O tragedie pentru Biserică: Sacramentul uitat al Spovezii[2010-10-26]Cardinalul Joachim MeisnerTraducător: Mariana Cristina Teme: Spiritualitate Biserică [Discurs rostit de Cardinalul Joachim Meisner, Arhiepiscop de Koln, Germania, cu ocazia întâlnirii internaționale a preoților, la încheierea Anului Preoției, în Bazilica San Paolo fuori le Mura, din Roma, în 9 iunie 2010.] Cardinalul Joachim Meisner Dragi confrați! Nu intenționez să vă expun încă o dată teologia penitenței și a misiunii. Aș dori mai degrabă, împreună cu voi, să mă las călăuzit spre convertire de Evanghelia însăși, pentru ca apoi, trimiși de Duhul Sfânt, să ducem oamenilor Vestea cea Bună a lui Cristos. Pe acest drum, doresc să mă opresc cu voi asupra a 15 puncte de reflexie. 1. Trebuie să redevenim o 'Biserică ce merge în întâmpinarea oamenilor' (Geh-hin-Kirche), așa cum îi plăcea să spună Cardinalului Joseph Hoffner, predecesorul meu ca Arhiepiscop de Koln. Aceasta însă nu se întâmplă dintr-odată. Duhul Sfânt trebuie să ne conducă la aceasta. Unul dintre eșecurile cele mai tragice pe care Biserica le-a suferit în a doua jumătate a secolului al XX-lea este acela de a fi neglijat darul Duhului Sfânt în Sacramentul Spovezii. În noi, preoții, aceasta a cauzat o mare pierdere în profilul spiritual. Când sunt întrebat de către creștinii practicanți: 'Cum îi putem ajuta pe preoții noștri?', le răspund mereu: 'Mergeți la ei și spovediți-vă!' Când preotul nu mai este un confesor, devine un asistent social cu caracter religios. Îi lipsește experiența celei mai mari împliniri pastorale, a conlucrării pentru ca păcătosul, și datorită ajutorului său, să părăsească confesionalul fiind din nou sfânt. În scaunul de spovadă, preotul poate să pătrundă în inimile multor persoane și de aici derivă impulsuri, încurajări și inspirații pentru propria urmare a lui Cristos. 2. La porțile Damascului, un mic om suferind, Sf. Paul, cade la pământ orbit. În a doua Scrisoare către Corinteni, el însuși ne vorbește despre impresia pe care o lăsa persoana sa asupra adversarilor săi: slab din punct de vedere fizic și incapabil să vorbească cum trebuie (cf. 2Corinteni 10,10). Totuși, prin acest micuț om suferind va fi vestită Evanghelia în Asia Mică și Europa în anii următori. Minunile lui Dumnezeu nu au loc niciodată sub lumina reflectoarelor istoriei mondiale. Ele se realizează mereu deoparte: la porțile unui oraș, ca în secretul confesionalului. Aceasta poate constitui pentru noi o mare mângâiere, pentru noi cei care avem mari responsabilități, dar suntem în același timp conștienți de posibilitățile noastre limitate. Este parte a strategiei lui Dumnezeu obținerea unor efecte mărețe prin mijloace mărunte. Învins la porțile Damascului, Paul devine cuceritorul orașelor din Asia Mică și din Europa. Misiunea sa este de a-i aduna pe cei chemați în Biserică, în Ecclesia lui Dumnezeu. Chiar dacă aceasta - văzută din afară - este doar o minoritate neînsemnată și oprimată, cu divergențe în interiorul ei, este comparată de Paul cu Trupul lui Cristos, mai mult, este chiar identificată cu Trupul lui Cristos, care este însăși Biserica. Această posibilitate de 'a primi din mâinile Domnului' în experiența noastră umană se cheamă 'convertire'. Biserica este Ecclesia semper reformanda, și în ea atât preotul cât și Episcopul sunt semper reformandi: asemenea lui Paul la Damasc, trebuie să fie mereu aruncați la pământ pentru a cădea în brațele Dumnezeului Milostiv care îi