Sfânta Fotini, muceniţa cea luminătoare

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Sfânta Fotini, muceniţa cea luminătoare

[2015-02-26]

Înălţăm astăzi rugăciuni de mijlocire Sfintei Muceniţe Fotini, samarineanca pe care o regăsim atât în Sfânta Scriptură, cât şi în Tradiţia bisericească. Este vorba despre femeia amintită doar cu toponim de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în relatarea convorbirii sale cu Mântuitorul Iisus Hristos (Ioan 4, 5-42), a cărei viaţă este completată de mărturii tradiţionale despre moartea mucenicească în timpul persecuţiei împăratului roman Nero (54-68). Calendarul ortodox aminteşte astăzi de sfârşitul său martiric, femeia samarineancă având consacrată şi o duminică din an ce îi poartă numele, în cea de-a V-a săptămână după Sfintele Paşti, informează "Ziarul Lumina".
Sfântul Ioan Teologul descrie în Evanghelia sa dialogul dintre Mântuitorul Hristos şi o femeie samarineancă, înscriindu-i acesteia din urmă numele în istorie. După două milenii, cel puţin o dată în an, lumea creştină aminteşte de cea care a vorbit cu Mesia lângă fântâna lui Iacov din cetatea Sihar, în Samaria. Iar numele şi faima i se vor pomeni până la sfârşitul veacurilor. Relatarea convorbirii lui Iisus cu femeia samarineancă este unul dintre cele mai fertile momente biblice, mărturie în acest sens stând exegezele unor mari păstori de suflete ai Bisericii, din perioada patristică până la teologi contemporani.
Sfântul Chiril al Alexandriei, în comentariul la Evanghelia după Ioan, tâlcuieşte episodul biblic petrecut la fântâna lui Iacob. După dialogul despre iudei şi samarineni, despre apa ostoitoare a setei trupeşti şi „izvorul de apă curgătoare spre viaţa veşnică“, femeia Îl mărturiseşte, fără a-L recunoaşte: „Ştim că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos, când va veni, Acela ne va vesti nouă toate“ (Ioan 4, 25). Iar Omul din faţa ei Se descoperă: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine“. Se întorc ucenicii din cetate şi dialogul încetează, iar femeia merge la ai săi şi devine mărturisitoare: „Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul?“ (Ioan 4, 29). Dialogul cu Mântuitorul îi schimbă viaţa. Arhiepiscopul Alexandriei observă metamorfoza acesteia: „Femeia, care ieri şi alaltăieri fusese soţia mai multor bărbaţi şi care fusese stăpânită de plăceri josnice, se arată mai înaltă şi mai tare decât grijile pentru trup şi biruieşte trebuinţa trupului şi, dispreţuind setea, se întoarce, prin credinţă, spre o altă deprindere, îmbrăţişând îndată iubirea, cea mai înaltă decât toate virtuţile, şi purtarea de grijă faţă de alţii, care i se înfăţişau ca bine, vrând să le vestească şi altora, porneşte repede pe drumul spre cetate“. Samarineanca L-a descoperit pe Hristos pentru că s-a arătat dispusă a-L asculta. Iar descoperirea i-a fost de folos pentru că nu a ţinut-o pentru sine, ci a împărtăşit-o semenilor, ea, „această femeie preavestită, făcând comun şi altora binele dăruit ei, neducând acasă apa pe care o scosese, ca din sânii ei izvorâtori, nici găleata umplută din adâncul pământului, ci conţinutul înţelesurilor de care se umpluse prin harul dumnezeiesc şi ceresc şi prin învăţătura Mântuitorului“.
Părintele Dumitru Stăniloae, autorul traducerii şi notelor din colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, observă faptul că „mare putere a dovedit Iisus când a făcut dintr-o femeie stăpânită de plăcerile trupeşti o mare misionară“, adăugând că „ştia dinainte pe cine alege pentru misiunea pe care i-a încredinţat-o. Ştia ce posibilităţi sunt în această femeie“.
