O tragedie pentru Biserică: Sacramentul uitat al Spovezii

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.05s...

Ştiri şi Evenimente

O tragedie pentru Biserică: Sacramentul uitat al Spovezii

[2010-10-26]

Cardinalul Joachim Meisner
Traducător: Mariana Cristina
Teme: Spiritualitate Biserică

[Discurs rostit de Cardinalul Joachim Meisner, Arhiepiscop de Koln, Germania, cu ocazia întâlnirii internaţionale a preoţilor, la încheierea Anului Preoţiei, în Bazilica San Paolo fuori le Mura, din Roma, în 9 iunie 2010.]

Cardinalul Joachim Meisner

Dragi confraţi! Nu intenţionez să vă expun încă o dată teologia penitenţei şi a misiunii. Aş dori mai degrabă, împreună cu voi, să mă las călăuzit spre convertire de Evanghelia însăşi, pentru ca apoi, trimişi de Duhul Sfânt, să ducem oamenilor Vestea cea Bună a lui Cristos. Pe acest drum, doresc să mă opresc cu voi asupra a 15 puncte de reflexie.

1. Trebuie să redevenim o 'Biserică ce merge în întâmpinarea oamenilor' (Geh-hin-Kirche), aşa cum îi plăcea să spună Cardinalului Joseph Hoffner, predecesorul meu ca Arhiepiscop de Koln. Aceasta însă nu se întâmplă dintr-odată. Duhul Sfânt trebuie să ne conducă la aceasta. Unul dintre eşecurile cele mai tragice pe care Biserica le-a suferit în a doua jumătate a secolului al XX-lea este acela de a fi neglijat darul Duhului Sfânt în Sacramentul Spovezii. În noi, preoţii, aceasta a cauzat o mare pierdere în profilul spiritual. Când sunt întrebat de către creştinii practicanţi: 'Cum îi putem ajuta pe preoţii noştri?', le răspund mereu: 'Mergeţi la ei şi spovediţi-vă!'

Când preotul nu mai este un confesor, devine un asistent social cu caracter religios. Îi lipseşte experienţa celei mai mari împliniri pastorale, a conlucrării pentru ca păcătosul, şi datorită ajutorului său, să părăsească confesionalul fiind din nou sfânt. În scaunul de spovadă, preotul poate să pătrundă în inimile multor persoane şi de aici derivă impulsuri, încurajări şi inspiraţii pentru propria urmare a lui Cristos.

2. La porţile Damascului, un mic om suferind, Sf. Paul, cade la pământ orbit. În a doua Scrisoare către Corinteni, el însuşi ne vorbeşte despre impresia pe care o lăsa persoana sa asupra adversarilor săi: slab din punct de vedere fizic şi incapabil să vorbească cum trebuie (cf. 2Corinteni 10,10). Totuşi, prin acest micuţ om suferind va fi vestită Evanghelia în Asia Mică şi Europa în anii următori. Minunile lui Dumnezeu nu au loc niciodată sub lumina reflectoarelor istoriei mondiale. Ele se realizează mereu deoparte: la porţile unui oraş, ca în secretul confesionalului. Aceasta poate constitui pentru noi o mare mângâiere, pentru noi cei care avem mari responsabilităţi, dar suntem în acelaşi timp conştienţi de posibilităţile noastre limitate. Este parte a strategiei lui Dumnezeu obţinerea unor efecte măreţe prin mijloace mărunte. Învins la porţile Damascului, Paul devine cuceritorul oraşelor din Asia Mică şi din Europa. Misiunea sa este de a-i aduna pe cei chemaţi în Biserică, în Ecclesia lui Dumnezeu. Chiar dacă aceasta - văzută din afară - este doar o minoritate neînsemnată şi oprimată, cu divergenţe în interiorul ei, este comparată de Paul cu Trupul lui Cristos, mai mult, este chiar identificată cu Trupul lui Cristos, care este însăşi Biserica. Această posibilitate de 'a primi din mâinile Domnului' în experienţa noastră umană se cheamă 'convertire'. Biserica este Ecclesia semper reformanda, şi în ea atât preotul cât şi Episcopul sunt semper reformandi: asemenea lui Paul la Damasc, trebuie să fie mereu aruncaţi la pământ pentru a cădea în braţele Dumnezeului Milostiv care îi trimite apoi în lume.

