Teologia Trupului Cap. IV sec. 1-3

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Teologia Trupului Cap. IV sec. 1-3

[2006-11-22]

Capitolul IV.
Răscumpărarea trupului

Secţiunea 1.
Etos şi Eros (1)

În primul ciclu al Teologiei trupului (nn. 1-23), Papa Ioan Paul al II-lea a aplicat metoda fenomenologică la studierea primelor experienţe (unicitatea şi unitatea originară) ale rasei umane, trăite de Adam (omenirea) şi apoi de către Adam şi Eva. În nn. 24-33 ale celui de-al doilea ciclu (nn. 24-63), Papa Ioan Paul al II-lea a analizat experienţa goliciunii trăită de Adam şi Eva, în special a goliciunii lor după păcat. În nn. 34-43, Papa a analizat cuvintele lui Cristos despre adulter, privirea cu dorinţă trupească şi adulterul în inimă. În nn. 44-46, Papa Ioan Paul al II-lea a prezentat diferenţa dintre învăţăturile lui Cristos şi străvechiul punct de vedere manihean, precum şi interpretarea modernilor "maeştrii ai suspiciunii". Am analizat remarcile Papei Ioan Paul al II-lea asupra acestor probleme în precedentele trei capitole [1].

În acest capitol, vom examina învăţătura Papei Ioan Paul al II-lea din nn. 47-63. Aceste discursuri pot fi împărţite în trei segmente distincte, deşi sunt parte a extinsului ciclu al doilea (nn. 24-63). Primele două discursuri, nn. 47-48, abordează problema relaţiei dintre etic (ethos) şi erotic (eros). Această discuţie include o analiză a iubirii spontane dintre un bărbat şi o femeie. În nn. 49-59, Papa a folosit o frază din Sf. Paul, "răscumpărarea trupului", şi a demonstrat cum apelul lui Cristos din învăţătura sa despre adulter devine posibil în mod concret în inima omului. Al doilea ciclu se încheie cu patru discursuri (nn. 60-63) despre reprezentarea trupului uman în artă.

I. Etos şi eros

În ultimul capitol, s-a arătat că Cristos nu "acuză" pur şi simplu inima umană de a fi înclinată spre a acţiona contrar demnităţii umane, contrar valorilor revelate în experienţele originare din starea de puritate. În loc doar să arunce o acuzaţie, Cristos ne cheamă să redescoperim acele valori, să le re-interiorizăm, şi apoi să trăim în conformitate cu ele. Este însă aproape imposibil pentru "omul istoric", adică pentru noi toţi cei răniţi de păcatul originar, să trăim ca şi când nu am fi răniţi. Totuşi, tocmai acest lucru ne cere Cristos să îl facem. Însă Domnul nu doar face apelul. În mod simultan cu apelul, Cristos ne dă mijloacele pentru a răspunde şi a-l împlini: Răscumpărarea şi harul care izvorăşte din ea. "Răscumpărarea este un adevăr, o realitate, în numele căreia omul trebuie să se simtă chemat, şi 'chemat cu eficacitate'". Chemat la ce? Chemat la a "redescoperi, ba chiar mai mult, a realiza semnificaţia nupţială a trupului şi a exprima în acest fel libertatea interioară a darului" [2]. Cu ajutorul lui Cristos, putem trăi în conformitate cu valorile demnităţii umane: putem să iubim aşa cum trebuie să iubim, şi putem să apreciem marea demnitate şi valoare a noastră şi a celorlalţi în misterul unităţii umane trup-persoană.

Totuşi, dacă soţii realizează "semnificaţia nupţială a trupului" şi exprimă libertatea interioară a darului lor unul către celălalt, se pare că ei trebuie să sacrifice spontaneitatea şi ceea ce este numit în mod obişnuit iubirea erotică. În limbajul comun, iubirea erotică sugerează atracţia trupească şi emoţională a unui bărbat către o femeie şi a unei femei către un bărbat. Înţeleasă în acest fel, iubirea erotică poate fi echivalată cu pofta trupească. Deoarece Cristos condamnă pofta trupească, înseamnă că El ar condamna şi iubirea erotică. Judecata lui Cristos împotriva poftei trupeşti ar fi de asemenea o "judecată negativă referitoare la ceea ce este 'erotic' şi, adresată inimii omului, ar constitui în acelaşi timp un avertisment grav împotriva 'erosului'" [3]. Cu alte cuvinte, s-ar părea că pentru a răspunde la apelul lui Cristos, soţii ar trebui să renunţe la tot ceea ce este plăcut, romantic şi erotic în relaţia lor.

Secţiunea 1.
Etos şi Eros (2)

Platon a definit însă "erosul" ca o forţă interioară care îl atrage pe om către ceea ce este adevărat, bun şi frumos. O atracţie plină de poftă trupească a unui bărbat către o femeie sau a unei femei către un bărbat constituie o reducere sau chiar o negare a ceea ce este cu adevărat bun şi frumos în celălalt. Pofta trupească se concentrează asupra unei singure valori şi nu vede profunzimea şi amploarea a ceea ce Dumnezeu a sădit în fiecare fiinţă umană. Aşadar, pofta trupească este o reducere a unei alte fiinţe umane la o singură valoare. Cel care pofteşte nu vede pădurea de copaci, să spunem aşa. Şi ceea ce este mai rău, pentru a continua analogia, cel care pofteşte doreşte să ia copacul pentru propriul său folos. Cu alte cuvinte, cel care pofteşte doreşte să dobândească acea valoare pe care o vede, valoarea sexuală, luând-o şi folosind-o. Pofta trupească nu doar îl reduce pe celălalt la o singură valoare, ci îl şi face un obiect pentru a fi folosit. "Erosul", aşa cum a fost definit de Platon, este o atracţie către întreaga constelaţie de bunuri prezente în celălalt şi o dorinţă profundă de a-l trata pe celălalt în conformitate cu demnitatea şi valoarea pe care aceste bunuri le constituie împreună. Apelul lui Cristos, departe de a nega iubirea erotică, este o chemare la a acţiona în conformitate cu adevăratul erotism, adică la a fi atras de totalitatea valorilor prezente în cealaltă persoană. "Forma a ceea ce este 'erotic' trebuie să fie în acelaşi timp forma 'etosului', adică a ceea ce este 'etic'" [4].

