POVESTEA UNUI OU ROŞU - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

eXTReMe Tracker

Ştiri şi Evenimente

POVESTEA UNUI OU ROŞU

[2006-04-11]
Beniamin şi Sara porniseră dintr-un sat de dincolo de Iordan, care, ciudat, se numea tot Betania, ca şi acesta în care tocmai intrau acum, aflat nu departe de cetatea cea mare a Ierusalimului. Un străin s-ar fi putut întreba ce caută şi unde se grăbesc. Dar cei mai mulţi dintre trecători aveau aceeaşi grabă: să ajungă la Templu, pentru a jertfi acolo mielul de Paşti.

Paştile! Paştile! Ce veselă pregătire şi pentru cei mici: zile de-a rândul urmăreau evenimentele din bucătărie, mai ales gătitul dulciurilor, dând o mână de ajutor la spartul migdalelor, nucilor şi alunelor, la amestecarea lor cu miere...! Mmmm!

Cel mai mic dintre fraţi însă avea şi altă grijă şi anume să pregătească întrebările pe care, după Legea dată de Dumnezeu, trebuia să le pună tatălui său: «De ce facem o cină deosebită? De ce avem la masă carne de miel? De ce avem ierburi amare şi pâine nedospită? De ce mâncăm în picioare şi în mare grabă?» Tatăl urma să-i răspundă: «Părinţii noştri erau sclavi în Egipt, dar Domnul Dumnezeu Şi-a amintit de promisiunea pe care i-o făcuse lui Abraham, lui Isac şi urmaşilor lor. El l-a adus pe lume pe Moise, profetul Său şi l-a trimis la Faraon ca să elibereze poporul din sclavie. În noaptea eliberării lor, înainte de a porni către Ţara Făgăduită, părinţii noştri au aşezat masa pentru cină. Domnul le spusese: «În noaptea aceasta să mâncaţi mielul cu pâine nedospită, pentru că nu va fi timp să o lăsaţi să crească; mâncaţi-l împreună cu ierburi amare, ca să vă aduceţi aminte de amărăciunea sclaviei din Egipt. Mâncaţi în grabă, cu bastonul în mână.

Sunt Paştile, adică trecerea lui Dumnezeu, Care vine să vă elibereze. În fiecare an să celebraţi această sărbătoare cu aceeaşi rânduială, pentru că în această zi Dumnezeu v-a scos din Egipt, cu mână tare şi puternică.»

Dar dacă vreo fetiţă curioasă întreba şi ea: «Şi pasta de nuci şi migdale cu miere, ce înseamnă? Dar oul fiert?», sigur că mama sau fraţii mai mari îi răspundeau: «Amestecul acesta dulce ne aduce aminte de mortarul folosit de strămoşii noştri la construcţiile pe care trebuiau să le ridice pe când erau robi în Egipt. Iar oul fiert e semnul veşniciei şi al vieţii.»

Ei, dar micul Eli nu ştia de bucuria acestor întrebări şi răspunsuri. Mama Sara şi tatăl Beniamin se luptau cu tristeţea şi nu încetau să se roage cu speranţă lui Dumnezeu să le vindece copilul, căci era mut.

Şi în anul acesta, Sara se înţelesese cu verişoara ei Marta, să îi găzduiască în timpul pelerinajului, iar câtă vreme urma să-l însoţească pe Beniamin la Templu, pentru cumpărarea şi jertfirea mielului de Paşti, copilul ar fi rămas cu aceasta. Cum toţi ştiau că la Marta uşa e întotdeauna deschisă şi multă veselie, Eli va avea sigur şi alţi tovarăşi de joacă, pe copiii din vecini.

Când s-au apropiat de casă, cei trei călători au auzit cântece şi voci voioase. Casa era plină de lume şi curtea la fel. Înaintând încet, Sara şi Beniamin, cu micul Eli pe umeri, au ajuns înăuntru. Eli vedea cel mai bine: în centrul mesei se afla un bărbat puternic, cu faţa luminoasă şi cu o privire caldă, spre care se îndreptau ochii tuturor. «E Isus, a venit pe la noi, înainte de a merge spre Ierusalim, înainte de Paşti», se grăbi să le explice Marta.

Isus îi privea în ochi, de parcă îi aştepta.

O dată cu intrarea lor în casă, îşi făcură loc şi câteva mame cu copiii lor, care până atunci nu reuşiseră să se apropie de El. Isus Îşi deschise braţele larg şi, fără să mai aştepte încuviinţare, copiii alergară la El şi-L cuprinseră din toate părţile. Isus râdea şi-i strângea în braţe, îi săruta pe creştet şi-i binecuvânta pe fiecare.

Eli, adunat de emoţie, se strângea lângă Mama Sara. Doar ochii lui spuneau cât de mult ar fi vrut să fie şi el acolo, cu ceilalţi copii împreună, la pieptul acestui om necunoscut, dar pe care în inimă, parcă totuşi îl cunoştea bine. Şi apoi, el n-ar fi putut să-i spună nimic. Mama simţea frământarea copilului şi îl îndemna să se apropie.

- Vino, Eli, nu te teme! rosti Isus.

Surprins, bucuros, scăldat în căldura chemarii, Eli zbură către El.

Acesta îl strânse tare la piept. «Chiar m-a aşteptat!», gândi Eli.

Isus îi aşeză mâinile pe creştet şi îl binecuvântă.

Fără alt cuvânt, copilul înţelese. Atunci se apropie de urechea lui Isus şi-I spuse încet, dar limpede:

- Mulţumesc!