3. De aceea, nu este suficient ca în munca noastră pastorală să dorim numai să corectăm structurile Bisericii pentru a o face să apară mai atractivă. Nu este de ajuns! Este nevoie de o convertire a inimii, a inimii mele. Numai un Paul convertit a putut să schimbe lumea, şi nu un expert deja în 'inginerie eclezială'. Preotul, cu fiinţa sa asimilată formei de viaţă a lui Isus, este locuit de El astfel încât Isus, în preot, devine perceptibil celorlalţi. În Ioan 14,23 citim: 'Dacă mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul meu şi Tatăl meu îl va iubi şi vom locui la el'. Aceasta nu este doar o imagine frumoasă! Dacă inima preotului îl iubeşte pe Dumnezeu şi trăieşte în har, Dumnezeu Unic şi Întreit vine personal să locuiască în inima lui. Desigur, Dumnezeu este omniprezent, Dumnezeu este peste tot, lumea întreagă este ca o mare biserică a lui Dumnezeu. Dar inima preotului este asemenea tabernacolului bisericii. Acolo, Dumnezeu locuieşte într-un mod misterios şi special.

4. Obstacolul major care face ca Isus să nu fie văzut în noi este păcatul. Acesta împiedică prezenţa Domnului în existenţa noastră şi din acest motiv nimic nu este mai urgent decât convertirea, mai ales pentru scopul misiunii. Pe scurt, este vorba de Sacramentul Spovezii. Un preot care nu se aşează adesea de o parte sau de alta a confesionalului suferă daune permanente pentru sufletul său şi pentru misiunea sa. Aici este una dintre cauzele principale ale crizei multiforme în care a ajuns să se găsească preoţia în ultimii cincizeci de ani.

Harul special al preoţiei constă tocmai în faptul că preotul se poate simţi 'în largul său' de ambele părţi ale confesionalului: ca penitent şi ca ministru al iertării. Când preotul se îndepărtează de confesional, intră într-o gravă criză de identitate. Sacramentul Spovezii este locul privilegiat pentru aprofundarea identităţii preotului, care este chemat să se întoarcă şi să îi întoarcă pe credincioşi pentru a atinge plinătatea lui Cristos. În rugăciunea sacerdotală, Isus îi vorbeşte Tatălui său şi Tatălui nostru despre această identitate: 'Nu te rog ca să îi iei din lume, ci ca să îi păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume aşa cum Eu nu sunt din lume. Consacră-i în adevăr: Cuvântul tău este adevăr' (Ioan 17,15-17). În Sacramentul Spovezii este vorba despre adevărul din noi. Cum se face că nu ne place să privim adevărul în faţă?

5. Poate trebuie să ne întrebăm dacă am experimentat vreodată bucuria de a recunoaşte o greşeală, de a o admite şi de a cere iertare celor pe care i-am ofensat: 'Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta' (Luca 15,18). Dacă nu, înseamnă că nu cunoaştem nici bucuria de a-l vedea pe celălalt deschizând braţele asemenea tatălui fiului risipitor: 'Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi, alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat' (Luca 15,20). Şi nici nu ne putem imagina bucuria Tatălui care ne-a regăsit: 'Şi au început să sărbătorească' (Luca 15,24). Având în vedere că această sărbătoare are loc în cer de fiecare dată când ne convertim, de ce nu ne convertim mai des? De ce - dacă ne putem exprima astfel - suntem atât de zgârciţi faţă de Dumnezeu şi faţă de sfinţi încât le oferim atât de rar bucuria de a sărbători faptul că ne lăsăm îmbrăţişaţi de Domnul, de Tatăl?

