Politică şi Religie cu Victor Opaschi (qmagazine.ro)

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Politică şi Religie cu Victor Opaschi (qmagazine.ro)

[2015-06-18]

Victor Opaschi, Secretar de Stat pentru Culte, a vorbit într-un interviu pentru Q Magazine despre diplomaţia religioasă, subiectivismul credinţei şi politică printre culte.
De 23 de ani neîntrerupţi l-a însoţit pe preşedintele Ion Iliescu pe drumul sinuos al tranziţiei româneşti în calitate de consilier pentru cultură şi culte (1990-2012). Premierul Victor Ponta l-a cooptat în echipa guvernamentală ca secretar de stat în Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional (2012-2013), iar din februarie 2013 l-a numit la conducerea Secretariatului de Stat pentru Culte. Victor Opaschi este o persoană cu o vastă experienţă în zona relaţiilor stat-culte, profund cunoscător al vieţii religioase, promotor al libertăţii religioase, capabil să impulsioneze şi să valorifice dinamismul vieţii religioase în folosul tuturor.
A sprijinit cultele religioase pentru a-şi redobândi rolul şi locul pe le-au avut în viaţa societăţii româneşti, a militat pentru reintrarea în legalitate a Bisericii Greco-Catolice, pentru restabilirea relaţiilor diplomatice cu Vaticanul, a pregătit încă din anul 1991 vizita Papei Ioan Paul al II-lea în ţara noastră, s-a implicat decisiv în buna organizare a Festivalului „George Enescu” începând cu anul 1991 şi a avut un aport considerabil la înfiinţarea Institutului Cultural Român. Sunt doar câteva dintre realizările sale politice.
A avut un rol deosebit de important la normalizarea relaţiilor dintre statul român şi Casa Regală, pentru aceasta fiind decorat de Regele Mihai. Poate cea mai complexă şi mai sensibilă misiune căreia a avut a-i face faţă a fost înfiinţarea Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului din România, la iniţiativa preşedintelui Ion Iliescu, al cărui reprezentant a fost în cadrul comisiei. Pentru această activitate a fost decorat în 2009 de preşedintele Traian Băsescu.
„Pe mine mă preocupă cetăţenii, nu doar cultele religioase”
Am în mână un volum recent editat de Secretariatul de Stat pentru Culte intitulat „State and Religions in Romania”. Cred că puţine instituţii publice din România reuşesc să publice un material de o asemenea calitate intelectuală şi grafică. Care e povestea acestui volum?
Când am devenit secretar de stat pentru Culte, în februarie 2013, am înţeles că o mare provocare a relaţiei dintre stat şi cultele religioase din România o reprezintă cunoaşterea dinamicii religioase, sau mai bine zis lipsa cunoaşterii acesteia! Marea majoritate a oamenilor cu care interacţionam nu cunoşteau lucruri elementare despre viaţa religioasă din România, aducând tot timpul în discuţie stereotipurile avansate de presă. E, totuşi, un domeniu extrem de complex şi de sensibil asupra căruia s-au aplecat de-a lungul istoriei toţi marii gânditori, ceea ce înseamnă că astăzi avem o pluritate de şcoli de gândire asupra articulării relaţiei dintre stat şi Biserică. Relaţia puterii politice cu cultele religioase şi raportarea acesteia la fenomenul religios este una dintre cele mai delicate tipuri de politici publice pe care le are de implementat orice guvern într-o democraţie. Mi s-a părut în acel moment că suntem într-un fel de dialog al surzilor şi că societatea în ansamblul ei nu ştie mare lucru despre fenomenul religios – lucruri concrete, fapte, nu speculaţii. Am considerat că şi Secretariatul de Stat pentru Culte, ca orice instituţie publică, are datoria să informeze şi să se prezinte în faţa cetăţenilor în mod transparent şi proactiv. Nu e nevoie să aşteptăm să apară în presă diverse subiecte de dezbatere ca să ne pronunţăm asupra lor, să corectăm diferite speculaţii, zvonuri, cifre aruncate la întâmplare: este de preferat să aşezăm dezbaterea publică pe baze corecte şi clare în privinţa relaţiei dintre stat şi Biserică. Cu entuziasmul începuturilor, le-am propus colegilor mei şi am redactat în cadrul instituţiei o primă variantă a cărţii, în limba română (Statul şi cultele religioase), cu informaţii de la toate cele 18 culte religioase recunoscute, precum şi de la instituţii publice. Am primit o avalanşă de felicitări, de observaţii constructive, precum şi impulsul de a trece la publicarea unei ediţii în limba engleză, ca instrument de lucru şi în plan internaţional.
