© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
Pocăinţa, calea spre Împărăţie (I)[2005-10-07]Motto: "Dar v-aţi spălat, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi" (1 Corinteni 6, 11).Introducere Deschizând ciclul catehezelor despre Sacramentele de Vindecare vom aborda aceste Taine ale Bisericii urmând o structură trinitară. Astfel, în cazul Sacramentul Reconcilierii, în prima cateheză vom discuta necesitatea sa, în cea de a doua pregătirea corespunzătoare a credinciosului pentru spovedanie, iar în cea de a treia modul în care se desfăşoară acesta. Să începem cu necesitatea Sacramentului Pocăinţei. Probabil aţi întâlnit nu o dată persoane care, deşi botezate, respingeau necesitatea unui asemenea act sacramental. Noi am întâlnit şi, pentru edificarea noastră, am clasificat în felul următor "argumentele" unor asemenea "credincioşi": în primul rând, cel mai adesea era acuzată calitatea preotului: "Cum să mă spovedesc eu la păcătosul ăla?" "Cu ce e mai bun preotul decât mine?" ş.a.m.d. în al doilea rând, deşi botezaţi, mulţi dintre oamenii de azi nu consideră că aparţin în vreun fel Bisericii lui Cristos şi, în consecinţă, nu admit că ar trebui să împlinească vreun act sacramental. în al treilea dar nu în ultimul rând, există credincioşi care se socotesc imaculaţi, considerând că nu au nici un păcat care ar trebui spovedit. Cum le putem răspunde tuturor acestora, cărora li se pot adăuga încă alte categorii de oameni care poate nu s-au spovedit niciodată? În primul rând printr-o bună cunoaştere a învăţăturii de bază a Bisericii. Cuprins Catehismul Bisericii Catolice începe prin a sesiza o contradicţie aparentă, bazată pe două versete neo-testamentare. În prima sa epistolă către Corinteni Apostolul Paul spune: "Dar v-aţi spălat, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru" (1 Cor. 6, 11). Pe de altă parte, Apostolul Ioan afirmă păcătoşenia noastră apăsătoare: "Dacă spunem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi" (1 Ioan 1, 8). Cum se împacă sfinţenia cu păcătoşenia? Aceasta-i întrebarea... Dacă am primit prin Sfântul Botez, Mirungere şi Împărtăşanie toate harurile trebuincioase spre a fi cu adevărat "sfinţii lui Dumnezeu", de ce mai este nevoie de Spovedanie? Cum de mai putem păcătui dacă suntem sfinţiţi prin harul lui Dumnezeu? Împotriva oricăror extreme Sfânta Biserică a predicat şi a învăţat întotdeauna că omul este o făptură căzută care are nevoie de ajutorul divin spre a se ridica. De aceea nici pelagianismul, care pretindea că nu avem nevoie decât de decizia propriei voinţe spre a ne îndrepta, nici lutheranismul şi calvinismul, care afirmau că suntem iremediabil căzuţi, predestinaţi fie damnării, fie mântuirii, independent de voinţa noastră, nu reprezintă Adevărul în această chestiune. Doctrina ortodoxă a Bisericii Catolice arată, mai întâi, consecinţele păcatului originar: "(...) viaţa nouă primită în iniţierea creştină n-a suprimat fragilitatea şi slăbiciunea naturii umane, nici înclinaţia spre păcat, pe care tradiţia o numeşte concupiscenţă, ce rămâne în cei botezaţi pentru ca ei să-şi dea seama de ce sunt în stare în lupta vieţii creştine ajutaţi de harul lui Cristos" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1426). Cu alte cuvinte, mai facile, lucrurile stau ca într-o pildă simplă dar expresivă. Tatăl unui tânăr obişnuia ca la fiecare păcat vizibil al fiului său să bată într-o uşă un cui. Îngrozit de faptul că, într-o bună zi, a descoperit că uşa era neagră de câte cuie era bătute acolo, tânărul a decis să-şi schimbe radical viaţa. Acum, la fiecare faptă bună, părintele său extrăgea din uşă un cui. În ciuda acestei activităţi, când au fost scoase toate cuiele uşa era tot neagră: rămăseseră găurile... Ne imaginăm uşor că acea uşă nu mai putea niciodată să fie la fel ca la început. Dimpotrivă, acum ea era fragilă şi uşor de rupt. La fel şi firea omenească: după ce şi-a pierdut integritatea originară firea noastră comună a fost alterată de mulţimea păcatelor. Asta l-a determinat pe Sfântul Maxim Mărturisitorul să spună că în starea căzută oamenii se mănâncă între ei ca şerpii. Urmând mari Doctori precum Sfântul Augustin, Biserica noastră nu a acceptat niciodată nici un optimism exagerat, nici un pesimism fără leac în ceea ce priveşte capacitatea naturii umane de a face binele, de a practica virtuţile. Doctrina ei este realistă, recunoscând fragilitatea naturii căzute, care poate fi restaurată doar prin intervenţia harului sfinţitor dăruit nouă de Dumnezeu însuşi prin Sfintele Sacramente. Iată de ce avem nevoie (inclusiv) de un Sacrament al pocăinţei! Ţinând seama de aceste învăţături, să ne întoarcem privirile asupra acelora care evită spovedania invocând argumente de genul celor pe care le-am consemnat deja. În ce priveşte prima obiecţie - anume că tocmai păcătoşenia preotului s-ar împotrivii ideii de pocăinţă - răspunsul e simplu: nu ne spovedim atât preotului, cât lui Dumnezeu însuşi. Căci: "Numai Dumnezeu iartă păcatele" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1441). "Dar de ce mai este atunci nevoie de Preot?", ar putea întreba unii. Pentru sfatul duhovnicesc dar, mai ales, pentru umilinţa noastră. Spre a dobândi o stare a inimii zdrobite, unica corespunzătoare Spovedaniei, prezenţa aproapelui este absolut necesară. "Cum putem să-l iubim pe Dumnezeu, pe care nu-l vedem, dacă nu-l iubim pe aproapele, pe care-l vedem?", se întreba retoric Sfântul Apostol Ioan. Parafrazându-l, ne-am putea întreba şi noi: "Cum să ne fie ruşine de Dumnezeu, pe care nu-l vedem, dacă nu ne este ruşine mai întâi în faţa aproapelui, pe care-l vedem?". De altă parte, nu trebuie să uităm nici prezenţa tainică a Mântuitorului Isus Cristos în Sfinţii săi Preoţi, care, independent de gradul lor de desăvârşire, îl reprezintă printre oameni transmiţând harul său sfinţitor. O problemă mult mai dificilă o reprezintă creştinii care duc o viaţă apostată, refuzând sau neconştientizând (din ignoranţă sau din rea-voinţă) faptul că Botezul primit în copilărie necesită o angajare clară pe drumul mântuirii. Indiferenţi sau chiar ostili la problemele credinţei, aceştia exclud necesitatea pocăinţei şi, în consecinţă, a actului spovedaniei. De aceea Biserica precizează că, atunci când cineva cere Botezul pentru un membru al familiei sale, trebuie să se verifice dacă există condiţiile necesare educării acelei persoane în spirit creştinesc. Oare cât se respectă astăzi această lege canonică atât de justă şi înţeleaptă? În ceea ce-i priveşte pe "imaculaţi" - aceia care consideră că nu au nimic de spovedit, situaţia e la fel de dificilă: doar o bună educaţie morală i-ar putea scoate din această stare. Concluzii O dată intraţi în Împărăţia Cerurilor prin poarta Botezului, orice credincios e prins într-o luptă menită să-l conducă de la starea incoativă a Împărăţiei - dată nouă în Biserica pământească - la starea de cetăţean al Raiului, accesibilă în Ierusalimul ceresc. Această luptă presupune însă în mod necesar purificarea, curăţirea sufletului de păcate, şi, deopotrivă, împotrivirea faţă de tendinţele păcătoase ale firii căzute. Fără a fi rea în sine, natura umană este afectată de aceste patimi şi afecte prost orientate, de aceea Dumnezeu însuşi ne-a oferit un sprijin inestimabil şi de neînlocuit prin harul pe care-l putem primi în Sacramentul Spovedaniei: "Păcatul este înainte de toate ofensa adusă lui Dumnezeu, ruperea comuniunii cu El. În acelaşi timp prejudiciază comuniunea cu Biserica. De aceea, convertirea aduce cu sine în acelaşi timp iertarea lui Dumnezeu şi reconcilierea cu Biserica, pe care le exprimă şi le realizează liturgic sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1440). Sursa: www.MMB.ro Contor Accesări: 1085, Ultimul acces: 2026-09-24 07:54:17
|
Timp total: 0.04s...
[]:1