6. Deseori nu ne place această iertare explicită. Şi totuşi, Dumnezeu nu se arată niciodată atât de divin decât atunci când iartă. Dumnezeu este iubire! Este dăruirea în persoană! El dă harul iertării. Însă iubirea cea mai puternică este aceea care depăşeşte obstacolul principal al iubirii, adică păcatul. Cel mai mare har este acela de a fi iertaţi, iar darul cel mai preţios este a dărui (die Vergabung), a ierta (die Vergebung).

Dacă nu ar exista păcătoşi care să aibă mai multă nevoie de iertare decât de pâinea zilnică, nu am putea să cunoaştem profunzimea Inimii divine. Domnul o subliniază în mod explicit: 'Vă spun că tot aşa, va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire' (Luca 15,7). De ce oare - să ne întrebăm încă o dată - un sacrament care trezeşte o atât de mare bucurie în cer provoacă o atât de mare antipatie pe pământ? Motivul este mândria noastră, tendinţa constantă a inimii noastre de a se împietri, de a fi suficientă sieşi, de a se izola, de a se închide în sine. Ce anume preferăm în realitate: să fim păcătoşi care primesc iertarea lui Dumnezeu sau să fim aparent fără păcat, adică să trăim cu iluzia autosuficienţei, lipsindu-ne de manifestarea iubirii lui Dumnezeu? Este de ajuns să fim în pace cu noi înşine? Dar ce suntem fără Dumnezeu? Numai având umilinţa unui copil, asemenea sfinţilor, putem suporta cu bucurie disproporţia dintre nevrednicia noastră şi slava lui Dumnezeu.

7. Scopul Spovezii nu este acela ca noi, uitând păcatele, să nu ne mai gândim la Dumnezeu. Spovada ne face posibil accesul la o viaţă în care nu ne putem gândi la nimic altceva decât la Dumnezeu. Dumnezeu ne spune înlăuntrul nostru: 'Singurul motiv pentru care păcătuieşti este acela că nu crezi că Eu te iubesc destul, că îmi eşti cu adevărat drag, că în mine găseşti mângâierea de care ai nevoie, că mă bucur de cel mai mic gest care mărturiseşte primirea ta, pentru a-ţi ierta tot ce mi-ai adus în Spovadă'.

Cunoscând o astfel de iertare, o astfel de iubire, suntem copleşiţi de bucurie şi de recunoştinţă, atât de mult încât putem pierde încet încet atracţia pentru păcat, iar Spovada devine o întâlnire de bucurie în viaţa noastră. A merge la Spovadă înseamnă a începe să îl iubim pe Dumnezeu puţin mai mult cu inima, a simţi cum ni se spune şi cum experimentăm în mod eficace - căci Spovada nu este o încurajare doar din exterior - că Dumnezeu ne iubeşte. A ne spovedi înseamnă a crede din nou, şi, în acelaşi timp, a descoperi că până în acel moment nu am crezut destul de profund, iar pentru aceasta trebuie să ne cerem iertare. În faţa lui Isus ne simţim păcătoşi, ne descoperim păcătoşi care nu corespund aşteptărilor Sale. A ne spovedi înseamnă a ne lăsa ridicaţi de Dumnezeu la nivelul său divin.

8. Fiul risipitor părăseşte casa părintească pentru că a devenit neîncrezător. Nu mai are încredere în iubirea Tatălui, în faptul că aceasta îl va satisface, şi deci îşi cere partea de moştenire pentru a-şi rezolva singur problemele. Când se hotărăşte să se întoarcă şi să ceară iertare, inima sa este încă moartă. Crede că nu va mai fi iubit, că nu va mai fi considerat fiu. Se întoarce singur pentru a nu muri de foame. Aceasta se numeşte căinţă imperfectă. Însă Tatăl îl aştepta deja de mult timp. De mult timp nimic nu îl bucura mai mult decât gândul că într-o zi fiul său s-ar fi putut întoarce. Abia îl zăreşte că îi şi aleargă înainte, îl îmbrăţişează, nici măcar nu îl lasă să îşi termine mărturisirea şi cheamă un servitor să îl îmbrace, să îl hrănească şi să îl îngrijească.

