Teologia Trupului Cap. I - Sec. 2 - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2025 BISERICI.org

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Teologia Trupului Cap. I - Sec. 2

[2006-01-23]
Capitolul I.
Introducere la Teologia trupului

rememorare: sfârșitul transmisiunii trecute...

În secolul al XIII-lea, modul de gândire și cultura s-au schimbat. Traducerile arabice ale lucrărilor lui Aristotel, necunoscute Europei medievale, au fost traduse acum în latină în Spania, devenind astfel accesibile învățaților Europei. Mai apoi, au apărut traduceri directe din greacă în latină, datorită centrelor cruciate înființate în Țara Sfântă. Aceste noi texte nu au oferit doar traduceri mai fidele ale unor lucrări deja cunoscute, ci și lucrări necunoscute, cel puțin europenilor medievali. Operele lui Aristotel au schimbat lumea academică a secolului al XII-lea, alături bineînțeles de alți factori. Sistemul augustinian de expunere a credinței nu mai era în termeni ușor de înțeles pentru acea vreme. Era necesară dezvoltarea unei noi sinteze, a unei noi metode expunere a credinței. Sfântul Toma a făcut ceea ce a făcut și Sfântului Augustin, doar că în locul filozofiei platonice s-a folosit de Aristotel. Sinteza teologică rezultată a fost al doilea mod de expunere a credinței folosit în Occident.

Secțiunea 2.
Ioan Paul al II-lea - Toma - Augustin



Avându-și rădăcina atât în tradiția augustiniană cât și în cea tomistă, este evident însă că Teologia trupului a Papei Ioan Paul al II-lea prezintă o uimitoare și neașteptată "inovație". Această operă, alături de altele ale sale, reprezintă o nouă sinteză, un nou mod de expunere a credinței către lumea modernă. Această nouă abordare este necesară deoarece majoritatea oamenilor secolelor XX și XXI nu mai gândesc și nu mai acționează ca pe vremea Sf. Toma sau a Sf. Augustin.

Acești sfinți au trăit și gândit amândoi într-o cultură care ar putea fi descrisă ca obiectivă, deductivă și bazată pe principii. Lumea modernă este în principal subiectivă, inductivă și bazată pe experiențe. Obiectiv înseamnă că ceva este real, adică adevărat, indiferent dacă noi știm sau nu că este adevărat. De exemplu, dacă un om orb este afară, și nu poate vedea copacii din fața sa, aceștia sunt totuși acolo. Chiar dacă el nu îi percepe, copacii sunt cu adevărat acolo. Existența copacilor nu depinde faptul că orbul îi percepe sau nu. Realitatea obiectivă există independent de percepția omului. Viziunea subiectivă asupra realității susține că doar ceea ce eu percep ca fiind real este cu adevărat real. În general, viziunea subiectivă asupra realității nu este aplicată copacilor și obiectelor fizice. Ea este însă aplicată realităților ne-fizice, precum adevărurilor legate de existența lui Dumnezeu ("nu îl văd, nu îl simt, nu îl percep, deci nu există"), sau adevărurilor legate de morală. Această viziune subiectivă asupra realității este bine exprimată în afirmația: "Poate fi adevărat pentru tine, dar nu și pentru mine!" Cu alte cuvinte, ceea ce este adevărat depinde ceea ce cred sau accept eu, sau mai bine spus, de ceea ce percep eu. În lumea medievală, o astfel de pretenție ar fi fost considerată un nonsens. De fapt, pentru majoritatea academicienilor medievali, adevărurile credinței, atât dogmatice cât și morale, erau mai reale decât obiectele fizice. Lumea medievală era obiectivă. Noi astăzi suntem subiectivi.

