Papa Ioan al XXIII-lea[2014-04-26]VaticanTraducător: Radu Capan Teme: Personalități Etichete: Papa Ioan al XXIII-lea Fericitul Papă Ioan al XXIII-lea s-a născut ca Angelo Giuseppe Roncalli, în Sotto il Monte, Italia, în Dieceza de Bergamo, la 25 noiembrie 1881. A fost al patrulea din cei 14 copii din familie. Părinții lucrau ca arendași. Era o familie patriarhală, în sensul că familiile a doi frați locuiau împreună, conduși de stră-unchiul său Zaverio, care nu s-a căsătorit niciodată și a cărui înțelepciune a călăuzit munca și viața familiei. Zaverio a fost nașul lui Angelo și lui i-a atribuit mereu fundamentele pregătirii religioase. Atmosfera religioasă din familia sa și viața vie a parohiei, sub călăuzirea parohului, pr. Francesco Rebuzzini, l-au pregătit cu adevărat pentru o viață creștină. A intrat în seminarul din Bergamo în 1892. Aici a început practica de a scrie notițe spirituale, practică pe care a continuat-o până la moarte, notițele reunite formând "Jurnalul unui suflet", lucrare tipărită ulterior. La seminar a devenit profund legat de practica îndrumării spirituale regulate. În 1896 a fost admis în Ordinul Franciscan Secular de directorul spiritual al seminarului din Bergamo, pr. Luigi Isacchi; a făcut profesiunea regulii de viață pe 23 mai 1897. Între 1901 și 1905 a fost student la Seminarul Roman Pontifical. Pe 10 august 1904 a fost hirotonit preot în biserica Santa Maria in Monte Santo din Piazza del Popolo din Roma. În 1905 a fost numit secretar al noului Episcop de Bergamo, Giacomo Maria Radini Tedeschi. L-a însoțit pe Episcop în vizitele sale pastorale și a colaborat cu el la numeroase inițiative: un Sinod, administrarea buletinului diecezan, pelerinaje, opere sociale. În seminar a predat istoria, patrologia și apologetica. A fost un predicator elegant, profund, eficient și căutat. Aceștia au fost anii în care și-a aprofundat întâlnirea spirituală cu doi sfinți care erau păstori excepționali: Sf. Carol Boromeu și Sf. Francisc de Sales. Au fost și ani de implicare și ucenicie pastorală, petrecuți zi de zi lângă Episcopul Radini Tedeschi. Când Episcopul a murit, în 1914, pr. Angelo a continuat să predea în seminar și să se ocupe de pastorație în diferite sectoare. Când Italia a intrat în război, în 1915, a fost încadrat ca sergent în corpurile medicale și a devenit capelan pentru soldații răniți. Când războiul s-a încheiat a deschis "Casa Studentului", pentru a răspunde la nevoile spirituale ale tinerilor. În 1919 a fost numit director spiritual al seminarului, dar în 1921 a fost chemat în slujba Sfântului Scaun. Papa Benedict al XV-lea l-a chemat la Roma pentru a fi președintele pe Italia al Societății pentru Propagarea Credinței (Propaganda Fide). În 1925, Papa Pius al XI-lea l-a numit Vizitator Apostolic în Bulgaria, ridicându-l la treapta de Episcop, titular de Areopolis. Ca moto episcopal și-a ales "Oboedientia et Pax", care a și rămas motoul întregii sale vieți. La 18 martie 1925 a fost consacrat Episcop și a plecat în Bulgaria. A primit titlul de Delegat Apostolic și a rămas în Bulgaria până în 1935, vizitând comunitățile catolice și având relații caracterizate de respect și stimă cu celelalte comunități creștine. După cutremurul din 1928 a fost prezent oriunde era nevoie de ajutorul său. A îndurat în tăcere neînțelegeri și dificultăți legate de slujirea sa la periferia societății, atunci formându-și simțul încrederii și abandonării în Cristos răstignit. În 1935 a fost numit Delegat Apostolic în Turcia și Grecia. Biserica Catolică era prezentă în numeroase moduri în tânăra Republică Turcă. Slujirea sa între catolici a fost intensă, iar abordarea respectuoasă și dialogul cu lumea ortodoxă și respectiv cu cea islamică au caracterizat acei ani ai săi. Când a izbucnit al doilea război mondial era în Grecia. A încercat să obțină vești de la prizonierii de război, pentru familiile lor, și a asistat numeroși evrei în fuga lor, eliberând "vize de trecere" din partea Delegației Apostolice. În decembrie 1944, Papa Pius al XII-lea l-a numit Nunțiu în Franța. În ultimele luni ale războiului și la începutul păcii a ajutat prizonierii de război și a ajutat la normalizarea organizării ecleziastice din Franța. A vizitat marile Sanctuare din Franța și a participat la sărbători populare și la importante celebrări religioase. A fost un atent, prudent și pozitiv observator al noilor inițiative