trimite apoi în lume. 3. De aceea, nu este suficient ca în munca noastră pastorală să dorim numai să corectăm structurile Bisericii pentru a o face să apară mai atractivă. Nu este de ajuns! Este nevoie de o convertire a inimii, a inimii mele. Numai un Paul convertit a putut să schimbe lumea, și nu un expert deja în 'inginerie eclezială'. Preotul, cu ființa sa asimilată formei de viață a lui Isus, este locuit de El astfel încât Isus, în preot, devine perceptibil celorlalți. În Ioan 14,23 citim: 'Dacă mă iubește cineva, va păzi Cuvântul meu și Tatăl meu îl va iubi și vom locui la el'. Aceasta nu este doar o imagine frumoasă! Dacă inima preotului îl iubește pe Dumnezeu și trăiește în har, Dumnezeu Unic și Întreit vine personal să locuiască în inima lui. Desigur, Dumnezeu este omniprezent, Dumnezeu este peste tot, lumea întreagă este ca o mare biserică a lui Dumnezeu. Dar inima preotului este asemenea tabernacolului bisericii. Acolo, Dumnezeu locuiește într-un mod misterios și special. 4. Obstacolul major care face ca Isus să nu fie văzut în noi este păcatul. Acesta împiedică prezența Domnului în existența noastră și din acest motiv nimic nu este mai urgent decât convertirea, mai ales pentru scopul misiunii. Pe scurt, este vorba de Sacramentul Spovezii. Un preot care nu se așează adesea de o parte sau de alta a confesionalului suferă daune permanente pentru sufletul său și pentru misiunea sa. Aici este una dintre cauzele principale ale crizei multiforme în care a ajuns să se găsească preoția în ultimii cincizeci de ani. Harul special al preoției constă tocmai în faptul că preotul se poate simți 'în largul său' de ambele părți ale confesionalului: ca penitent și ca ministru al iertării. Când preotul se îndepărtează de confesional, intră într-o gravă criză de identitate. Sacramentul Spovezii este locul privilegiat pentru aprofundarea identității preotului, care este chemat să se întoarcă și să îi întoarcă pe credincioși pentru a atinge plinătatea lui Cristos. În rugăciunea sacerdotală, Isus îi vorbește Tatălui său și Tatălui nostru despre această identitate: 'Nu te rog ca să îi iei din lume, ci ca să îi păzești de cel rău. Ei nu sunt din lume așa cum Eu nu sunt din lume. Consacră-i în adevăr: Cuvântul tău este adevăr' (Ioan 17,15-17). În Sacramentul Spovezii este vorba despre adevărul din noi. Cum se face că nu ne place să privim adevărul în față? 5. Poate trebuie să ne întrebăm dacă am experimentat vreodată bucuria de a recunoaște o greșeală, de a o admite și de a cere iertare celor pe care i-am ofensat: 'Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta' (Luca 15,18). Dacă nu, înseamnă că nu cunoaștem nici bucuria de a-l vedea pe celălalt deschizând brațele asemenea tatălui fiului risipitor: 'Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă și, alergând, l-a îmbrățișat și l-a sărutat' (Luca 15,20). Și nici nu ne putem imagina bucuria Tatălui care ne-a regăsit: 'Și au început să sărbătorească' (Luca 15,24). Având în vedere că această sărbătoare are loc în cer de fiecare dată când ne convertim, de ce nu ne convertim mai des? De ce - dacă ne putem exprima astfel - suntem atât de zgârciți față de Dumnezeu și față de sfinți încât le oferim atât de rar bucuria de a sărbători faptul că ne lăsăm îmbrățișați de Domnul, de Tatăl? 