Femeia care s-a învrednicit a vorbi cu Domnul şi a-L propovădui celor de alt neam primeşte, peste veacuri, lauda creştinilor. Sfântul Chiril observă chiar înţelepciunea mărturiei sale din cetate: „O, ce schimbare minunată! O, ce tărie cu adevărat mare şi demnă de Dumnezeu! Ce minune negrăită, străvezie! Cea care nu înţelegea la început nimic din cele spuse devine un maestru în cuvinte şi introducătoare în taine. ş...ţ Priveşte cu ce meşteşug le-a vorbit samarinenilor. Nu spune îndată că a aflat pe Hristos, nici nu-şi începe povestirea cu Iisus. Ci şi-a început-o în chip drept, întrecând mult măsura cuvintelor potrivite ei, neaflând nişte ascultători necunoscători ai cuvintelor ei. Le uşurează deci de la început primirea spuselor ei, începând cu minunea, şi, uimindu-i mai întâi cu ea, le face astfel mai netedă calea spre credinţă. «Veniţi şi vedeţi», zice cu înţelepciune, aproape strigând cu glas fierbinte. Le va ajunge spre credinţă şi numai vederea, care le va întări credinţa, fiind prezente minuni vrednice de preţuit“.
Fericitul Augustin ne îndeamnă să vedem prin această femeie „chipul Bisericii“, care „vine de la străini, căci Biserica trebuia să vină dintre neamuri, care sunt străini de neamul iudeilor“. Mărturia ei din cetatea Sihar a avut loc la începutul propovăduirii Mântuitorului, aşadar după anul 30 al erei creştine. Pătimirea sa în timpul persecuţiei lui Nero, aproximativ trei decenii mai târziu, dovedeşte o convertire autentică în urma întâlnirii cu Domnul. Dacă în Sfânta Scriptură o regăsim fără nume („samarineanca“), trecându-i-se în plan secund identitatea pentru a servi drept model faptele ei, şi nu persoana, Tradiţia bisericească i-a consemnat viaţa după întemeierea Bisericii. Samarineanca devine Fotini. Apostolii sau ucenicii lor o vor fi botezat, dându-i un nume creştin ce înseamnă tocmai „cea luminată“. Pentru propovăduirea sa, Biserica o numără între sfinţii cei „întocmai cu Apostolii“.
În cea de-a doua parte a vieţii, după sfârşitul mucenicesc al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, o regăsim pe Fotini în cetatea Cartagina, împreună cu fiul său mezin, Iosie, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu. Victor, fiul cel mare, fusese soldat în armata romană şi luptase împotriva barbarilor, fiind numit comandant militar al cetăţii Attalia (Antalya Turciei de astăzi, n.r.). De acolo a fost chemat de împăratul Nero în Italia pentru a-i prinde şi pedepsi pe creştini. Sebastian, un alt oficial roman, cunoscându-l că este creştin, l-a îndemnat să se supună poruncii imperiale şi să-şi anunţe mama şi fratele mai mic să nu mai propovăduiască pe Hristos în locuri publice. De asemenea, orice delaţiune despre creştinii cunoscuţi i-ar fi adus averea rămasă în urma lor. Pentru ispitirea prietenului său, ducele Sebastian a rămas orb şi mut vreme de trei zile, iar în cea de-a patra zi a exclamat: „Dumnezeul creştinilor este singurul Dumnezeu adevărat!“ După ce s-a botezat împreună cu întreaga sa casă, şi-a recăpătat şi privirea.
Tradiţa consemnează faptul că, în anul 63, Victor, prietenul său Sebastian, mama sa Fotini şi fratele său Iosie se aflau la Roma, propovăduind noua învăţătură creştină. Numele lui Victor a fost schimbat, prin arătare dumnezeiască, în Fotin, vădindu-i-se misiunea de luminător, asemenea maicii sale. Împreună cu ei, pe străzile Romei propovăduiau cele cinci surori ale samarinencei Fotini, pe care aceasta le convertise: Anatola, Fota, Fotis, Paraschevi şi Chiriachi. Cu toţii s-au înfăţişat lui Nero, mărturisind fără tăgadă pe Mântuitorul Iisus Hristos. Împăratul a poruncit să le fie zdrobite articulaţiile degetelor, dar în timpul torturii creştinii nu au simţit durere, mâinile rămânându-le nevătămate. Atunci Fotin, Iosie şi Sebastian au fost orbiţi şi aruncaţi în temniţă, iar Fotini împreună cu surorile sale au fost închise sub supravegherea fiicei lui Nero, Domnina. În închisoare, Fotini a convertit pe Domnina împreună cu toţi servitorii ei, şi chiar pe un vrăjitor ce-i adusese mâncare otrăvită. Trei ani mai târziu, Fotin, Iosie şi Sebastian au fost găsiţi în temniţă propovăduind pe Dumnezeu. Îşi recăpătaseră vederea şi convertiseră întreaga închisoare. După o nouă serie de chinuri, au primit cu toţii sfârşit mucenicesc, în anul 66, samarineanca Fotini fiind ultima sacrificată.
Numele grecesc Fotini are corespondent în mai multe limbi: slavonă (Svetlana), latină (Lucia), franceză (Clair), spaniolă (Clara), română (Luminiţa).

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 945, Ultimul acces: 2026-08-12 03:49:57

Timp total: 0.09s...

[]:1