Papa Ioan Paul al II-lea a rezumat aceasta foarte bine când a scris: "Este necesar să redescoperim în mod continuu în ceea ce este 'erotic' semnificaţia nupţială a trupului şi adevărata demnitate a darului. Acesta este rolul spiritului uman, un rol de o natură etică. Dacă nu îşi asumă acest rol, atracţia simţurilor şi pasiunile trupului se pot opri la o simplă poftă trupească lipsită de valoare etică, şi omul, bărbat şi femeie, nu experimentează acea deplinătate a 'erosului', care înseamnă aspiraţia spiritului uman spre ceea ce este adevărat, bun şi frumos... Este aşadar absolut necesar ca etosul să devină forma constitutivă a erosului" [5].

Problema cu această noţiune este însă, aşa cum a arătat Papa, aceea că valorile etice necesită gândire şi analiză. Acest fel de gândire şi analiză par a se opune spontaneităţii - a te lăsa condus de impuls, mai degrabă decât de gândire şi reflecţie. Totuşi, a privi problema în acest fel înseamnă a înţelege greşit spontaneitatea. Papa Ioan Paul al II-lea învăţa că singura spontaneitate demnă de persoanele umane este aceea care izvorăşte din ceea ce el numea o "ierarhie adecvată", adică este o spontaneitate care rezultă nu din simpla pasiune şi emoţie, ci din voinţa liberă inspirată de cunoaşterea propriei demnităţi şi a demnităţii celuilalt. "Tocmai cu preţul auto-controlului omul ajunge la acea mai profundă şi mai matură spontaneitate cu care 'inima' sa, stăpânind instinctele lui, redescoperă frumuseţea spirituală a semnului pe care îl constituie trupul uman în masculinitatea şi feminitatea lui... Inima umană devine participant, să spunem aşa, la o altă spontaneitate pe care 'omul carnal' o cunoaşte foarte puţin sau deloc" [6].

Iubirea cu adevărat spontană implică întotdeauna recunoaşterea propriei demnităţi şi a demnităţii celuilalt. Ea implică conştientizarea semnificaţiei nupţiale a trupului şi alege să acţioneze în conformitate cu această semnificaţie. Noi toţi trebuie să devenim ceea ce Papa numea persoane "interioare", pentru ca să conformăm întotdeauna actele noastre externe cu cerinţele interioare ale conştientizării semnificaţiei nupţiale a trupului uman. Trebuie să fim asemenea unor "gardieni" care păzesc un izvor ascuns, discernând care deplasări ale acelui izvor sunt compatibile cu demnitatea umană şi cu semnificaţia nupţială a trupului şi care nu. Acest proces de discernere devine treptat un tipar consecvent care în timp devine aproape o a doua natură. Odată ce se întâmplă aceasta, poate exista o adevărată spontaneitate, care nu este doar rezultatul pasiunii şi al emoţiei, ci o spontaneitate din interior bazată pe preţuirea demnităţii umane şi a semnificaţiei nupţiale a trupului.

Atracţia sexuală este incredibil întărită şi adâncită atunci când izvorăşte nu doar din pasiune şi emoţie, ci din "expresia totală a feminităţii şi masculinităţii" [7]. Acest adevăr explică parţial cum cupluri în vârstă, căsătorite de mult timp, sunt mult mai îndrăgostiţi decât în ziua căsătoriei lor, chiar dacă alţii, văzând un astfel de cuplu, nu pot înţelege cum este posibil să se mai simtă atraşi fizic unul de celălalt. Atunci când conştiinţa noastră interioară şi alegerile sunt în conformitate cu semnificaţia nupţial a trupului, şi această atitudine a devenit aproape o a doua natură, suntem capabili de o iubire spontană incredibilă care ne dă o bucurie şi o plăcere extraordinare nouă şi celor pe care îi iubim. Desigur, uneori intervine păcatul, dar, cu ajutorul harului lui Cristos, putem ajunge la această plăcută spontaneitate pe care Papa ne-o prezintă.

Secţiunea 2.
Răscumpărarea trupului (I)

Însă această iubire spontană adevărată cere o stăpânire de sine pe care Cristos ne-o oferă prin Răscumpărare. Stăpânirea de sine permite "celor mai intime nivele ale potenţialităţii lui [a omului] să iasă la lumină, nivele cărora pofta trupului, să spunem aşa, nu le-ar permite să se arate" [8]. Stăpânirea de sine înseamnă că suntem capabili să ne dăruim pe sine altuia. Prin stăpânirea de sine suntem capabili să ne alegem propriile acte independent de pasiunile şi emoţiile care uneori se dezlănţuie în noi. Această stăpânire de sine ne eliberează de orice constrângere de a urma dorinţele trupului. Şi astfel, suntem capabili să apreciem adevărata valoare a celuilalt, nu doar valoarea către care sunt atrase uneori pasiunile şi emoţiile noastre (ceea ce Papa a numit mai înainte reducerea celuilalt la o singură valoare, adică la cea sexuală). Recunoscând adevărata valoare a celuilalt, ne apreciem propria noastră valoare într-un mod nou şi suntem liberi să răspundem la aceste valori umane în singurul mod corespunzător, adică cu iubire.