Se împlinesc doi ani de când sunteţi la Culte. Ce faceţi dumneavoastră opt ore pe zi la birou?
In primul rând, cel mai adesea nu stau mai puţin de 12 ore pe zi la birou, iar sâmbăta şi duminica sunt prezent la diverse ceremonii religioase. În ultimii doi ani, cred că am reuşit să deblochez multe dintre restanţele administrative ale instituţiei, am refăcut la recomandarea Curţii de Conturi proceduri care trebuiau aduse la zi.
Dar, dincolo de aspectele administrative, funcţia este una politică şi prin urmare poartă cu sine responsabilitatea politicilor publice legate de viaţa religioasă. E şi o funcţie de mediere, aşa cum ne impune HG de funcţionare a instituţiei. Secretariatul de Stat pentru Culte aduce la aceeaşi masă culte şi instituţii publice. Cultele religioase nu sunt instituţii de stat sau ale statului. Sunt organizaţii publice de drept privat asemănătoare cu universităţile, dacă vreţi. Sunt localizate mai degrabă în zona societăţii civile, iar acest lucru ne obligă la un dialog constant cu ele. Sunt părţi însemnate ale societăţii atât sub aspect numeric, acoperind circa 99,8% din populaţie, dar şi calitativ, prin aportul pe care-l au la binele comun, într-un registru juridico-politic definit de neutralitatea activă a statului. Deci, dacă vreţi, secretarul de stat pentru Culte e un mediator între stat şi această parte importantă a societăţii civile care sunt cultele religioase.
In plus, rolul meu este şi unul de reprezentare şi de informare. Adesea sunt pus în situaţia de a „catehiza” persoane publice în ceea ce înseamnă politicile publice religioase din ţara noastră. Apoi, mă văd zilnic cu reprezentanţi ai cultelor, oameni politici, reprezentanţi ai asociaţiilor religioase, ai ONG-urilor, ai presei ş.a.m.d., în încercarea de a identifica punţi de consens necesare în orice democraţie. După mai bine de 25 de ani în serviciul public, am învăţat că politicianul trebuie să caute consensul în favoarea tuturor cetăţenilor şi să nu se lase intimidat de vocile cele mai stridente.
Funcţia de secretar de stat pentru Culte este una politică, iar asta înseamnă responsabilitate în faţa cetăţenilor: trebuie să ai tot timpul conştiinţa faptului că activitatea ta este una care generează schimbări în viaţa tuturor cetăţenilor, nu doar a cultelor religioase ca instituţii.
Deci nu e un loc potrivit pentru un tehnocrat, adică un teolog în cazul de faţă, pentru că teologia singură nu îşi propune şi nici nu poate oferi o cunoaştere practică a dinamicii politice a relaţiei dintre stat şi culte, în cazul nostru!