6. Deseori nu ne place această iertare explicită. Și totuși, Dumnezeu nu se arată niciodată atât de divin decât atunci când iartă. Dumnezeu este iubire! Este dăruirea în persoană! El dă harul iertării. Însă iubirea cea mai puternică este aceea care depășește obstacolul principal al iubirii, adică păcatul. Cel mai mare har este acela de a fi iertați, iar darul cel mai prețios este a dărui (die Vergabung), a ierta (die Vergebung). Dacă nu ar exista păcătoși care să aibă mai multă nevoie de iertare decât de pâinea zilnică, nu am putea să cunoaștem profunzimea Inimii divine. Domnul o subliniază în mod explicit: 'Vă spun că tot așa, va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se convertește decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de convertire' (Luca 15,7). De ce oare - să ne întrebăm încă o dată - un sacrament care trezește o atât de mare bucurie în cer provoacă o atât de mare antipatie pe pământ? Motivul este mândria noastră, tendința constantă a inimii noastre de a se împietri, de a fi suficientă sieși, de a se izola, de a se închide în sine. Ce anume preferăm în realitate: să fim păcătoși care primesc iertarea lui Dumnezeu sau să fim aparent fără păcat, adică să trăim cu iluzia autosuficienței, lipsindu-ne de manifestarea iubirii lui Dumnezeu? Este de ajuns să fim în pace cu noi înșine? Dar ce suntem fără Dumnezeu? Numai având umilința unui copil, asemenea sfinților, putem suporta cu bucurie disproporția dintre nevrednicia noastră și slava lui Dumnezeu. 7. Scopul Spovezii nu este acela ca noi, uitând păcatele, să nu ne mai gândim la Dumnezeu. Spovada ne face posibil accesul la o viață în care nu ne putem gândi la nimic altceva decât la Dumnezeu. Dumnezeu ne spune înlăuntrul nostru: 'Singurul motiv pentru care păcătuiești este acela că nu crezi că Eu te iubesc destul, că îmi ești cu adevărat drag, că în mine găsești mângâierea de care ai nevoie, că mă bucur de cel mai mic gest care mărturisește primirea ta, pentru a-ți ierta tot ce mi-ai adus în Spovadă'. Cunoscând o astfel de iertare, o astfel de iubire, suntem copleșiți de bucurie și de recunoștință, atât de mult încât putem pierde încet încet atracția pentru păcat, iar Spovada devine o întâlnire de bucurie în viața noastră. A merge la Spovadă înseamnă a începe să îl iubim pe Dumnezeu puțin mai mult cu inima, a simți cum ni se spune și cum experimentăm în mod eficace - căci Spovada nu este o încurajare doar din exterior - că Dumnezeu ne iubește. A ne spovedi înseamnă a crede din nou, și, în același timp, a descoperi că până în acel moment nu am crezut destul de profund, iar pentru aceasta trebuie să ne cerem iertare. În fața lui Isus ne simțim păcătoși, ne descoperim păcătoși care nu corespund așteptărilor Sale. A ne spovedi înseamnă a ne lăsa ridicați de Dumnezeu la nivelul său divin. 8. Fiul risipitor părăsește casa părintească pentru că a devenit neîncrezător. Nu mai are încredere în iubirea Tatălui, în faptul că aceasta îl va satisface, și deci își cere partea de moștenire pentru a-și rezolva singur problemele. Când se hotărăște să se întoarcă și să ceară iertare, inima sa este încă moartă. Crede că nu va mai fi iubit, că nu va mai fi considerat fiu. Se întoarce singur pentru a nu muri de foame. Aceasta se numește căință imperfectă. Însă Tatăl îl aștepta deja de mult timp. De mult timp nimic nu îl bucura mai mult decât gândul că într-o zi fiul său s-ar fi putut întoarce. Abia îl zărește că îi și aleargă înainte, îl îmbrățișează, nici măcar nu îl lasă să își termine mărturisirea și cheamă un servitor să îl îmbrace, să îl hrănească și să îl îngrijească. Pentru că îi este arătată o iubire atât de mare, în acel moment și fiul începe să o perceapă și se lasă invadat de ea. O părere de rău neașteptată îl cuprinde. Aceasta este căința perfectă. Numai când Tatăl îl îmbrățișează, el își dă seama de întreaga lui nerecunoștință, insolență și nedreptate. Numai atunci se întoarce cu adevărat, redevine fiu, deschis și plin de încredere în tatăl, este viu din nou: 'Fratele tău era mort și a revenit la viață' (Luca 15,32), îi spune tatăl fiului care a rămas acasă. 