Pentru că îi este arătată o iubire atât de mare, în acel moment şi fiul începe să o perceapă şi se lasă invadat de ea. O părere de rău neaşteptată îl cuprinde. Aceasta este căinţa perfectă. Numai când Tatăl îl îmbrăţişează, el îşi dă seama de întreaga lui nerecunoştinţă, insolenţă şi nedreptate. Numai atunci se întoarce cu adevărat, redevine fiu, deschis şi plin de încredere în tatăl, este viu din nou: 'Fratele tău era mort şi a revenit la viaţă' (Luca 15,32), îi spune tatăl fiului care a rămas acasă.

9. Fiul cel mai mare, 'cel drept', a trecut printr-o schimbare asemănătoare - aşa ar fi de dorit să continue parabola. Cazul acestui fiu este însă mult mai dificil. Nu se poate spune că Dumnezeu îi iubeşte mai mult pe cei păcătoşi decât pe cei drepţi! O mamă nu îşi iubeşte copilul bolnav, către care îşi îndreaptă grija în mod particular, mai mult decât pe cei sănătoşi lăsaţi la joacă singuri, faţă de care îşi arată iubirea în mod diferit, dar nu mai puţin. Atâta timp cât există persoane care refuză să îşi recunoască şi să îşi mărturisească propriile păcate, atâta timp cât există păcătoşi mândri, în faţa acestora Dumnezeu îi preferă pe cei umili. Are răbdare cu toţi. Chiar şi cu fiul rămas acasă, tatăl are răbdare. Îl roagă şi îi vorbeşte cu bunătate: 'Fiule, tu eşti cu mine totdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. Dar trebuie să sărbătorim şi să ne bucurăm' (Luca 15,31-32).

Iertarea insensibilităţii fiului mai mare nu este exprimată aici, dar este implicită. Cât de mare trebuie să fie ruşinea fiului mai mare în faţa unei asemenea clemenţe! Prevăzuse totul, mai puţin această umilă blândeţe a tatălui. Dintr-odată se găseşte dezarmat, confuz, coparticipant la bucuria comună. Şi se întreabă cum de s-a putut gândi să stea deoparte dinadins, cum de a preferat, fie şi pentru o clipă, să fie nefericit singur, în timp ce toţi ceilalţi se iubeau şi se iertau reciproc. Din fericire, tatăl este acolo şi îl ia la timp. Din fericire, tatăl nu este ca el! Din fericire, tatăl este mult mai bun decât toţi ceilalţi la un loc! Numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Numai El poate realiza acest gest de har, de bucurie şi de abundenţă de iubire. Iată de ce Sacramentul Spovezii este izvorul de reînnoire permanentă şi de revitalizare a existenţei noastre sacerdotale.

10. Din acest motiv, maturitatea spirituală pentru a primi hirotonirea de către un candidat la preoţie, în opinia mea, devine evidentă prin faptul că el primeşte în mod regulat - cel puţin o dată pe lună - Sacramentul Penitenţei. De fapt, în Sacramentul Spovezii îl întâlnim pe Tatăl milostiv cu darurile Sale cele mai preţioase pe care le are de dat, adică dăruirea (Vergabung), iertarea (Vergebung) şi harul. Dar când cineva, tocmai din cauza frecvenţei scăzute la Spovadă, îi spune de fapt Tatălui: 'Ţine pentru Tine darurile Tale preţioase! Eu nu am nevoie de Tine şi de darurile Tale!', atunci încetează să mai fie fiu, pentru că se exclude la paternitatea lui Dumnezeu, pentru că nu mai vrea să primească darurile Sale preţioase. Iar dacă cineva nu mai este fiul Tatălui ceresc, atunci nu poate deveni preot, căci preotul este mai întâi de toate fiul Tatălui prin Botez, şi apoi prin hirotonirea sacerdotală este, cu Cristos, fiu cu Fiul. Numai atunci poate să fie cu adevărat frate pentru oameni.

