Fortăreața din pustiu (9), de Cornelius Greising

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Fortăreața din pustiu (9), de Cornelius Greising

[2010-12-01]

(Eseu biblic)

(9)

b. Jertfa individuală sau particulară

Faza preoţească

Scopul solemn al jertfitorului israelit este despovărarea de păcat şi de moarte. Două poveri universale, care sunt de ordin juridic. Nu este vorba despre nişte substanţe, aşa cum s-a crezut în trecut, pe care omul să le toarne asupra Sanctuarului levitic. Este vorba despre o operaţie abstractă, la nivelul gândirii. Păcatul şi moartea sunt deja înscrise simbolic, de către cei doi îngeri înregistratori, cu o cerneală juridică, pe placa de aur a Capacul ispăşirii (Cartea vieţii).

Prin cele două gesturi simbolice – declararea pocăinţei şi solicitarea iertării – omul nu face nimic altceva, decât de a exprima dorinţa de precizare, în Cartea vieţii, a schimbării sale morale, pentru a putea primi iertarea divină. Credinciosul israelit vine la Sanctuar să se împace cu Dumnezeu, în adâncul sufletului său, prin actul pocăinţei sale şi prin actul iertării divine.

După aducerea jertfei indviduale, urmează rolul preotului. Un rol de mijlocitor între persoana umană şi Sanctuar ? Sau un simplu rol didactic ? Din întreaga alură sacerdotală, deplin diferenţiată, se deduce cu uşurinţă misiunea sa pantomim-profesorală. Un important ghid călăzitor care explică – în amfiteatrul mileniilor – taina celor două gesturi împletite în ritualul simplu şi concis al fiecărui jertfitor.

În sublima sa tăcere mormântală, preotul se apropie şi recoltează într-un vas, o parte din sângele animalului jertfit. O probă simbolică doveditoare a întregului conţinut spiritual care se află dizolvat, în sângele de animal proasăt revărsat. În micul eşantion de sânge recoltat de preotul de seviciu, se află împachetate ce le două probleme esenţiale ale împăcării divin-umane – declararea pocăinţei şi solicitarea iertării – prin intermediul cărora, partizanul binelui luptă împotriva invaziei răului, armonizându-se cu cerul. Explicaţiile sacerdotale pentru descrierea procesului de traversare a întregului labirint tematic al Planului de Mântuire, impun preotului să organizeze două cursuri ritualice distincte de prezentare sau de explicare simbolică a întregii probleme preoţeşti: o prezentare integrală şi o prezentare simplificată.

Ritualul preoţesc integral (Lev: 4, 6)

Explicaţia detaliată sau integrală a procesului salvator în istoria mântuirii este realizată prin intrarea factorului preoţesc în încăperea tainică a Sanctuarului. Un proces ritualic rezervat exclusiv jertfelor aduse de preoţi şi de mai marii Adunării întregului popor. Un procedeu determinat de numărul mult mai redus al jertfelor din acest grup restrâns, în comparaţie cu numărul imens a jertfelor aduse de restul persoanelor din componenţa întregului popor Israel. O metodă necesară pentru protecţia compartimentului denumit Sfânta, de o poluare accentuată cu sânge a obiectelor acesteia. Şi mai ales a perdelei despărţitoare.

Tactica pilduitoare, în cauză, este un document impunător care precizează faptul că preotul nu este un mijlocitor între om şi Dumnezeu. Rolul să este doar pedagocic. Dovada certă o constituie faptul că derularea mişcării complexe a stropilor de sânge nu interesează întreaga masă jertfitoare, ci doar un buchet de suflete angajate în ritualurile lor pioase. Adică, fie din pătura preoţescă, fie din pătura conducătorilor Marii Adunări Israeliene. Recoltând sângele de animal, de la acest grup experimental, preotul-pantomim explică lecţia mântuirii tuturor celor ce se dovedesc avizi de cunoaştere.