9. Fiul cel mai mare, 'cel drept', a trecut printr-o schimbare asemănătoare - așa ar fi de dorit să continue parabola. Cazul acestui fiu este însă mult mai dificil. Nu se poate spune că Dumnezeu îi iubește mai mult pe cei păcătoși decât pe cei drepți! O mamă nu își iubește copilul bolnav, către care își îndreaptă grija în mod particular, mai mult decât pe cei sănătoși lăsați la joacă singuri, față de care își arată iubirea în mod diferit, dar nu mai puțin. Atâta timp cât există persoane care refuză să își recunoască și să își mărturisească propriile păcate, atâta timp cât există păcătoși mândri, în fața acestora Dumnezeu îi preferă pe cei umili. Are răbdare cu toți. Chiar și cu fiul rămas acasă, tatăl are răbdare. Îl roagă și îi vorbește cu bunătate: 'Fiule, tu ești cu mine totdeauna și toate ale mele sunt ale tale. Dar trebuie să sărbătorim și să ne bucurăm' (Luca 15,31-32). Iertarea insensibilității fiului mai mare nu este exprimată aici, dar este implicită. Cât de mare trebuie să fie rușinea fiului mai mare în fața unei asemenea clemențe! Prevăzuse totul, mai puțin această umilă blândețe a tatălui. Dintr-odată se găsește dezarmat, confuz, coparticipant la bucuria comună. Și se întreabă cum de s-a putut gândi să stea deoparte dinadins, cum de a preferat, fie și pentru o clipă, să fie nefericit singur, în timp ce toți ceilalți se iubeau și se iertau reciproc. Din fericire, tatăl este acolo și îl ia la timp. Din fericire, tatăl nu este ca el! Din fericire, tatăl este mult mai bun decât toți ceilalți la un loc! Numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Numai El poate realiza acest gest de har, de bucurie și de abundență de iubire. Iată de ce Sacramentul Spovezii este izvorul de reînnoire permanentă și de revitalizare a existenței noastre sacerdotale. 10. Din acest motiv, maturitatea spirituală pentru a primi hirotonirea de către un candidat la preoție, în opinia mea, devine evidentă prin faptul că el primește în mod regulat - cel puțin o dată pe lună - Sacramentul Penitenței. De fapt, în Sacramentul Spovezii îl întâlnim pe Tatăl milostiv cu darurile Sale cele mai prețioase pe care le are de dat, adică dăruirea (Vergabung), iertarea (Vergebung) și harul. Dar când cineva, tocmai din cauza frecvenței scăzute la Spovadă, îi spune de fapt Tatălui: 'Ține pentru Tine darurile Tale prețioase! Eu nu am nevoie de Tine și de darurile Tale!', atunci încetează să mai fie fiu, pentru că se exclude la paternitatea lui Dumnezeu, pentru că nu mai vrea să primească darurile Sale prețioase. Iar dacă cineva nu mai este fiul Tatălui ceresc, atunci nu poate deveni preot, căci preotul este mai întâi de toate fiul Tatălui prin Botez, și apoi prin hirotonirea sacerdotală este, cu Cristos, fiu cu Fiul. Numai atunci poate să fie cu adevărat frate pentru oameni. 