Exact. Cunoaşterea lui Dumnezeu, cum am putea defini mai popular teologia, nu te ajută prea mult, spre exemplu, la medierea relaţiei dintre un cult religios şi o instituţie publică. Desigur, cunoştinţele despre fenomenul religios, cunoştinţele teologice chiar pot ajuta şi ajută foarte mult la înţelegerea particularităţilor vieţii religioase şi ale funcţionării cultelor religioase. Dar capacitatea de a lua decizii rapide şi ferme, luând în considerare atât particularităţile locale, cât şi nevoile de ansamblu ale societăţii nu se învaţă din tratatele de teologie, ci din practica politică. Teologul converteşte la credinţa în Dumnezeu, pe când politicianul e obligat să practice, dacă vreţi, o „convertire” la democraţie.
Statul român nu este un stat laic
Cum administraţi, din funcţia politică, cele 18 culte religioase în relaţia lor cu statul?
Secretariatul de Stat pentru Culte nu conduce cultele religioase. Acestea sunt autonome, aşa cum e normal într-o democraţie. În plus, statul român nu e un stat laic aşa cum vehiculează diverşi oameni care vor să inducă opinia lor conform căreia statul ar trebui să fie laic în sensul de a fi total dezinteresat de religie şi chiar împotriva religiei. Dimpotrivă, pentru statul român, religia, cultele religioase au un aport eminamente pozitiv în societate şi este important ca mai ales aceste 18 culte religioase, în care se regăsesc peste 99% din cetăţenii României, să fie active în spaţiul public. Aşadar, suntem într-un regim de neutralitate a statului în plan religios, în sensul că niciun cult nu e privilegiat, nu avem o biserică de stat, ci toate cultele sunt egale în faţa legii. În acelaşi timp, această neutralitate este, cum spuneam, conotată pozitiv, în sensul că statul vine în întâmpinarea fenomenului religios.
Secretarul de Stat pentru Culte are nevoie şi de o doză consistentă de diplomaţie, precum şi de multă, foarte multă experienţă politică pentru a discerne între interesul societăţii per ansamblu, nevoile sau solicitările locale şi respectiv doleanţele unui cult religios sau ale altuia. În situaţii mai problematice, eşti mai degrabă un ambasador al Guvernului printre cultele religioase, dar şi pe terenul mai larg şi foarte sensibil al fenomenului religios în ansamblu, care depăşeşte graniţele cultelor religioase propriu-zise.
În activitatea mea publică eu nu pot fi nici religios, nici antireligios, eu trebuie să fiu democrat şi responsabil, adică pe de o parte să pun în practică voinţa majorităţii, dar pe de altă parte să nu uit nici de ceilalţi, care nu intră în majoritate. Fără o capacitate sporită de dialog cu absolut toate cele 18 culte religioase, dar şi cu alte organizaţii ale societăţii civile, fie ele seculare sau chiar antireligioase, la o adică, fără capacitatea de a rămâne echidistant, nu poţi exercita această funcţie cum se cuvine.
Puteţi să ne daţi un exemplu concret?
Sigur că da! De exemplu, avem foarte multe comunităţi de români în diaspora pe care le tratăm cu maximă responsabilitate. Vă aduc aminte nu doar de Madrid şi de comunităţile de români plecaţi la muncă în Occident, dar mai ales de Valea Timocului, Republica Moldova, românii din Ungaria şi din Ucraina. Circa 4-5% din bugetul nostru merge anual pentru diaspora, unde nu căutăm doar să întărim religios comunităţile respective, ci să avem o contribuţie sub toate aspectele legate de identitatea naţională, de realitatea socială etc. A sprijini financiar o parohie românească din diaspora înseamnă că oamenii de acolo, stabiliţi departe de ţară, au un sprijin concret, care pentru statul român nu înseamnă sume mari, dar pentru românii care trăiesc dincolo de graniţe poate însemna foarte mult. Şi despre asta vorbeam când spuneam că e nevoie de o privire mai largă: la prima vedere, nu facem decât să finanţăm viaţa religioasă, dar în realitate, ceea ce sprijinim sunt drepturile cetăţenilor români din afara graniţelor, este identitatea lor naţională, culturală, personală, este păstrarea limbii lor, este încercarea de a le asigura o educaţie în limba română, nişte drepturi, un minim sprijin social.