11. Trecerea de la convertire la misiune poate fi evidenţiată în primul rând prin faptul că se trece dintr-o parte în cealaltă a confesionalului, din locul penitentului în acela al confesorului. Neglijarea Sacramentului Penitenţei este rădăcina multor rele din viaţa Bisericii şi din viaţa preotului. Şi aşa-numita criză a Sacramentului Spovezii nu se datorează doar faptului că lumea nu mai vine să se spovedească, ci şi faptului că noi preoţii nu mai suntem prezenţi în confesional. Un confesional în care este prezent un preot, într-o biserică goală, este simbolul cel mai emoţionant al răbdării lui Dumnezeu care aşteaptă. Aşa este Dumnezeu. El ne aşteaptă toată viaţa.

În cei 35 ani ai mei de minister episcopal, am cunoscut exemple de preoţi prezenţi în fiecare zi în confesional fără ca un singur penitent să apară; până într-o zi, când primul sau prima penitentă, după luni sau ani de aşteptare, a revenit în sfârşit la viaţă. Astfel, se poate spune că s-a deblocat situaţia. Din acel moment, confesionalul început să fie frecventat mult. Aici, preotul este chemat să lase deoparte lucrarea exterioară de planificare pastorală cu grupurile, pentru a se cufunda în necesităţile personale ale fiecăruia. Aici, înainte de toate, nu trebuie să vorbească, ci să asculte. O rană deschisă nu se poate vindeca decât dacă poate sângera până la capăt. Inima rănită a unui om se poate vindeca numai dacă poate sângera până la capăt, adică dacă se poate descărca de tot. Şi se poate descărca numai dacă este cineva care ascultă, în acea absolută discreţie a Sacramentului Spovezii. Pentru confesor nu este important în primul rând să vorbească, ci să asculte. Câte impulsuri interioare nu experimentează şi nu primeşte preotul, pentru urmarea lui Cristos, tocmai în administrarea Sacramentului Spovezii! Aici poate simţi şi verifica câţi sunt mai înaintaţi ca el în urmarea lui Cristos, simpli credincioşi catolici, bărbaţi, femei şi copii.

12. În momentul în care se pierde această parte esenţială a slujirii sacerdotale, noi preoţii cădem cu uşurinţă într-o mentalitate de funcţionar sau la nivelul unei simple tehnici pastorale. Prezenţa de o parte şi de alta a confesionalului ne conduce la a-l face perceptibil oamenilor pe Cristos, prin mărturia noastră. Pentru a clarifica cu un exemplu negativ: cine intră în contact cu o substanţă radioactivă, devine şi el radioactiv, şi la rândul său va contamina pe alţii. Acum însă să dăm exemplul pozitiv: cine intră în contact cu Cristos, devine 'Cristo-activ'. Şi dacă apoi preotul, fiind 'Cristo-activ', intră în contact cu alte persoane, acestea vor fi cu siguranţă 'contaminate' de 'Cristo-activitatea' lui. Aceasta este misiunea, aşa cum a fost prezentă încă de la începutul creştinismului. Lumea se strângea în jurul lui Isus pentru a-l atinge. Şi erau vindecaţi chiar şi când era cu spatele, 'pentru că ieşea din El o putere care îi vindeca pe toţi' (Luca 6,19).

13. Pe noi, în schimb, adesea oamenii ne evită, nu se apropie pentru a intra în contact cu noi. Dimpotrivă, ne evită. Pentru ca acest lucru să nu se întâmple, trebuie să ne întrebăm: cu cine se întâlnesc ei când vin la mine? Cu Isus Cristos, în nemărginita Sa iubire pentru oameni, sau cu o oarecare opinie teologică particulară sau cu o lamentare despre situaţia Bisericii şi a lumii? Întâlnindu-ne pe noi, îl întâlnesc pe Isus Cristos? Dacă este aşa, persoanele vor veni. Vorbind între ei despre un astfel de preot, vor folosi cuvinte precum: 'Cu acela se poate vorbi. Mă înţelege. Mă poate ajuta cu adevărat'. Sunt profund convins că oamenilor le este dor de astfel de preoţi, în care îl pot întâlni în mod autentic pe Cristos, ce îi eliberează de orice legătură şi îi uneşte cu Persoana Sa.