Stăpânirea de sine este o aptitudine interioară capabilă să conducă pasiunile şi emoţiile trupului în loc să se lase condusă de ele. Deşi această stăpânire de sine are ca obiect trupul, carnea, rămâne o capacitate interioară - o putere care ne permite fiecăruia dintre noi să ne conducem acţiunile în mod corespunzător. Dacă lipseşte această stăpânire de sine, suntem conduşi de emoţiile şi pasiunile noastre. Dacă suntem conduşi de emoţiile şi pasiunile noastre, atunci acestea influenţează sau chiar "pun stăpânire" pe minţile şi voinţele noastre.

Virtutea curăţiei ne permite să dobândim stăpânirea de sine corespunzătoare care, la rândul ei, duce la o libertate interioară. Cristos ilustrează foarte bine acest punct atunci când vorbeşte despre "adulterul în inimă" [9]. "Atunci când Cristos, explicând sensul corect al poruncii 'Să nu comiţi adulter', a făcut apel la omul interior, El a specificat în acelaşi timp dimensiunea fundamentală a curăţiei care marchează relaţiile reciproce dintre bărbat şi femeie atât în căsătorie cât şi în afara ei. Cuvintele: 'Eu însă vă spun că oricine priveşte o femeie, dorind-o, a şi comis adulter cu ea în inima lui' (Matei 5,28), exprimă ceea ce se opune curăţiei. În acelaşi timp, aceste cuvinte cer curăţia care în Predica de pe Munte este inclusă în lista fericirilor: 'Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu'... Cristos vede în inimă, în eul interior al omului, sursa curăţiei" [10].

Stăpânirea de sine dobândită prin puritate duce la libertate şi produce un set de acţiuni "din inimă", iar lipsa acelei libertăţi din cauza lipsei de stăpânire de sine produce un set diferit de acţiuni "din inimă". Totuşi, Cristos foloseşte curăţia şi pentru semnifica mai mult decât doar absenţa păcatelor sexuale. Curăţia poate însemna absenţa oricărei "murdării", a oricărui păcat, şi izvorul oricărui bine moral. Astfel Cristos poate spune că "ceea ce iese din gură vine din inimă şi aceea îl face pe om impur. Căci din inima omului ies: gândurile rele, crimele, adulterele, desfrânările, furturile, mărturiile false, blasfemiile" [11]. Curăţia inimii duce la opusul acestor acte: susţinerea demnităţii vieţii, stabilitatea pe viaţă şi fidelitatea în căsătorie, castitatea, respectarea proprietăţii celorlalţi, respectarea reputaţiei celorlalţi, şi mărturisirea unicului Dumnezeu adevărat şi nu a falşilor dumnezei.

Sf. Paul de asemenea foloseşte curăţia în sensul general. El contrapune trupul şi duhul: "Căci trupul doreşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului" [12]. Trupul în scrisorile pauline se opune "nu numai şi nu atât 'duhului' uman cât Duhului Sfânt care lucrează în sufletul (duhul) omului" [13]. Lucrările trupului, potrivit Sf. Paul, sunt: "desfrânarea, necurăţia, libertinajul, idolatria, vrăjitoria, duşmăniile, cearta, gelozia, mâniile, ambiţiile, discordiile, dezbinările, invidiile, beţiile, orgiile şi cele asemănătoare acestora" [14]. Pe de altă parte, "rodul Duhului este: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea" [15]. Lista de păcate ale trupului făcută de Sf. Paul este foarte asemănătoare cu lista de păcate care produc necurăţie prezentată de Cristos: "ceea ce iese din gură vine din inimă şi aceea îl face pe om impur. Căci din inima omului ies: gândurile rele, crimele, adulterele, desfrânările, furturile, mărturiile false, blasfemiile" [16]. Toate lucrările trupului produc necurăţie, adică se opun curăţiei. Toate lucrările spiritului, adică ale Duhului Sfânt, sunt curate. Curăţia nu indică doar castitatea şi absenţa păcatelor sexuale, ci absenţa tuturor păcatelor care "îl fac pe om impur".

Curăţia echivalează de asemenea cu viaţa. "Dacă trăiţi după trup, veţi muri. Dar dacă, prin Duh, faceţi să moară poftele trupului, veţi trăi" [17]. Există aici un contrast între moartea trupului şi moartea morală, moartea care rezultă din păcat. Moartea trupului (a dorinţelor trupului) conduce la viaţa adevărată, viaţa în conformitate cu Duhul Sfânt, viaţa în Împărăţia lui Dumnezeu. A ceda în faţa dorinţelor trupului, adică a lăsa dorinţele trupului să conducă, duce la adevărata moarte, moartea care ne privează de orice participare la Împărăţia lui Dumnezeu.

Curăţia duce la adevărata libertate. Libertatea este foarte importantă la Sf. Paul deoarece eliberarea de constrângeri, fie interioare (dorinţele trupului) fie exterioare (Legea vechiului legământ) ne dă puterea de a iubi şi întregul mesaj al Evangheliei este împlinit în iubire: "Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" [18]. Sf. Paul contrapune cumpătarea, curăţia, libertatea, viaţa în Duh, iubirea şi viaţa în Împărăţia lui Dumnezeu, pe de o parte, cu necumpătarea, necurăţia, lipsa libertăţii, viaţa după trup. absenţa iubirii şi moartea spirituală, adică excluderea din Împărăţia lui Dumnezeu. Pusă problema în acest fel, alegerea pentru noi toţi este evidentă.