Cu vasul plin cu sânge, în mână, şi cu o faţă luminoasă şi sigură, de om erudit, în domeniul Sanctuarului, intră în încăperea cu aer de clasă pregătitoare, în care îşi expune referatul gestual. Execută, în acest scop, două mişcări sau gesturi succesive: gestul moral şi gestul penal.

Gestul moral constă în stropirea de şapte ori cu sânge spre Perdeaua despărţitoare. Un gest care indică prima necesitate a mântuirii, pe care o ilustrează aducătorul jertfei de ispăşire, şi pe care o exprimă prin „punerea mâinii pe capul animalul de jertfă”. Adică declararea pocăinţei umane (pe baza Decalogului prin lucrarea divin-educaţională a Duhului Sfânt).

Gestul penal constă în ungerea cu sânge a coarnelor Altarului de Aur, pentru arderea de tămâie. Un gest care indică cea de-a doua necesitate a mânturii, pe care o ilustrează aducătorul jertfei de ispăşire, şi pe care o exprimă prin „junghierea animalului de jertfă”, Adică solicitarea iertării divine (pe baza Crucii prin lucrarea divin-ispăşitoare a Domnului Hristos).

Ambele gesturi preoţeşti, pur şi simplu explicative, ilustrează cele două reguli de aur ale mântuirii. Cele două antidoturi (pocăinţa şi iertarea) pentru vindecarea celor două maladii grave (păcatul şi moartea) consemnate în cartea vieţii. Gesturile ritualice ale persoanei care aduce jertfa de ispăşire confecţionează fenomenele juridice necesare (păcăinţa umană şi iertarea divină), pentru finalizarea procesului iertării divine în evidenţa cerească. Iar preotul din Sanctuar explică pantomimic, prin gesturile sale, conţinutul ideatico-juridic al sângelui din vasul respectiv:

- Prin stropirea cu sânge spre Perdeaua despărţitore, preotul indică fapul că în sângele din vasul său se află pocăinţa jertfitorului în cauză, faţă de cerinţele Decalogului.

- Prin ungerea cu sânge a coarnelor altarului, acelaşi preot comunică faptul că în acelaşi sânge se află şi solicitarea iertării divine prin intermediul Crucii.

Şi încă două amănunte, pe care preotul de serviciu le comunică prin ritualul său explicatic: unul privitor la Perdeaua despărţitoare şi altul privitor la Altarul de Aramă.

- Întreaga desfăşurare ritualică are loc cu Perdeaua despărţitoare la locul ei. O dovadă certă că mântuirea se desfăşoară anticipativ (adică fără sacrificiul Domnului Hristos), cu precizarea că sacrificiul Său, din viitor, va avea un efect juridic de tip retroactiv (Evr. 10, 19-20).

- La sfârşitul ritualului preoţesc, care are loc în prima încăpere – Sfânta – acelaşi preot care execută ritualul ispăşitor, iese în curtea Sanctuarului şi toarnă restul de sânge la piciorul Altarului de Aramă. O certă dovă că sistemul jertfelor are valoare numai după sacrificiul Mântuitorului (Lev. 4, 7).

O dată cu isprăvirea, într-o vehemenţă ritualică, a celor două gesturi ale jertfei ispăşitoare, gestul moral şi gestul penal, serviciul ispăşitor integral ia sfârit.

Ritualul preoţesc simplificat (Lev. 4, 30)

În funcţionalitatea perpetuă a Sanctuarului, există şi o a doua formă de manifestare ritualică preoţească: ceremonial ispăşitor simplificat. O modalitate destinată marii mulţimi israeliene: oamenilor de rând şi căpeteniilor acestora. Un ritual executat de către preot exclusiv în curtea Sanctuarului. O distincţie clară din motive funţionale, nu din motive discriminatorii.