Cum este relaţia dintre stat şi cultele religioase în România anului 2015?
Relaţia stat-culte are în centru libertatea religioasă. Aceasta are atât un sens pozitiv, afirmativ – cetăţenii au dreptul de a se manifesta sub aspect religios aşa cum le dictează propria conştiinţă (freedom to…), cât şi un sens negativ, de refuz al restricţiilor – cetăţenii au dreptul ca statul să nu le impună cum să se manifeste religios (freedom from… the state). Tradusă în fapte, libertatea religioasă reprezintă pentru stat o obligaţie, aceea de a asigura tuturor cetăţenilor condiţiile cele mai favorabile pentru a-şi trăi viaţa conform propriilor credinţe religioase sau convingeri. În parte, aceasta este datoria Secretariatului de Stat pentru Culte. Asta facem şi contribuind la salarizarea clerului şi la construcţia şi repararea de lăcaşe de cult. În foarte multe dintre comunităţile parohiale din ţară, în special în cazul cultelor minoritare, preoţii sau pastorii n-ar putea activa fără acest sprijin din partea statului. Şi pentru că se vehiculează diferite cifre, pot să vă dau un exemplu: în anul 2014, sprijinul acordat cultelor prin intermediul Secretariatului de Stat pentru Culte se ridică undeva la 0,065% din PIB, respectiv 0,19% din bugetul de stat. Procentele sunt într-adevăr mici, dar nu văd cum, dacă vă ascundeţi în spatele lor, rezolvaţi problema hemoragiei de fonduri publice îndeosebi către Biserica Ortodoxă Română. Vă dau exemplul sumelor consistente acordate pentru Catedrala Mântuirii Neamului! Numai anul trecut s-au acordat 47 de milioane de lei, adică mai bine de 10 milioane de euro! Am susţinut construcţia Catedralei şi o vom susţine în continuare, pentru că trebuie să renunţăm la a face politică doar de azi pe mâine. Trebuie să privim înainte, iar proiectul Catedralei Neamului e unul important, emblematic nu numai pentru Bucureşti, ci pentru întreaga ţară. Patriarhul Daniel şi-a propus să finalizeze lucrările şi să sfinţească catedrala în anul 2018, când vom sărbători centenarul Marii Uniri în cadrul Proiectului „România 100”.
Nu văd cum Guvernul ar putea sta deoparte şi să spună că nu e interesat să sprijine un astfel de proiect, care până la urmă celebrează şi naţiunea română modernă, ca efort comun al tuturor cetăţenilor de a realiza împreună ceva de durată.
Gândiţi-vă că după Revoluţie, statul român, indiferent de cine a fost în fruntea lui, n-a reuşit să susţină prea multe proiecte naţionale, mari construcţii publice etc. Dacă Biserica Ortodoxă s-a angajat la un astfel de proiect, mi se pare o necesitate să o susţinem. În plus, să nu uităm că Bucureştiul e singura capitală europeană care nu are o catedrală reprezentativă.
În sfârşit, banii acordaţi pentru construirea şi repararea de biserici intră direct în economia locală: se mobilizează forţă de muncă, experţi, comunitatea în ansamblul ei. Ca să revin. Statul român nu construieşte biserici. Statul român sprijină construirea de biserici acolo unde comunităţile locale au nevoie, într-o logică a parteneriatului stat-culte.
E deja o practică a tuturor guvernelor ca spre sfârşitul anului să scotocească prin ce-a mai rămas din buget şi să împartă cultelor religioase. Guvernul din care faceţi parte a făcut la fel. De ce nu se pune capăt acestei practici?