14. Pentru a putea ierta cu adevărat, avem nevoie de multă iubire. Unica iertare pe care o putem da cu adevărat este cea pe care am primit-o de la Dumnezeu. Numai dacă l-am întâlnit pe Tatăl Milostiv, putem deveni fraţi milostivi pentru ceilalţi. Cel care nu iartă, nu iubeşte. Cel care iartă puţin, iubeşte puţin. Cine iartă mult, iubeşte mult. Când părăsim confesionalul, care este punctul de plecare al misiunii noastre, o parte sau alta a lui, dar în mod special pe cea a penitentului, atunci ar trebui să îi îmbrăţişăm pe toţi, pentru a le cere iertare. Eu însumi am experimentat iubirea lui Dumnezeu care iartă în mod gratuit, astfel încât nu pot spune altora decât: 'Primeşte şi tu iertarea Sa! Ia o parte din iertarea pe care am primit-o acum din abundenţă. Şi iartă-mă că ţi-o ofer atât de rău!' Cu un unic gest (mărturisirea) se reintră în iubirea lui Dumnezeu şi în cea fraternă, în unirea cu Dumnezeu şi cu Biserica, din care păcatul ne-a exclus.

Putem şi trebuie să îi iubim pe toţi oamenii, dacă Dumnezeu ne-a învăţat un nou mod de a iubi. Dacă nu este aşa, ar fi un semn că nu ne-am spovedit bine şi că trebuie să ne spovedim din nou. Probabil cel mai mare confesor al Bisericii este Sfântul Paroh de Ars. Datorită lui am avut Anul Sacerdotal şi, totodată, întâlnirea noastră actuală, ca preoţi şi Episcopi, cu Sfântul Părinte, aici la Roma. Cu acest sfânt paroh am reflectat asupra misterului sfintei Spovezi, având în vedere că ministerul său zilnic de reconciliere, în confesionalul din Ars, l-a făcut să devină un mare misionar al lumii: se spune că în calitate de confesor a învins spiritual Revoluţia franceză. V-am spus aici ceea ce mi-a inspirat acest dialog spiritual cu Ioan Maria Vianney. Însă mi-a mai amintit ceva foarte important.

15. Să îi iubim pe toţi, să îi iertăm pe toţi! Atenţie însă, să nu uităm în aceasta o persoană! Există într-adevăr o fiinţă care ne dezamăgeşte şi ne împovărează, o fiinţă de care suntem în permanenţă nemulţumiţi: noi înşine! Deseori ne săturăm de noi înşine. Suntem sătui de mediocritatea noastră şi obosiţi de propria monotonie. Trăim în starea unui suflet rece şi chiar într-o indiferenţă incredibilă faţă de acest aproape, care este cel mai apropiat pe care Dumnezeu ni l-a încredinţat pentru ca să facem să fie atins de iertarea divină. Acest cel mai apropiat aproape suntem noi înşine. Citim, de altfel, că trebuie să ne iubim aproapele ca pe noi înşine (cf. Levitic 19,18). Trebuie aşadar să ne iubim pe noi înşine aşa cum căutăm să ne iubim aproapele. Prin urmare, trebuie să îi cerem lui Dumnezeu să ne înveţe să ne iertăm pe noi înşine: furia orgoliului nostru, deziluziile ambiţiilor noastre. Să îl rugăm pentru ca bunătatea, blândeţea, răbdarea şi încrederea negrăite cu care El ne iartă să ne cucerească pentru a ne putea elibera de oboseala de noi înşine care ne însoţeşte peste tot, şi adesea ne face să ne ruşinăm. Nu putem să recunoaştem iubirea lui Dumnezeu fără să ne schimbăm chiar şi părerea pe care o avem despre noi înşine, fără a-i recunoaşte lui Dumnezeu dreptul de a ne iubi. Iertarea lui Dumnezeu ne împacă cu El, cu noi, cu fraţii şi surorile noastre, cu toată lumea. Ne face misionari autentici.

Credeţi acest lucru, dragi fraţi? Încercaţi să îl faceţi, chiar astăzi!

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 970, Ultimul acces: 2026-08-15 04:20:13

Timp total: 0.06s...

[]:1