– În primul rând, nu este vorba despre o discriminare religioasă, deoarece pentru menţinerea intactă a Sanctuarului, este firesc ca acesta să fie utilizat ritualic cât mai puţin.

- În al doilea rând, rezumarea la ritualul din curtea Sanctuarului necesită un timp mai redus, favorizând executarea mai multor rituluri într-o zi.

Jertfa ispăşitoare a omului de rând nu diferă cu absolut nimic de jertfa ispăşitoare a unui preot jertfitor sau a conducătorilor Adunării lui Israel. Şi jertfa omului de rând conţine celeaşi două gesturi ritulice:

- Gestul moral – punerea mâinii pe capul animalului de sacrificiu – un gest care reprezintă declararea pocăinţei proprii cu ajutorul divin-educaţional al Duhului Sfânt.

- Gestul penal – junghierea cu cuţitul a animalului de sacrificiu – un gest care reprezintă solicitarea iertării divine pe baza lucrării divin-ispăşitoare a Domnului Hristos.

În consecinţă, preotul de serviciu – după executarea de către persoana respectivă a jertfei sale – preia în acelaşi vas special o anumită cantitate de sânge de la animalul jertfit. O cantitate de sânge ispăşitor, în care sunt dizolvate simbolic, cele două principii ale mântuirii – declararea pocăinţei umane şi solicitarea iertării divine – cu care preotul de seviciu îşi continuă ritualul simplificat. Adică un ritual ispăşitor care se desfăşoară exclusiv în curtea Sanctuarului.

Ca şi în cazul ispăşirii din Sanctuar, ispăşirea preoţească din curtea Sanctuarului conţine, de asemenea, două gesturi ritualice explicative: gestul moral preoţesc şi gestul penal preoţesc.

- Gestul moral preoţesc constă în ingerarea de către preotul de serviciu a cărnii animalului iertfit. Un gest care explică necesitatea pocăinţei umane şi calea circuitului acesteia în Sanctar. Se precizează că imaginea simbolică a pocăinţei umane, este prima cerinţă a mântuirii. O cerinţă care se îndreaptă simbolic spre Cartea vieţii (Capacul Ispăşirii) prin intermediul ingerării cărnii jertfei respective de către preotul executor al ispăşirii (Num. 18, 9-10).

Ingerarea cărnii de la jertfele de ispăşire de către preot este similară cu stropirea cu sânge spre Perdeaua despărţitoare din Sanctuar. Dovada certă, în ceastă privinţă, constă în faptul că atunci când sângele jertfei este transportat în Sanctuar, carnea respectivă nu trebuie mâncată de către preot (Lev. 6, 30). Prin urmare, nu este permisă executarea simbolică a unei duble ispăşiri preoţeşti – integrale şi simplificate – pentru una şi aceeaşi jertfă de ispăşire (Lev. 10, 17).

- Gestul penal preoţesc constă în ungerea coarnelor Altarului de Aramă din curtea Sanctuarului. Un gest care explică necesitatea iertării divine şi calea circuitului acesteia în Sanctuar. Se precizează că imaginea simbolică a iertării divine este cea de-a doua cerinţă a mântuirii. O cerinţă care se îndreaptă simbolic spre Cartea vieţii (Capacul Ispăşirii) prin intermediul ungerii coarnelor Altarului de Aramă cu sângele animalului respectiv (Lev.4, 30).

Sângele jertfei ispăşitoare care rămâne după terminarea ritualului de ungere a coarnelor Altarului de Aramă, este turnat într-o margine a aceluiaşi altar (Lev. 6, 25, 30). Un gest care indică, la fel ca şi în ritualul integral, faptul că întregul sistem ritualic din Sanctuar va avea deplină valoare numai după sacrificiului pe Golgota a Domnului Hristos.

Ungerea coarnelor Altarului de Aramă din curtea Sancturului este similară cu ungerea coarnelor Altarului de Aur din interiorul Sanctuarului.