A doua zi dimineaţa, devreme, după o noapte petrecută în mulţumită şi laudă adusă lui Dumnezeu în rugăciune pentru vindecarea minunată, Sara începu să deretice casa şi curtea, împreună cu Marta. Isus plecase la Ierusalim din zori, să aducă jertfa şi să sărbătorească Paştile. În sat se auzea doar forfota gospodinelor. Sara cânta şi lucra. Încă nu se înserase şi totul strălucea.

Vineri dimineaţa porni la piaţă, să cumpere cele trebuincioase mesei de Paşti. Va fi o sărbătoare mai veselă ca oricând! Voia să cumpere ce era mai bun şi de aceea se grăbi să prindă din urmă căruţa unor săteni care mergeau în Cetate. În târgul de Paşti din Ierusalim avea să găsească de toate.

Chiar aşa se întâmplă. La urmă, cumpără nişte ouă mari, proaspete, pe care le aşeză deasupra celorlalte cumpărături.

Dar înainte să o apuce din nou spre Betania, făcu un ocol: îşi făcuse obiceiul ca, de câte ori venea la Ierusalim, să meargă până la un loc înalt, dinafara zidurilor, numit Golgotha, unde se spunea că este îngropat Adam cel din vechime, primul om. Acolo, an de an, Sara se ruga lui Dumnezeu din tot sufletul: «Doamne, Părinte al poporului nostru, nu ne lăsa să rătăcim departe de Tine, robi ai păcatului. Trimite-ne pe Mântuitorul pe care l-ai promis strămoşilor noştri Adam şi Eva, după ce au păcătuit împotriva Ta şi au ieşit din Rai! Trimite-L curând, să primim eliberarea din păcate şi iertarea Ta!»

Se miră să vadă lume multă acolo unde alte dăţi era pustiu. Chiar pe vârful dealului erau trei cruci, cu trei osândiţi răstigniţi. Sara se înfioră, dar nu slăbi pasul. Lângă cruci, nişte soldaţi făcuseră cerc, să împiedice mulţimea să se apropie. Doar câteva femei plângeau sub crucea răstignitului din mijloc şi o îmbrăţişau.

Sara trecu de soldaţi cu pas hotărât, căci trebuia să ajungă şi ea colo, iar soldaţii nu o opriră. Lăsă coşul jos şi îşi ridică ochii. Faţa desfigurată de lovituri era plină de sânge, dar într-o clipă recunoscu privirea: nimeni nu o privise cu atâta iubire decât acel Isus, care îi aşteptase în casa Martei, ca să le vindece copilul.

- Doamne, Tu eşti? ţipă fără glas inima ei.

- Sunt Eu, Cel pe Care tu l-ai aşteptat, îi răsună în inimă glasul mut al lui Isus. Rămâi cu Mine până la sfârşit!



Nici târziu după masa, când Isus murise, prietenii lui Îl coborâseră de pe cruce, iar femeile acelea Îl înveliseră repede în giulgiu pentru a fi înmormântat în aceeaşi seară, Sara nu se depărtase. O auzea pe mama Lui şoptind mereu: «Moartea nu Te va birui! Mormântul nu Te va putea ţine legat, fiul meu drag!» Abia când porniră spre grădina în care se afla mormântul, îşi luă şi ea coşul uitat sub cruce şi se întoarse în oraş, apoi cu paşi grei, spre Betania.

Marta şi familia ei aflaseră cele întâmplate. Nimeni nu vorbea, căci erau foarte tulburaţi. Dar sărbătoarea Paştilor se apropia, căci se lăsase seara.

În timp ce aşeza pe masă cele cerute de Lege pentru această cină, Marta se gândea la ziua când venise Isus, chemat la fratele ei Lazăr, care era bolnav, dar îl găsise pe acesta deja mort... Şi ea mai credea şi atunci că Isus îl va readuce la viaţă, căci orice va cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îi va da. Şi aşa a fost.

O vedea pe Sara că lăcrimează şi se hotărî să-i povestească şi ei cele întâmplate cu Lazăr. Cuvintele de atunci ale lui Isus îi veneau pe buze de parcă ar fi fost ieri: «Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă va fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?» Iar eu i-am răspuns: «Da, Doamne, eu cred că Tu eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care trebuie să vină în lume!»

Sara se oprise din lucru şi o privea înmărmurită. Să-i fi ascultat Dumnezeu rugăciunea ei fierbinte? Mântuitorul promis venise într-adevăr? Era Isus?

Se apropie de sfeşnicul cu lumânările care trebuiau aprinse înainte de a se aşeza cu toţii la cină şi casa se lumină. Pe masă erau pâinile nedospite acoperite cu un ştergar alb, mielul, ierburile amare, pasta de migdale cu miere şi oul fiert. Lumina învălui şi inima Sarei cu pace.

Gazdele îl rugaseră pe Beniamin să înceapă sărbătoarea şi să istorisească, după Cuvântul Scripturii, cum Dumnezeu Îşi eliberase poporul din robie şi să aducă mulţumită şi laudă. Toţi ştiau cine va pune întrebările: «De ce această cină? Şi ce înseamnă...?» Micuţul Eli, de bună seamă!

După ce se făcură toate după rânduială şi se aşezară să mănânce, Eli veni lângă mama lui şi o întrebă:

- Dar oul acesta?

- E semnul vieţii, al vieţii fără moarte, îi spuse Sara răspunsul cuvenit.

- Şi de ce e roşu?

Avea să-i spună mai târziu despre Crucea Răstignirii, despre mâna străpunsă din care sângele curgea încet şi înroşea ouăle din coş. Acum însă îi răspunse numai:

- Ţi-l trimite Isus.

Sursa: www.profamilia.ro


Contor Accesări: 922, Ultimul acces: 2026-09-28 00:23:41