Secţiunea 2.
Răscumpărarea trupului (II)

Este foarte important să remarcăm faptul că Domnul şi Sf. Paul nu intenţionează să sugereze că există un conflict fundamental între trupul uman şi sufletul uman sădit în toate persoanele umane de la început. Nu acelaşi lucru îl sugerează Andrew Marvell în poemul său "Un dialog între suflet şi trup", afirmând că sufletul este înrobit de trup şi trupul este condus de un suflet tiranic. După cum scria Papa, "Nu este vorba aici doar despre trup (materie) şi despre duh (suflet) ca două elemente antropologice fundamental diferite, care constituie de la 'început' însăşi esenţa omului. Însă este presupusă acea orientare a forţelor formată în om prin păcatul originar, la care participă fiecare om 'istoric'" [19]. Cea mai clară declaraţie în această problemă în Scriptură este poate cea a autorului Scrisorii către Romani: "nu fac binele pe care îl vreau, ci săvârşesc răul pe care nu-l vreau" [20].

Putem însă câştiga această luptă din lăuntrul fiecăruia dintre noi prin puterea Duhului Sfânt. Putem alege ceea ce este bine, ceea ce este sfânt, printr-un "efort al voinţei, rodul spiritului uman pătruns de Duhul lui Dumnezeu... În această luptă dintre bine şi rău [dintre dorinţele trupului, pe de o parte, şi cerinţele curăţiei, ale stăpânirii de sine şi ale adevăratei libertăţi, pe de altă parte] omul se dovedeşte a fi mai puternic prin puterea Duhului Sfânt" [21].

Înţelegerea libertăţii prezentată în lucrările Sf. Paul şi implicit în învăţătura lui Cristos nu coincide cu înţelegerea comună a libertăţii predominantă astăzi. Cei mai mulţi oameni ar considera libertatea ca fiind dreptul de a face ceea ce îţi place. Pentru majoritatea oamenilor, libertatea înseamnă absenţa oricărei constrângeri - dreptul de a face ceea ce îţi place într-un anumit moment. În această viziune, libertatea înseamnă dreptul de a-ţi urma orice impuls, inclusiv pe acelea ale trupului. Sf. Paul vorbeşte despre această idee de libertate când scrie: "Voi, însă, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai ca această libertate să nu fie ocazie pentru [a sluji] trupului, ci slujiţi-vă prin iubire, unii pe alţii" [22]. Cedând în faţa trupului, adică trăind după trup, permitem ca pasiunile şi emoţiile noastre să "pună stăpânire" pe libertatea noastră. Nu mai suntem liberi în sensul de a ne conduce pasiunile şi emoţiile, ci mai degrabă ele ne conduc pe noi. Ele constituie, de fapt, o constrângere interioară care ne lipseşte de adevărata libertate. Dacă nu putem spune "Nu", "Da"-ul nostru nu înseamnă nimic.

În faimoasa operă "Don Giovanni" a lui Mozart, personajul principal îşi declară libertatea de a face ceea ce doreşte. Totuşi, această libertate se traduce prin crime, relaţii sexuale nepermise, minciună şi în final moartea fizică, precum şi moartea spirituală (libertinul nepocăit coboară la sfârşitul operei în focul mistuitor al iadului). Marele compozitor contrapune pretenţia lui Don Giovanni de a fi liber cu situaţia reală: acesta este înlănţuit de pasiunile sale şi de fapt, după o viaţă îndelungată în care a urmat aceste pasiuni, este supus lor chiar şi atunci când, ne putem imagina, nu ar dori să le urmeze. El nu are tăria de a-şi ignora pasiunile şi în consecinţă nu este liber, iar "Da"-ul său este lipsit de sens.

Adevărata libertate nu există fără stăpânire de sine. Libertatea cere să fim liberi de orice constrângere interioară. Stăpânirea de sine ne permite să ne eliberăm de orice constrângere care vine din pasiunile şi emoţiile noastre. Suntem capabili astfel să acţionăm în conformitate cu adevărul şi iubirea, adică în conformitate cu ceea ce ştim în minţile noastre şi alegem în voinţele noastre. Suntem capabili să acţionăm în libertate. Trupurile noastre trebuie să vorbească limbajul persoanei. Ele fac acest lucru doar atunci când exprimă şi manifestă ceea ce cunoaştem şi alegem, deoarece puterea noastră de a cunoaşte (mintea) şi puterea noastră de a alege (voinţa) sunt aptitudinile care ne fac persoane. Trupurile noastre pot să arate ceea ce ştim şi alegem doar dacă suntem liberi de orice constrângere care vine din pasiuni sau emoţii.

Aşa cum am spus, adevărata libertate este rezultatul curăţiei. Sf. Paul învaţă că această curăţie "se manifestă prin faptul că omul 'ştie să-şi stăpânească propriul trup în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei'" [23]. "Stăpânească" indică în mod clar o aptitudine, o putere de a nu ceda în faţa poftei trupeşti şi a cădea în acte necurate. În limbajul teologic catolic tradiţional, aceasta înseamnă că curăţenia este o virtute care are un scop negativ: controlul dorinţelor trupeşti. Dar ea conduce de asemenea la "sfinţenia şi cinstea" trupului. Aşa cum scria Papa: "Putem admite în consecinţă că controlul asupra propriului trup... 'în sfinţenie şi cinste' conferă un sens şi o valoare adecvată acelei abţineri" [24]. Cu alte cuvinte, curăţenia ne permite să ne păstrăm trupurile în sfinţenie şi cinste - sfinţenia şi cinstea pe care Dumnezeu le-a dat trupului uman atunci când i-a creat pe Adam şi Eva. Aşadar, curăţia nu trebuie să fie văzută ca ceva pur şi simplu negativ, ci ca o virtute esenţială pentru ca să poată fi recunoscute şi mărturisite semnificaţia nupţială a trupului şi demnitatea persoanei umane, trup şi suflet.