Lumea medievală era de asemenea deductivă, corolar al viziunii sale obiective asupra lumii. Cunoașterea deriva din principii prin procesul deducției, adesea ilustrat în silogisme. Se pornea de la un fapt acceptat, precum acela că Dumnezeu este spirit pur, și se adăuga ceea ce era numit termen minor, precum acela că un spirit pur nu are trup, trăgându-se apoi o concluzie, precum aceea că Dumnezeu nu are trup. Astăzi, noi stabilim ce este adevărat prin experimente, prin propria noastră experiență sau numărând capetele - ce crede majoritatea. Această metodă de a ajunge la adevăr sau la cunoaștere este metoda inductivă, un proces diferit de metoda deductivă.

A treia diferență, adică între o viziune asupra lumii bazată pe principii și una bazată pe experiențe, vine ca o consecință a primelor două. Lumea medievală se baza pe adevăruri larg acceptate din care să trăgeau concluzii, adică pe principii. În lumea modernă cunoștințele derivă din experiențele personale.

Deoarece majoritatea contemporanilor noștri gândesc subiectiv, inductiv și în baza experiențelor, ei sunt slab pregătiți să audă, cu atât mai puțin să înțeleagă adevărurile și practicile credinței expuse într-o structură și un plan obiective, deductive și bazate pe principii. Chiar și vocabularul și limbajul folosit în sintezele tomiste sau augustiniene este străin urechilor de astăzi. Dacă dorim ca Revelația lui Cristos să fie pătrunsă și înțeleasă astăzi, este necesar ca ea să fie prezentată oamenilor în propriul lor limbaj, folosind propriile lor moduri de gândire. Pe scurt, credința trebuie să fie îmbrăcată într-o haină subiectivă, inductivă și bazată pe experiențe, folosind cuvinte ce fac parte din limbajul comun al culturii moderne. Dificultatea însă constă în a lua aceste "nestemate" ale credinței - Revelația lui Cristos - și a le prezenta într-un mod nou, cu un sistem filozofic nou, fără a schimba conținutul acestor "nestemate". Avem nevoie de un alt geniu, de un alt Sf. Augustin, de un alt Sf. Toma, care să facă pentru vremurile noastre ceea ce fiecare dintre acești sfinți a făcut pentru vremurile sale.

Papa Ioan Paul al II-lea este un alt Sf. Toma, un alt Sf. Augustin. El șlefuiește aceste "nestemate" ale credinței, în moduri și forme care să le facă pe înțelesul omului de astăzi. Biserica trebuie să transmită conținutul Revelației într-un mod care să fie inteligibil oamenilor din orice generație. Aceasta a făcut-o Sf. Toma pentru oamenii secolului al XIII-lea - și să nu ne închipuim că atunci nu au fost unii care să insiste pe continuarea folosirii prezentării tradiționale, adică augustiniene, respingând noua formă -, și Papa Ioan Paul al II-lea pentru generația noastră. Dacă cineva înțelege sintezele tomistă sau augustiniană, este greșit să le folosească? Desigur că nu, și ele trebuie să fie predate fiecărei generații de teologi. Totuși, ca mod de expunere a credinței către oamenii secolului XXI, se pare că noua sinteză oferită de Papa Ioan Paul al II-lea este mai eficientă. Mulți vor insista asupra faptului că Ioan Paul al II-lea a fost un tomist. Evident că a fost! Sfântul Toma a fost la rândul său augustinian. Fiecare nouă sinteză este construită pe cele precedente. Nu există nici o îndoială că Papa Ioan Paul al II-lea a fost un tomist. Dar de asemenea nu există nici o îndoială că el a construit o nouă sinteză teologică care va constitui o cărămidă fundamentală pentru Biserica secolului al XXI-lea și de mai apoi. Sinteza augustiniană a constituit modul în care Biserica a gândit Revelația timp de aproximativ opt sute de ani! Sinteza Sf. Toma i-a luat locul pentru mai bine de șapte sute de ani. Dacă periodicitatea se respectă, sinteza Papei Ioan Paul al II-lea va fi folosită timp de secole!

nerăbdător să citiți continuarea?

Sursa: www.ProFamilia.ro


Contor Accesări: 1745, Ultimul acces: 2025-02-14 00:02:04