Trebuie precizat că ambele altare – atât Altarul de Aur din interior, cât şi Altarul de Aramă din exterior – sunt obiecte ilustrative cu caracter penal. Fiecare ilustrează altfel sacrificiul divin. Altarul de Aramă din curtea Sanctuarului ilustrează moartea, încă neexecutată, a Domnului Hristos (Golgota). Adică simbolul morţii divine în cadrul Vechiului Testament. Altarul de Aur, din interiorul Sanctuarului, ilustrează moartea Domnului Hristos în general, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament.

În concluzie, este necesară precizarea faptului că sistemul jertfei de ispăşire, atât în vremea dinainte de Sanctuar, cât şi în vremea din timpul Sanctuarului, urmăreşte un scop comun: împăcarea sau reconcilierea juridiă a omului faţă de Legea divin-juridică. Adică actul mântuirii. O Lege divin-jurudică înzestrată cu două normative – unul moral şi altul penal - imprimând actului mântuirii două procese (unul moral şi atul penal)

Într-un termen mai larg, trebuie spus că Legea divin-juridică reglementează dreptatea în cadrul relaţiei guvernamentale dintre om şi Dumnezeu. Nu poate exista noţiunea de „Lege” fără reglementarea dreptăţii, nici noţiunea de „dreptate” care să nu fie reglementată de către Lege.

Prin încălcarea normativului moral al Legii divin-juridice, ia naştere în spiritul uman Păcatul: încălcarea dreptăţii morale.

Prin aplicarea normativului penal al Legii divin-juridice, se aplică asupra trupului uman Moartea: executarea dreptăţii penale.

Esenţialul constă în faptul că Legea divin-juridică reglementează două dreptăţi distincte, în toate cele trei stări posibile ale raportului dintre om şi Dumnezeu: starea neconflictuală, starea conflictuală şi starea reconciliantă (ritualul jertfei):

Dreptatea Legii divin-juridice în starea neconflictuală (starea edenică):

- Dreptatea morală neîncălcată (neprihănirea umană).

- Dreptatea penală neactivată (nemurirea umană).

Dreptatea Legii divin-juridice în starea conflictuală (starea postedenică):

- Dreptatea morală încălcată (Păcatul uman)

- Dreptatea penală activată (Moartea veşnică umană)

Dreptatea Legii divin-juridice în starea reconciliantă (ritualul jertfei)

- Dreptatea morală redresată (dreptatea pocăinţei umane) cu ajutorul lucrării divin-educative a Duhului Sfânt (dreptatea prin fapte de pocăinţă).

- Dreptatea penală dezactivată (dreptatea iertării divine) cu ajutorul lucrării divin-ispăşitoare a Domnului Hristos (dreptatea prin credinţă) .

Rezultatele ambelor ispăşiri – ispăşirea jertfei necurmate şi ispăşirea jertfei individuale – sunt înregistrate în Cartea vieţii (Capacul Ispăşirii). O înregistrare sub forma pocăinţei şi iertării. Un fapt care face posibilă realizarea actului mântuirii. Este vorba însă despre un dosar (pocăinţă umană + iertare divină) nelegalizat prin judecata divină. O situaţie repetabilă tuturor dosarelor asemănătoare (pocăinţă umană + iertare divină) din decursul întregii vieţi personale.

Această depozitare de dosare (pocăinţă umană + iertare divină), atât din cursul vieţii unui om, cât şi din cursul vieţii tuturor celor înscrişi în Cartea vieţii, poartă numele de „încărcarea” sau „întinarea” Sanctuarului.

Judecata divină reprezintă tocmai „descărcarea” sau „curăţirea” Sanctuarului. Adică legalizarea tuturor dosarelor juridice care aşteaptă judecata divină.

Sursa: www.InterCer.net

Contor Accesări: 1148, Ultimul acces: 2026-08-15 07:29:12

Timp total: 0.04s...

[]:1