Trebuie să remarcăm faptul că sfinţenia şi cinstea trupului constituie semnificaţia (valoarea) dată lui de Dumnezeu în Creaţie. Această semnificaţie trebuie să fie recunoscută şi mărturisită de toate persoanele umane, nu doar pentru ele însele, ci şi pentru toate celelalte fiinţe umane. Recunoaşterea adevăratei valori a trupului are loc în minte, o putere spirituală (nematerială) a persoanelor umane. Este evident, aşadar, că sfinţenia şi cinstea cuvenite trupului uman datorită felului în care Dumnezeu l-a creat sunt recunoscute şi mărturisite prin puterile interioare ale persoanelor umane şi în particular prin virtutea curăţiei.

Realizate prin curăţie, recunoaşterea şi mărturisirea demnităţii umane în unitatea trup-suflet a persoanelor umane este exprimată concret în şi prin trup. Sf. Paul scrie: "Mădularele trupului care par mai slabe sunt mai necesare şi cele pe care le considerăm că ar fi mai puţin demne pentru trup le îmbrăcăm cu mai multă cinste şi cele ale noastre de care ne ruşinăm sunt tratate cu mai multă cuviinţă" [25]. După cum scria Papa: "Există în trupul uman părţi 'de care ne ruşinăm' nu datorită 'naturii [lor] somatice'... ci numai şi numai pentru că există în omul însuşi acea pudoare care percepe unele părţi ale trupului ca fiind 'ruşinoase' şi face ca ele să fie considerate ca atare" [26]. Ruşinea pe care noi (toţi cei care suferim din cauza păcatului originar şi a efectelor sale) o simţim este rezultatul lipsei de armonie în trup cauzată de păcatul originar - ceea ce Papa numea mai înainte "ruptura constitutivă din lăuntrul persoanei umane, aproape o ruptură a unităţii originare spirituale şi somatice a omului" [27]. Ruşinea rezultând din lipsa de armonie din trupul uman, "ruptura [lui] constitutivă", are un dublu efect. Ruşinea indică o lipsă, lipsa unei anumite valori, adică aceea că trupul uman trebuie să exprime persoana umană, şi după păcat în general nu o face. În acelaşi timp, ruşinea are ca scop păstrarea acelei valori. Ruşinea nu este un sentiment plăcut şi în consecinţă încercăm să scăpăm de cauza ruşinii. În cazul trupului, încercăm să redobândim ceea ce s-a pierdut. Aceasta se face în parte prin virtutea curăţiei care se exprimă în trup printr-o anumită modestie, adică prin a acorda cinste părţilor trupului "de care ne ruşinăm", acoperindu-le.

Secţiunea 2.
Răscumpărarea trupului (III)

Opusul la a cinsti trupul este a păcătui împotriva lui. "Fugiţi de desfrânare! Orice alt păcat pe care îl face omul este în afara trupului. Însă cel care se dedă la desfrânare păcătuieşte în propriul său trup" [28]. Desfrânarea, adică păcatele trupeşti, "aduc cu sine 'profanarea' trupului: ele lipsesc trupul bărbatului sau al femeii de cinstea care i se cuvine datorită demnităţii persoanei" [29]. Această demnitate a trupului stă nu doar în actul de Creaţie înfăptuit de Dumnezeu, ci şi în Întrupare. Atunci când Cristos şi-a asumat natura umană, inclusiv un trup uman, El a făcut natura umană (inclusiv trupul uman) demnă de divin. "Natura umană, prin însuşi faptul că a fost asumată, nu absorbită, în El [Cristos], a fost înălţată şi în noi la o demnitate dincolo de orice comparaţie. Deoarece prin Întruparea Sa, El, Fiul lui Dumnezeu, într-un anumit fel s-a unit pe sine cu fiecare om" [30].

Mai mult, noi nu necinstim doar propriile noastre trupuri atunci când comitem păcate sexuale. Îl necinstim de asemenea pe Duhul Sfânt. Virtutea curăţiei este un dar al Duhului Sfânt. Dacă avem acest dar, Duhul Sfânt sălăşluieşte în noi. "Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu şi că nu sunteţi ai voştri?" [31]. Păcătuind împotriva trupurilor noastre, păcătuim împotriva templului Duhului Sfânt. Păcătuim de asemenea împotriva propriei noastre demnităţi, dată nouă atunci când ne-a creat Dumnezeu, şi mărită prin Întrupare.

Înţelegerea şi recunoaşterea trupului, creat de Dumnezeu, demn de unirea cu Însuşi Dumnezeu prin Întrupare, şi templu al Duhului Sfânt, este ajutată de darul evlaviei. Evlavia este unul dintre cele şapte daruri ale Duhului Sfânt, prezentă alături de curăţie prin darul harului sfinţitor. Evlavia "pare să slujească curăţia într-un mod deosebit, făcând subiectul uman sensibil la acea demnitate care este caracteristică trupului uman în virtutea misterului Creaţiei şi Răscumpărării. Mulţumită darului evlaviei, cuvintele lui Paul: 'Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi... şi că nu sunteţi ai voştri' (1Corinteni 6,19) dobândesc elocvenţa unei experienţe a semnificaţiei nupţiale a trupului şi a libertăţii darului legată de aceasta..." [32].