Dacă vă uitaţi pe bugetul Secretariatului de Stat pentru Culte din ultimii zece ani, să zicem, veţi vedea un vârf în perioada dinainte de criză şi o lungă perioadă de tăieri drastice. Guvernul condus de Victor Ponta a considerat că priorităţile României sunt mai degrabă în zona sănătăţii, a educaţiei şi a altor domenii sensibile şi a alocat de fiecare dată la început de an sume mici Secretariatului de Stat pentru Culte. După ce s-a constatat o redresare a situaţiei economice, spre sfârşitul anului 2013, apoi iarăşi spre sfârşitul anului trecut, din banii care au mai rămas s-au finanţat câteva proiecte cu încărcătură simbolică foarte importantă ale cultelor religioase. Nu sunt bani daţi global unui anumit cult religios, ci se finanţează proiecte precise.
Să luăm exemplul bisericii din Madrid. Cred că în total am acordat acolo aproximativ 800.000 de euro în doi ani. Pare că am ajutat Biserica Ortodoxă să-şi construiască o biserică proprie, şi nici măcar pe teritoriul României. Dar o parohie din diaspora nu e doar un loc de celebrare a unei credinţe religioase: ea joacă şi rolul de loc de întâlnire a românilor din zona respectivă, îi adună laolaltă. Prin intermediul credincioşilor şi chiar al preotului în multe cazuri, mulţi conaţionali îşi găsesc locuri de muncă, locuinţe de închiriat, află de diverse alte oportunităţi vitale când trăieşti în străinătate. Biserica, mai ales în diaspora, joacă rolul de agenţie de forţă de muncă, face asistenţă socială, iar pentru mulţi români este unicul loc în care aud şi vorbesc limba română. Biserica îi ajută să se integreze în ţara unde s-au stabilit, dar şi să păstreze legătura cu acel „acasă” care este ţara lor, familia şi comunitatea pe care le-au lăsat în urmă.
Ora de religie
În noiembrie anul trecut, Curtea Constituţională a stabilit ca ora de religie din şcoală să nu mai fie obligatorie, în contextul în care Patriarhia Română, Ministerul Educaţiei şi Secretariatul de Stat pentru Culte tocmai semnaseră un protocol prin care se consolida autoritatea Bisericii Ortodoxe asupra învăţământului religios. Cum afectează această decizie a Curţii Constituţionale statutul religiei în şcoală? Se va trece la ore alternative de Istoria religiilor sau educaţie civică?
Aici este necesar să clarificăm câteva lucruri. Mai întâi de toate, ora de religie în şcoală nu a fost niciodată obligatorie pentru elevi. Şcolile erau obligate să ofere elevilor ore de educaţie religioasă, dar părinţii (sau, mai recent, minorii de la 14 ani) îi puteau retrage în orice moment. Este, de altfel, singura disciplină pentru care exista o posibilitate de retragere. Decizia Curţii Constituţionale invită doar la schimbarea unei proceduri: elevii nu mai sunt înscrişi automat, ci trebuie să existe o cerere scrisă, dar rămâne în continuare şi posibilitatea de retragere de la orele de religie. Mecanismele de funcţionare ale acestui nou sistem de înscriere vor fi stabilite în primul rând de Parlament, prin amendarea Legii Educaţiei Naţionale, apoi de Ministerul Educaţiei, prin procedurile pe care şi le va stabili în acord cu toţi factorii interesaţi. Experienţa înscrierii elevilor în mijlocul anului arată că, spre surpriza celor care credeau altfel, marea majoritate a părinţilor continuă să îşi dorească pentru copiii lor o educaţie religioasă prin intermediul şcolii. Nu ştiu dacă introducerea de noi materii alternative poate soluţiona ceva, rămâne, cum spuneam, la aprecierea instituţiilor amintite.
