© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.04s...
Gânduri smerite pentru un mare duhovnic[2015-07-09]Posibilă șiân mic e măreția,Cunosc un degetar monumental E aici, în Apuseni, în România, Râmeț, o mănăstire din Ardeal. Așa numea poetul Adrian Păunescu Mănăstirea Râmeț, făcută din aceeași piatră din care și martirii sunt făcuți. Monumentalitatea acestei mănăstiri nu este dată doar de stâncile uriașe care o înconjoară, ci și de istoria ei, care o așază între cele mai strălucitoare vetre monahale din Transilvania, acolo unde, cu multe veacuri în urmă, a existat un centru episcopal pe Valea Geoagiului și unde Sfântul Episcop Ghelasie îi învăța pe credincioșii locului să păstreze Ortodoxia, atunci șiântotdeauna lovită din toate părțile. Asemenea marilor ierarhi de altădată, sâau adăugat în decursul vremurilor călugări misionari care au iubit mai mult veșnicia decât vremelnicia. Între ei, în a doua jumătate a veacului XX, plin de încercări și de prigoane ascunse, sâa aflat și arhimandritul Dometie Manolache. Cunoscut nu doar în Ardeal, ci în tot cuprinsul românesc și chiar dincolo de granițele țării, arhimandritul Dometie a fost o făclie curată, care a luminat în vremuri întunecate. A venit de la Prislop la Râmeț, aducând o tradiție care se îngemăna cu aceea a Sfântului Cuvios Nicodim, cel care întemeiase mănăstirea unde a devenit monah în ziua Înălțării Sfintei Cruci, din anul 1949. Păstorea atunci la Arad Episcopul Andrei Mageru, care a dorit săâl tundă în monahism, dimpreună cu un alt teolog, fugar atunci, Leonida Plămădeală, devenit monahul Antonie. Iâa purtat sub mantia călugăriei protosinghelul Arsenie Boca, care stărețea atunci la Prislop. Oamenii și vremurile erau potrivnice Bisericii. Începuse un proces cumplit de umilire a celei mai iubite instituții din România. Mai târziu, părintele Dometie șiâa îndreptat pașii către Râmeț. Ce a găsit acolo numai el și Dumnezeu știu. Ruină, neorânduială, neascultare. Împreună cu câteva monahii pe care le cunoștea de mulți ani, a redat strălucirea unei mănăstiri istorice, care cunoscuse și ea privațiunile și fusese închisă pentru multă vreme. La Râmeț sâau adăugat călugărițelor care lâau urmat pe părintele Dometie și mama lui, devenită monahia Filotimia, dar și sora părintelui, monahia Eudoxia. Au slujit monahismul românesc cu multă dăruire și sunt câteva familii cunoscute care, împreună cu fiii și părinții lor, sâau dedicat Bisericii după ce șiâau încheiat misiunea pe care Dumnezeu leâa dăruitâo în lume. Așa a fost și mama părintelui Cleopa, devenită monahia Agafia, ori părinții Patriarhului Nicodim, călugăriți și ei către sfârșitul zilelor, precum și alte cazuri pe care le mai cunoaște istoria trecută sau recentă a Bisericii noastre. Ce a rămas de la părintele Dometie? Iubirea pentru Evanghelie, reflectată în nenumăratele călătorii făcute ziua și noaptea prin Munții Apusenilor pentru a duce Euharistia celor bătrâni și bolnavi, sau pentru aâi învăța pe prunci cuvintele Scripturii. Pe lângă această dragoste față de cuvintele Mântuitorului Hristos și pentru împlinirea lor în chip pilduitor, Mănăstirea Râmeț a cunoscut în vremea slujirii lui strălucirea de altădată, din vremea sfinților sihaștri întemeietori și mărturisitori pentru dreapta credință. Arhimandritul Dometie a refăcut biserica în care a slujit odinioară Sfântul Ierarh Ghelasie și a construit primele corpuri de chilii. Tot el a dorit să înalțe o nouă biserică, pe care însă nâa apucat să o zidească, dar spre care a privit adeseori din ceruri, ocrotindâo cu rugăciunile lui. Părintele Dometie a plecat mult prea devreme din această lume. Mai avea încă mulți ani de lucrare și misiune, dar Dumnezeu a hotărât așa, pentru ca răutatea să nu schimbe mintea sa, după cum ne spun cuvintele veteroâtestamentare (Înțelepciunea lui Solomon 4, 11). Atunci când Dumnezeu a hotărât săâl cheme la Sine, în luna lui Cuptor (iulie) a anului 1975, furtuni asemenea celor care se petreceau în viața Bisericii au fost trimise din înaltul cerului, când sâau închis și drumurile, iar mulți dintre cei careâl cunoșteau și îl iubeau nu au putut ajunge în zilele acelea la Râmeț. Doar unii care sâau încumetat să treacă crestele munților pe jos sau călare au ajuns atunci la înmormântarea lui. Chiar prietenul de altădată și colegul lui dintru începuturile vieții monahale, Episcopul Antonie Ploieșteanul (Plămădeală), a mărturisit, rămânând departe de mănăstire, acolo unde apa Geoagiului a rupt mai multe poduri, că nu sâa ridicat niciodată la statura duhovnicească a lui Dometie, cel pe careâl găzduise la Mănăstirea Antim și care dormise acolo, ca întotdeauna, jos, pe covor, și avea alte bucurii decât confortul pe care cei mai mulți îl preferă permanent. Mâam bucurat să o cunosc cu ani în urmă pe mama lui, monahia Filotimia. Gârbovită de boală și de mulțimea anilor, abia putea să meargă la biserică. Era întotdeauna însoțită de fiica ei, maica Eudoxia, pe care am însoțitâo întrâo călătorie la Ierusalim, cu vreo 20 de ani în urmă, la începutul anilor â90. Aveam să remarc atunci dragostea ei ieșită din tipare pentru Mănăstirea Râmeț, dar și pentru fratele ei plecat mult prea devreme în ceata cuvioșilor din Biserica triumfătoare. Lâam cunoscut și pe fratele lui, pe părintele Mihai Manolache din Brașov, misionar și rugător ca toți ceilalți slujitori din neamul său. Părintele Dometie reprezintă un model autentic de slujire pentru cei din vremea noastră, adeseori grăbiți și risipiți între multele obligații. Un fericit chip de dăruire totală întru lucrarea Bisericii! Avem datoria să ne aducem aminte de minunatul călugăr misionar, iubitor de Liturghie și dăruitor de bucurii celor pe care iâa întâlnit. Timotei Prahoveanul Episcop Vicar Al Arhiepiscopiei Bucureștilor Sursa: www.Basilica.ro Contor Accesări: 691, Ultimul acces: 2026-08-14 11:19:53
|
Timp total: 0.04s...
[]:1