Semnificaţia nupţială a trupului este conştientizarea de către toate fiinţele umane a faptului că ele sunt chemate prin însăşi fiinţa lor, prin felul în care au fost create ca imagini trupeşti ale lui Dumnezeu şi ca masculin şi ca feminin, să iubească aşa cum iubeşte Dumnezeu şi să exprime acea iubire în şi prin trupurile lor. Evlavia ne ajută să dobândim conştiinţa demnităţii trupurilor noastre ca un mijloc fizic de a exprima iubirea asemenea celei a lui Dumnezeu. Aşadar, evlavia ne conduce la conştientizarea semnificaţiei nupţiale a trupului. Evlavia este astfel unul dintre cele mai importante daruri supranaturale pentru restabilirea parţială a semnificaţiei originare a trupului din starea de puritate. Este unul dintre darurile cheie care ne permit să urmăm îndrumările lui Cristos din răspunsul dat fariseilor când aceştia l-au întrebat despre divorţ [33]. În acest răspuns, Cristos îşi invită ascultătorii şi pe noi toţi cei care suferim din cauza păcatului originar şi a efectelor sale să iubim în şi prin trupurile noastre aşa cum o făceau Adam şi Eva. Putem răspunde la o astfel de invitaţie doar cu ajutorul lui Cristos. Darul evlaviei, dat prin sălăşluirea în noi a Duhului Sfânt, este unul dintre elementele cheie ale acelui ajutor oferi nouă de Cristos. Prin evlavie, putem să înţelegem demnitatea de nepătruns a trupului uman, o condiţie prealabilă pentru a exprima prin acest trup o autentică iubire asemenea celei a lui Dumnezeu.

Cu aceste consideraţii despre evlavie, Papa a încheiat un nou ciclu în analiza lui cu privire la teologia trupului. Este oportun ca această discuţie despre evlavie să aibă loc spre sfârşitul celui de al doilea ciclu al seriei Teologiei trupului.

În nr. 58 din seria Teologiei trupului, Papa Ioan Paul al II-lea a rezumat întreaga sa strădanie din primele două cicluri (nr. 1-63): prin învăţătura lui Cristos despre căsătorie şi pofta trupească, "omul purităţii originare este, într-un fel, readus în conştiinţa omului poftei trupeşti. Însă cuvintele lui Cristos sunt realiste. Ele nu încearcă să facă inima umană să se întoarcă la starea purităţii originare pe care omul a lăsat-o în urma sa în momentul în care a comis păcatul originar; dimpotrivă, ele îi indică acestuia calea curăţiei inimii care este posibilă şi accesibilă lui chiar şi în starea păcatului moştenit. Aceasta este curăţia 'omului poftei trupeşti', care este inspirată de cuvântul Evangheliei şi deschisă faţă de 'viaţa în Duh' (în conformitate cu cuvintele Sf. Paul), adică curăţia omului poftei trupeşti care este în întregime învăluită de 'răscumpărarea trupului' înfăptuită de Cristos" [34]. "Curăţia nu este doar o abţinere de la imoralitate, sau cumpătare, ci în acelaşi timp deschide calea spre o tot mai perfectă descoperire a demnităţii trupului uman, acel trup care este în mod organic conectat cu libertatea darului persoanei în totală autenticitate a subiectivităţii sale personale, bărbat sau femeie" [35]. Tot mai perfecta descoperire a demnităţii trupului uman are loc prin darul supranatural al evlaviei. Acţionând în conformitate cu propria noastră demnitate şi cu cea a celorlalţi, găsim o mare bucurie. "Satisfacerea pasiunilor este, de fapt, una, şi bucuria pe care omul o găseşte în a se stăpâni mai deplin pe sine este cu totul altceva, deoarece în acest fel el poate de asemenea deveni mai deplin un adevărat dar pentru o altă persoană" [36]. Într-o şi mai clară afirmaţie din lucrarea sa, Papa Ioan Paul al II-lea scria: "Creatorul i-a încredinţat omului ca o sarcină trupul său, masculinitatea şi feminitatea lui: şi în masculinitate şi feminitate El, într-un fel, i-a încredinţat ca o sarcină umanitatea sa, demnitatea persoanei, şi de asemenea semnul clar al 'comuniunii' interpersonale în care omul se împlineşte pe sine prin dăruirea autentică de sine" [37]. Dacă trupul este o "sarcină", această sarcină trebuie să fie cunoscută. Această sarcină, dată de Cristos, este reafirmată astăzi de învăţăturile Bisericii. Mai mult, dacă dorim să îndeplinim sarcina, există anumite cerinţe. Una dintre ele priveşte responsabilitatea artei în reprezentarea trupului uman.

Secţiunea 3.
Trupul uman în artă

Un muzician a spus odată că arta este nepoata lui Dumnezeu [38]. Dumnezeu a creat persoanele umane şi acestea realizează arta. Însă arta este nepoata lui Dumnezeu şi în alt fel. Dumnezeu a creat lumea şi arta ia din lume materiale: pietre pentru arhitectură, sunete pentru muzică, culori pentru picturi etc. Arta de asemenea îşi ia din lume subiecte. Pictorul înfăţişează peisaje sau scene cu animale. Arhitectul ia forme plăcute găsite în Creaţie şi le combină pentru a realiza clădiri. Dumnezeu a creat lumea şi artistul îşi realizează opera din lumea creată.

Totuşi, cel mai interesant subiect pentru artă, pentru oricare artă, este persoana umană, deoarece este cea mai fascinantă fiinţă creată de Dumnezeu pe pământ. Este interesant că unele dintre cele mai apreciate capodopere ale artei umane sunt reprezentări ale persoanei umane: David al lui Michelangelo, Mona Lisa a lui Leonardo da Vinci, operele Nunta lui Figaro sau Don Giovanni ale lui Mozart, tragediile lui Shakespeare etc. Toate aceste capodopere au ca subiect persoana umană. Mai mult, deoarece arta este percepută prin cele cinci simţuri, capodoperele artistice care privesc persoana umană reprezintă întotdeauna aspectul vizibil, material al persoanei umane, trupul uman.