pastorale ale Episcopilor și clerului francez. Stilul său a fost mereu caracterizat de căutarea simplității evanghelice, chiar și în contextul celor mai complexe dileme diplomatice. Pietatea sinceră a vieții sale interioare își găsea expresie în fiecare zi în perioadele lungi de rugăciune și de meditație. În 1953 a fost creat Cardinal și trimis în Veneția ca Patriarh. A fost umplut de bucurie de perspectiva de a-și încheia zilele îngrijindu-se direct de suflete, fiind ceea ce și-a dorit de când a ajuns preot. A fost un păstor înțelept și întreprinzător, urmând modelul păstorilor pe care i-a venerat mereu și a mers pe urmele Sf. Laurence Giustiniani, primul Patriarh de Veneția. Înaintând în vârstă, încrederea sa în Domnul a crescut în mijlocul operelor sale pastorale. La moartea Papei Pius al XII-lea a fost ales Papă, pe 28 octombrie 1958, luându-și numele de Ioan al XXIII-lea. Pontificatul său, care a durat mai puțin de cinci ani, l-a prezentat lumii întregi ca imagine autentică a Bunului Păstor. Blând și amabil, întreprinzător și curajos, simplu și activ, a îndeplinit îndatoririle creștine ale faptelor milei trupești și spirituale: i-a vizitat pe cei închiși și pe bolnavi, i-a primit pe cei de orice națiune și credință, acordându-le tuturor grija sa părintească. Magisteriul său social exprimat în enciclicele "Pacem in terris" și "Mater et Magistra" a fost profund apreciat. A convocat Sinodul pentru Roma, a înființat Comisia de Revizuire a Codului de Drept Canonic și a convocat Conciliul Vatican II. A fost prezent ca Episcop în Dieceza sa de Roma prin vizitarea parohiilor, în special a celor din noile suburbii. Credincioșii au văzut în el reflecția bunătății lui Dumnezeu și i-au spus "Papa cel bun". A fost susținut de o profundă viață de rugăciune. A lansat o amplă reînnoire a Bisericii, în timp ce a radiat pacea celor care se încrede mereu în Domnul. Papa Ioan al XXIII-lea a murit în seara zilei de 3 iunie 1963, într-un spirit de profundă încredere în Isus și tânjind după îmbrățișarea Sa. A fost beatificat de Papa Ioan Paul al II-lea la 3 septembrie 2000 (împreună cu Papa Pius al IX-lea). Sărbătoarea sa liturgică este pe 11 octombrie, ziua de deschidere a Conciliului Vatican II. În predica sa, Papa Ioan Paul al II-lea a spus următoarele despre predecesorul său: "Astăzi contemplăm în gloria Domnului un alt Pontif, Ioan al XXIII-lea, Papa care a impresionat lumea cu prietenia sa, ce iradia bunătatea remarcabilă a sufletului său. Prin planul divin, beatificarea îi leagă pe acești doi Papi care au trăit în contexte istorice foarte diferite, dar, dincolo de aparențe, au împărtășit multe similarități umane și spirituale. Venerația profundă a Papei Ioan pentru Papa Pius al IX-lea, a cărui beatificare o aștepta, este binecunoscută. În timpul unei reculegeri spirituale, în 1959, scria în jurnalul său: 'Mă gândesc mereu la Papa Pius al IX-lea de sfântă și glorioasă amintire, și prin imitarea lui în jertfele sale, doresc să fiu demn să îi celebrez canonizarea'." "Cu toții își amintesc fața zâmbitoare a Papei Ioan și cele două brațe întinse pentru a îmbrățișa lumea. Câți oameni au fost cuceriți de simplitatea inimii sale, combinată cu o largă experiență cu oamenii și cu lucrurile! Valul de prospețime adus de el cu siguranță nu a privit doctrina, ci mai degrabă modul de explicare a ei; stilul său de a vorbi și de a acționa era nou, după cum nou era și stilul său prietenesc de a interacționa cu oamenii simpli dar și cu oamenii puternici ai acetei lumi. Cu acest spirit a convocat el Conciliul Vatican II, întorcând astfel o nouă pagină din istoria Bisericii: creștinii s-au auzit chemați să proclame Evanghelia cu un înnoit curaj și cu o mai mare atenție la 'semnele' timpurilor." "Conciliul a fost cu adevărat o viziune profetică a acestui bătrân Pontif care, chiar și în mijlocul numeroaselor dificultăți, a deschis un timp al speranței pentru creștini și pentru omenire. [...] În ultimele momente ale vieții sale pământești și-a încredința testamentul Bisericii: 'Ce contează mai mult în viață este binecuvântatul Isus Cristos, Biserica Sa sfântă, Evanghelia Sa, adevărul și bunătatea'. Și noi dorim să primim acest testament, dându-i mărire lui Dumnezeu pentru că ne-a dăruit un astfel de Păstor." Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 623, Ultimul acces: 2026-08-06 00:06:32
|
Timp total: 0.03s...
[]:1