În ceea ce priveşte protocoalele din domeniul educaţiei, semnate şi de Secretariatul de Stat pentru Culte, ca „partener secundar”, dacă vreţi, pentru că noi nu avem atribuţii decât în sensul politicilor religioase în general, nu şi în ceea ce priveşte educaţia religioasă, aceste protocoale reprezintă cu totul altceva decât ceea ce s-a zvonit prin presă, că introducem controlul cultelor asupra învăţământului. Ceea ce am semnat cu Biserica Ortodoxă era un protocol de cooperare în învăţământ adus la zi, care să permită buna funcţionare a învăţământului teologic şi a educaţiei religioase în şcoală, unde Ministerul Educaţiei şi cultele au responsabilităţi comune. După Revoluţie s-au mai semnat astfel de protocoale, aceasta a fost doar o aducere la zi, pentru că avem Legea educaţiei din 2011.
În plus, trebuie să vă spun că protocolul de cooperare cu Biserica Ortodoxă a fost doar primul dintr-o serie: am mai semnat cu Biserica Reformată, cu Biserica Unitariană, cu Biserica Catolică de ambele rituri, Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană, vom semna în curând şi cu celalalte culte. Prevederile lor sunt similare cu cele din protocolul cu Biserica Ortodoxă, dar, deşi noi am transmis ştirea, presa n-a mai părut interesată.
Deci, în concluzie: aceste protocoale de cooperare sunt ceva normal. Sunt o procedură obişnuită, care se foloseşte în orice domeniu în care cultele şi instituţiile publice cooperează în mod curent. Protocoalele de cooperare se construiesc în baza legilor, nu le modifică, nu le abrogă, nu le schimbă. Protocoalele reglementează nişte proceduri. Statutul orei de religie în şcoală, repet, va fi stabilit de Parlament, iar la nivel practic, de Ministerul Educaţiei împreună cu ceilalţi factori interesaţi.
Trecem de la una la alta, dar, în legătură cu evenimentele de anul acesta de la publicaţia „Charlie Hebdo” precum şi crimele săvârşite împotriva creştinilor de către militanţii ISIS, aş vrea să vă întreb: Nu cumva am intrat, fără să ne dăm seama, în ceva ce seamănă tot mai mult cu un război religios? Dumneavoastră, domnule Victor Opaschi, sunteţi Charlie?
Eu susţin atât libertatea presei, libertatea de exprimare, cât şi faptul că avem nevoie de un spaţiu public care să nu fie golit axiologic. Dacă spaţiul public nu cuprinde niciun fel de valoare, niciun fel de reper, dacă toate valorile publice sunt negociabile, înseamnă că putem contesta orice, până şi democraţia, până la reîntoarcerea la totalitarism. Noi înşine, ca cetăţeni europeni, trebuie să ne ocupăm şi de umplerea cu valori a spaţiului public, nu doar de golirea lui. Sigur că, omeneşte vorbind, mă revolt nu doar faţă de atentatele din Franţa sau din Danemarca, ci şi faţă de ceea ce s-a întâmplat în Siria, Irak, Nigeria sau – mai recent – Kenya. N-aş spune că suntem într-un război religios. Dar odată cu aceste atentate tot mai frecvente, şi ţinând seama de situaţia tot mai îngrijorătoare din Orientul Mijlociu, constatăm că fundamentalismul religios câştigă teren şi pare a fi din ce în ce mai prezent nu doar în lumea africană şi în lumea arabă, ci şi în cea europeană. Ca secretar de stat pentru Culte, urmăresc cu profundă îngrijorare cum grupuri de oameni care pretind că acţionează în numele religiei comit asemenea fapte odioase. Pentru că aţi amintit ce se întâmplă în Orient, ei bine, având în faţă zilnic exemplul românesc al unui islam deschis, tolerant, european, îmi este imposibil să cred că autorii unor crime precum cele pe care le urmărim săptămânal se pot pretinde adepţi ai aceleiaşi religii. Este important să tratăm pluralismul societăţii ca pe o şansă, iar nu ca pe o barieră.
Autor: Floriana Jucan

Sursa: www.Culte.ro

Contor Accesări: 667, Ultimul acces: 2026-08-13 11:50:58

Timp total: 0.03s...

[]:1