Reprezentând trupul uman, arta desparte trupul de persoană. Făcându-l un subiect pentru artă, artistul ia trupul uman şi, să spunem aşa, îl dezrădăcinează de semnificaţia lui, adică de rolul lui ca semn şi mijloc al unei personale dăruiri de sine a persoanei (al cărei trup este reprezentat) către o altă persoană. După cum spunea Papa, în artă "trupul uman îşi pierde acea semnificaţie subiectivă profundă de dar, şi devine un obiect destinat pentru cunoaşterea mai multora" [39]. Într-un alt pasaj, Papa susţinea acelaşi lucru: el scria că în reprezentarea artistică a trupului uman "acel 'element al darului' [prezent în trupul uman] este, să spunem aşa, suspendat în dimensiunea unei receptări necunoscute şi a unui răspuns neprevăzut, şi în consecinţă este într-un fel 'ameninţat' în ordinea intenţiei, în sensul că poate deveni un obiect anonim de 'însuşit', un obiect al abuzului" [40]. Cu alte cuvinte, trupul uman vorbeşte limbajul unei personale dăruiri de sine a unei persoane către o altă persoană. Când trupul este îndepărtat de persoană şi făcut un obiect pentru a fi văzut de mai mulţi, îşi poate pierde semnificaţia: poate înceta să vorbească limbajul dăruirii personale de sine.

În situaţia de după păcatul originar, sentimentul de ruşine ne ajută pe noi toţi cei supuşi păcatului originar şi efectelor lui să înţelegem că trupul uman nu vorbeşte întotdeauna limbajul unei dăruiri personale de sine. Acelaşi sentiment de ruşine ne conduce de asemenea la a încerca să păstrăm acest dar preţios al Creatorului. Ruşinea alături de curăţie şi evlavie ne ajută să ne păstrăm trupul în sfinţenie şi cinste şi astfel ne acoperim părţile trupului "de care ne ruşinăm". Desigur, arta doreşte adesea să reprezinte trupul uman dezgolit. Reprezentarea trupului uman dezgolit în artă poate fi aşadar o violare a sfinţeniei şi cinstei datorate trupului. Oare fiecare încercare de reprezentare a trupului uman dezgolit este o astfel de violare? Nu. Arta violează integritatea unităţii trup-persoană doar atunci când "în lucrarea de artă sau prin intermediul mijloacelor de redare audiovizuală este violat dreptul la intimitate al trupului în masculinitatea sau feminitatea lui... când sunt violate acele profunde reguli călăuzitoare ale darului şi dăruirii reciproce, care sunt înscrise în această feminitate şi masculinitate prin întreaga structură a fiinţei umane" [41].

Un artist talentat şi pregătit care priveşte trupul uman cu puritatea inimii poate reprezenta trupul uman dezgolit într-un mod care să îl conducă pe privitor "prin trup la întregul mister personal al omului. În contact cu aceste lucrări, în care nu ne simţim atraşi de conţinutul lor la 'a privi cu dorinţă'... învăţăm într-un fel acea semnificaţie nupţială a trupului" [42]. Mari lucrări de artă având ca subiect trupul uman dezgolit spun adevărul întreg despre trup ca semn şi mijloc al darului unei persoane către o altă persoană. Ele pătrund într-un anumit grad misterul persoanei umane, acesta fiind motivul pentru care ne fascinează şi prezintă interes pentru noi. Uneori, putem privi la o anumită lucrare de artă chiar ore în şir şi să nu ne săturăm. Motivaţia este aceea că lucrarea de artă ne transmite aspectele adevărului deplin despre unitatea trup-persoană - adevărul despre noi înşine.

Desigur, nu doar artistul are responsabilitatea de a-şi folosi talentul şi priceperea pentru a prezenta adevărul deplin despre om, ci şi privitorul trebuie să caute frumuseţea, demnitatea şi sfinţenia subiectului înfăţişat. Chiar şi cea mai mare lucrarea de artă poate fi privită într-un mod necorespunzător. Cu alte cuvinte, chiar şi David al lui Michelangelo poate fi redus la o singură valoare, cea sexuală, de către cineva care îl priveşte doar pentru acea valoare izolată. În mod evident, atât subiectul artistului, adică individul care a "pozat" pentru artist, cât şi artistul sunt ofensaţi printr-o astfel de "folosire" a lucrării de artă. Desigur, cel care priveşte se înjoseşte de asemenea pe sine. Dar dacă persoanele umane vii pot deveni obiecte în mintea celorlalţi, la fel poate deveni şi cea mai mare lucrare de artă. Aşadar, reprezentând trupul uman în artă, semnificaţia umanităţii este într-un fel încredinţată atât artistului cât şi "fiecărui primitor ale lucrării" [43].

Cu aceste ultime reflecţii despre reprezentarea trupului uman în lucrările de artă, Papa Ioan Paul al II-lea şi-a încheiat extensivul ciclu al doilea al seriei Teologiei trupului. În primul ciclu (nn. 1-23), el a analizat cuvintele lui Cristos din răspunsul dat la întrebarea fariseilor despre divorţ. În al doilea ciclu (nn. 24-63), a analizat cuvintele lui Cristos din Predica de pe Munte despre adulter, privirea cu dorinţă şi adulterul în inimă. Al treilea ciclu (nn. 64-72) a analizat cuvintele lui Cristos ca răspuns dat saducheilor care au venit la El şi l-au întrebat despre femeia care s-a căsătorit cu şapte fraţi (şi fiecare frate, la rândul lui, a murit). Saducheii au întrebat: "La înviere, când vor învia, a căruia dintre ei va fi femeia?" [44]. Primele cuvinte ale lui Cristos despre divorţ, în special cu referinţa lui Cristos la "început", l-au condus pe Papa la o analiză despre Adam şi Eva înainte de păcat. Învăţătura lui Cristos cu privire la adulter l-a condus pe Papa la a analiza starea omului istoric, starea noastră a tuturor celor supuşi păcatului originar şi efectelor sale. Cuvintele lui Cristos despre căsătorie şi înviere i-au permis Papei Ioan Paul al II-lea să discute felul în care vom fi în cer după învierea trupului. Primul ciclu a analizat unitatea trup-persoană înainte de păcat. Al doilea ciclu a analizat unitatea trup-persoană după păcat. Al treilea ciclu va analiza unitatea trup-persoană domnind în slavă cu Dumnezeu în cer la sfârşitul lumii. Există aşadar trei feluri în care trupul uman exprimă persoana: în starea de puritate de dinainte de păcat (trecutul îndepărtat); în starea păcatului pe pământ (starea actuală); şi în înviere (viitor). Capitolul următor va analiza remarcile Papei Ioan Paul al II-lea despre unitatea trup-persoană care se va găsi în cer după înviere.