11. Trecerea de la convertire la misiune poate fi evidențiată în primul rând prin faptul că se trece dintr-o parte în cealaltă a confesionalului, din locul penitentului în acela al confesorului. Neglijarea Sacramentului Penitenței este rădăcina multor rele din viața Bisericii și din viața preotului. Și așa-numita criză a Sacramentului Spovezii nu se datorează doar faptului că lumea nu mai vine să se spovedească, ci și faptului că noi preoții nu mai suntem prezenți în confesional. Un confesional în care este prezent un preot, într-o biserică goală, este simbolul cel mai emoționant al răbdării lui Dumnezeu care așteaptă. Așa este Dumnezeu. El ne așteaptă toată viața. În cei 35 ani ai mei de minister episcopal, am cunoscut exemple de preoți prezenți în fiecare zi în confesional fără ca un singur penitent să apară; până într-o zi, când primul sau prima penitentă, după luni sau ani de așteptare, a revenit în sfârșit la viață. Astfel, se poate spune că s-a deblocat situația. Din acel moment, confesionalul început să fie frecventat mult. Aici, preotul este chemat să lase deoparte lucrarea exterioară de planificare pastorală cu grupurile, pentru a se cufunda în necesitățile personale ale fiecăruia. Aici, înainte de toate, nu trebuie să vorbească, ci să asculte. O rană deschisă nu se poate vindeca decât dacă poate sângera până la capăt. Inima rănită a unui om se poate vindeca numai dacă poate sângera până la capăt, adică dacă se poate descărca de tot. Și se poate descărca numai dacă este cineva care ascultă, în acea absolută discreție a Sacramentului Spovezii. Pentru confesor nu este important în primul rând să vorbească, ci să asculte. Câte impulsuri interioare nu experimentează și nu primește preotul, pentru urmarea lui Cristos, tocmai în administrarea Sacramentului Spovezii! Aici poate simți și verifica câți sunt mai înaintați ca el în urmarea lui Cristos, simpli credincioși catolici, bărbați, femei și copii. 12. În momentul în care se pierde această parte esențială a slujirii sacerdotale, noi preoții cădem cu ușurință într-o mentalitate de funcționar sau la nivelul unei simple tehnici pastorale. Prezența de o parte și de alta a confesionalului ne conduce la a-l face perceptibil oamenilor pe Cristos, prin mărturia noastră. Pentru a clarifica cu un exemplu negativ: cine intră în contact cu o substanță radioactivă, devine și el radioactiv, și la rândul său va contamina pe alții. Acum însă să dăm exemplul pozitiv: cine intră în contact cu Cristos, devine 'Cristo-activ'. Și dacă apoi preotul, fiind 'Cristo-activ', intră în contact cu alte persoane, acestea vor fi cu siguranță 'contaminate' de 'Cristo-activitatea' lui. Aceasta este misiunea, așa cum a fost prezentă încă de la începutul creștinismului. Lumea se strângea în jurul lui Isus pentru a-l atinge. Și erau vindecați chiar și când era cu spatele, 'pentru că ieșea din El o putere care îi vindeca pe toți' (Luca 6,19). 13. Pe noi, în schimb, adesea oamenii ne evită, nu se apropie pentru a intra în contact cu noi. Dimpotrivă, ne evită. Pentru ca acest lucru să nu se întâmple, trebuie să ne întrebăm: cu cine se întâlnesc ei când vin la mine? Cu Isus Cristos, în nemărginita Sa iubire pentru oameni, sau cu o oarecare opinie teologică particulară sau cu o lamentare despre situația Bisericii și a lumii? Întâlnindu-ne pe noi, îl întâlnesc pe Isus Cristos? Dacă este așa, persoanele vor veni. Vorbind între ei despre un astfel de preot, vor folosi cuvinte precum: 'Cu acela se poate vorbi. Mă înțelege. Mă poate ajuta cu adevărat'. Sunt profund convins că oamenilor le este dor de astfel de preoți, în care îl pot întâlni în mod autentic pe Cristos, ce îi eliberează de orice legătură și îi unește cu Persoana Sa. 14. Pentru a putea ierta cu adevărat, avem nevoie de multă iubire. Unica iertare pe care o putem da cu adevărat este cea pe care am primit-o de la Dumnezeu. Numai dacă l-am întâlnit pe Tatăl Milostiv, putem deveni frați milostivi pentru ceilalți. Cel care nu iartă, nu iubește. Cel care iartă puțin, iubește puțin. Cine iartă mult, iubește mult. Când părăsim confesionalul, care este punctul de plecare al misiunii noastre, o parte sau alta a lui, dar în mod special pe cea a penitentului, atunci ar trebui să îi îmbrățișăm pe toți, pentru a le cere iertare. Eu însumi am experimentat iubirea lui Dumnezeu care iartă în mod gratuit, astfel încât nu pot spune altora decât: 'Primește și tu iertarea Sa! Ia o parte din iertarea pe care am primit-o acum din abundență. Și iartă-mă că ți-o ofer atât de rău!' Cu un unic gest (mărturisirea) se reintră în iubirea lui Dumnezeu și în cea fraternă, în unirea cu Dumnezeu și cu Biserica, din care păcatul ne-a exclus. Putem și trebuie să îi iubim pe toți oamenii, dacă Dumnezeu ne-a învățat un nou mod de a iubi. Dacă nu este așa, ar fi un semn că nu ne-am spovedit bine și că trebuie să ne spovedim din nou. Probabil cel mai mare confesor al Bisericii este Sfântul Paroh de Ars. Datorită lui am avut Anul Sacerdotal și, totodată, întâlnirea noastră actuală, ca preoți și Episcopi, cu Sfântul Părinte, aici la Roma. Cu acest sfânt paroh am reflectat asupra misterului sfintei Spovezi, având în vedere că ministerul său zilnic de reconciliere, în confesionalul din Ars, l-a făcut să devină un mare misionar al lumii: se spune că în calitate de confesor a învins spiritual Revoluția franceză. V-am spus aici ceea ce mi-a inspirat acest dialog spiritual cu Ioan Maria Vianney. Însă mi-a mai amintit ceva foarte important. 15. Să îi iubim pe toți, să îi iertăm pe toți! Atenție însă, să nu uităm în aceasta o persoană! Există într-adevăr o ființă care ne dezamăgește și ne împovărează, o ființă de care suntem în permanență nemulțumiți: noi înșine! Deseori ne săturăm de noi înșine. Suntem sătui de mediocritatea noastră și obosiți de propria monotonie. Trăim în starea unui suflet rece și chiar într-o indiferență incredibilă față de acest aproape, care este cel mai apropiat pe care Dumnezeu ni l-a încredințat pentru ca să facem să fie atins de iertarea divină. Acest cel mai apropiat aproape suntem noi înșine. Citim, de altfel, că trebuie să ne iubim aproapele ca pe noi înșine (cf. Levitic 19,18). Trebuie așadar să ne iubim pe noi înșine așa cum căutăm să ne iubim aproapele. Prin urmare, trebuie să îi cerem lui Dumnezeu să ne învețe să ne iertăm pe noi înșine: furia orgoliului nostru, deziluziile ambițiilor noastre. Să îl rugăm pentru ca bunătatea, blândețea, răbdarea și încrederea negrăite cu care El ne iartă să ne cucerească pentru a ne putea elibera de oboseala de noi înșine care ne însoțește peste tot, și adesea ne face să ne rușinăm. Nu putem să recunoaștem iubirea lui Dumnezeu fără să ne schimbăm chiar și părerea pe care o avem despre noi înșine, fără a-i recunoaște lui Dumnezeu dreptul de a ne iubi. Iertarea lui Dumnezeu ne împacă cu El, cu noi, cu frații și surorile noastre, cu toată lumea. Ne face misionari autentici. Credeți acest lucru, dragi frați? Încercați să îl faceți, chiar astăzi! Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 970, Ultimul acces: 2026-08-15 04:20:13
|
Timp total: 0.06s...
[]:1