Note

[1] Vezi Capitolul 1: "Introducere la Teologia trupului", Capitolul 2: "Semnificaţia nupţială a trupului", Capitolul 3: "Păcatul şi ruşinea".

[2] Vezi nr. 46, Teologia trupului, 29 octombrie 1980: "Puterea răscumpărării completează puterea creaţiei", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 44.

[3] Vezi nr. 47, Teologia trupului, 5 noiembrie 1980: "'Erosul' şi 'Etosul' se întâlnesc şi aduc roade în inima omului", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 45.

[4] Vezi nr. 47, Teologia trupului, 5 noiembrie 1980: "'Erosul' şi 'Etosul' se întâlnesc şi aduc roade în inima omului", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 45.

[5] Vezi nr. 48, Teologia trupului, 12 noiembrie 1980: "Spontaneitatea: rezultatul matur al conştiinţei", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 46.

[6] Vezi nr. 48, Teologia trupului, 12 noiembrie 1980: "Spontaneitatea: rezultatul matur al conştiinţei", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 46.

[7] Vezi nr. 48, Teologia trupului, 12 noiembrie 1980: "Spontaneitatea: rezultatul matur al conştiinţei", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 46.

[8] Vezi nr. 49, Teologia trupului, 3 decembrie 1980: "Cristos ne cheamă să redescoperim forţele vii ale omului nou", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 49.

[9] Vezi Matei 5,27-28.

[10] Vezi nr. 50, Teologia trupului, 10 decembrie 1980: "Puritatea inimii", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 50.

[11] Vezi Matei 15,18-19.

[12] Vezi Galateni 5,17.

[13] Vezi nr. 52, Teologia trupului, 7 ianuarie 1981: "Opoziţia dintre trup şi spirit", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 2.

[14] Vezi Galateni 5,19-21.

[15] Vezi Galateni 5,22-23.

[16] Vezi Matei 15,18.

[17] Vezi Romani 8,13.

[18] Vezi Galateni 5,14.

[19] Vezi nr. 51, Teologia trupului, 17 decembrie 1980: "Justificarea în Cristos", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 52.

[20] Vezi Romani 7,19.

[21] Vezi nr. 51, Teologia trupului, 17 decembrie 1980: "Justificarea în Cristos", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 52.

[22] Vezi Galateni 5,13.

[23] Vezi nr. 54, Teologia trupului, 28 ianuarie 1981: "Învăţătura Sf. Paul despre sfinţenia şi cinstea trupului uman", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 5. În acest pasaj, Papa Ioan Paul al II-lea cita 1Tesaloniceni 4,3-5,7-8.

[24] Vezi nr. 54, Teologia trupului, 28 ianuarie 1981: "Învăţătura Sf. Paul despre sfinţenia şi cinstea trupului uman", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 5.

[25] Vezi 1Corinteni 12,22-23.

[26] Vezi nr. 55, Teologia trupului, 4 februarie 1981: "Descrierea Sf. Paul privind trupul şi învăţătura despre curăţie", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 6.

[27] Vezi nr. 28, Teologia trupului, 28 mai 1980: "O nelinişte fundamentală în întreaga existenţă umană", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 22.

[28] Vezi 1Corinteni 6,18.

[29] Vezi nr. 56, Teologia trupului, 11 februarie 1981: "Virtutea curăţiei este expresia şi rodul vieţii în Duh", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 7.

[30] Papa Ioan Paul al II-lea, Redemptor Hominis, nr. 8.

[31] Vezi 1Corinteni 6,19.

[32] Vezi nr. 57, Teologia trupului, 18 martie 1981: "Doctrina paulină despre curăţie ca 'viaţa în Duh'", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 12.

[33] Vezi Matei 19,4.

[34] Vezi nr. 58, Teologia trupului, 1 aprilie 1981: "Funcţia pozitivă a curăţiei inimii", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 14.

[35] Vezi nr. 58, Teologia trupului, 1 aprilie 1981: "Funcţia pozitivă a curăţiei inimii", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 14.

[36] Vezi nr. 58, Teologia trupului, 1 aprilie 1981: "Funcţia pozitivă a curăţiei inimii", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 14.

[37] Vezi nr. 59, Teologia trupului, 8 aprilie 1981: "Învăţăturile Magisteriului reafirmă astăzi cuvintele lui Cristos", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 15.

[38] Mons. Richard J. Schuler, St. Paul, MN.

[39] Vezi nr. 61, Teologia trupului, 22 aprilie 1981: "Etosul trupului uman în artă", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 17.

[40] Vezi nr. 62, Teologia trupului, 29 aprilie 1981: "Arta nu trebuie să violeze dreptul la intimitate", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 18.

[41] Vezi nr. 61, Teologia trupului, 22 aprilie 1981: "Etosul trupului uman în artă", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 17.

[42] Vezi nr. 63, Teologia trupului, 6 mai 1981: "Responsabilităţile etice în artă", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 19.

[43] Vezi nr. 63, Teologia trupului, 6 mai 1981: "Responsabilităţile etice în artă", L'Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 19.

[44] Vezi Marcu 12,23.

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 927, Ultimul acces: 2026-07-23 11:12:22

Timp total: 0.04s...

[1]:1