Duminica a IV-a din Post. Vindecarea lunaticului

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0,47s...

Ştiri şi Evenimente

Duminica a IV-a din Post. Vindecarea lunaticului

[2010-03-14]

pr. Olimpiu Todorean

Iubiţi credincioşi,

Exorcismul pe care l-a făcut Isus, este strâns legat de schimbarea la faţă de pe munte, acum ucenicii rămân cu Isus singur' (36) care se îndreaptă spre cruce. Toate se întâmplă în ziua următoare, în ziua a opta, o zi lucrătoare ce vine după o zi de sărbătoare. Este o zi a vieţii cotidiene, în care Îl vedem pe Isus cum merge spre Ierusalim, ascultând de glasul Tatălui. Ca şi preambul, pericopa tratează şi problema 'zilei următoare': cum trebuie să trăim sărbătoarea schimbării şi mărirea de pe munte în lumea de jos, de sub munte, tulburată şi agitată de rău. Cum să aducem în 'ziua de azi' victoria asupra răului deja obţinută de Cristos, victorie pe care o celebrăm zilnic în Sfânta Liturghie? Cum să trăim duminica de luni? Este o problemă de credinţă. Schimbarea la Faţă, lumina care învinge întunericul a avut loc noaptea, la fel ca şi agonia din Ghetsimani, la fel ca şi celebrarea euharistică. Dar şi în ziua următoare Isus este încă între ucenici, dar nu ca un Domn al măririi, ci ca un 'Isus singur', ce merge spre cruce.

Darul experienţei entuziasmate, acum coboară la poale, în viaţa cotidiană. Aici trebuie să se facă drumul exodului, în mijlocul oamenilor abandonaţi în mâinile răului şi ale necredinţei. Pericopa evanghelică face referire la biserica post pascală care, în absenţa Domnului său, care s-a separat de ea, nu ar trebui să privească doar cu nostalgie spre Cer ci este chemată să continue lupta împotriva răului şi să mărturisească Învierea Domnului. Frângerea pâinii le-a deschis ochii ucenicilor pe drumul Emausului făcându-i să înţeleagă crucificarea şi gloria Domnului. În virtutea acestei viziuni, care este un dar al Spiritului Sfânt care deschide ochii orbilor şi trezeşte credinţa luminând inimile, glasul Tatălui ne face să ascultăm de Fiul (acesta este...), şi să-l urmăm pe drumul său.

Raportul dintre Schimbarea la Faţă de pe munte şi lupta de la poale este acelaşi pe care comunitatea creştină îl experimentează atunci când termină de celebrat, de participat la Sfânta Liturghie. După ce li s-au deschis ochii şi au văzut gloria Domnului înviat, se trece de la ziua de sărbătoare la viaţa de zi cu zi, în care trebuie să se poarte 'crucea cotidiană'. (v.23), cu Isus singur. La câmpie, în cotidianul zilnic, discipolii demonstrează că nu au o ascultare suficientă pentru a învinge răul. 'Viziunea' măririi este dată pentru a confirma 'ascultarea' faţă de Isus care se îndreaptă spre pătimire: el este cel care dă credinţa necesară pentru a-l urma zi după zi, în lupta împotriva răului. Ucenicii 'nu au putut' să-l învingă pe demon pentru că fac parte încă din 'această generaţie necredincioasă şi pervertită'.

Reproşul este adresat numai ucenicilor care nu au văzut schimbarea la faţă. Cei trei ar fi fost în măsură să învingă răul. Dar oare nu sunt la fel ca aceşti ucenici neputincioşi atâţia în biserică, care celebrează 'euharistia dormind' şi nu deschid ochii să vadă mărirea Domnului în aşa fel încât să le dea curajul de a înfrunta crucea? Aşa cum Isus, după prima suire pe munte, în comuniune cu Tatăl cel ceresc a ales pe cei doisprezece şi a coborât la câmpie să anunţe Împărăţia, tot aşa, după înălţarea sa la cer, a coborât între ai săi pentru a realiza Împărăţia prin credinţa ucenicilor. Absenţa Sa este un mod nou de prezenţă. Într-adevăr motivul incapacităţii ucenicilor în a elibera de rău pe cel stăpânit nu este absenţa Domnului, care este mereu prezent şi glorios, ci absenţa în ucenic a acelei credinţe ce-l face puternic. Tema acestei pericope este posibilitatea mântuirii în absenţa lui Isus. Ea este dată de credinţă. Neputinţa ucenicului în a opera mântuirea este raportată de Isus, la lipsa de credinţă. Eficienţa sau ineficienţa în lupta împotriva răului depinde credinţă şi de nimic altceva. Domnul este omnipotent şi milostiv; dar poate să acţioneze doar acolo unde este acceptată acţiunea sa, acolo doar unde este credinţă. Cel care este absent pentru că a murit şi a înviat şi pe care îl vedem prezent şi glorios în pâinea şi vinul ce se aduce pentru liturghie, este eficient în viaţa noastră cotidiană în măsura în care ascultăm vocea Tatălui, care ne spune că trebuie să-l urmăm pe Fiul pe drumul crucii.

Exorcizarea din pericopa evanghelică de astăzi este cea mai grea şi mai dură făcută vreodată de Isus. Ea este o victorie asupra spiritului celui mai greu de învins. Marcu îl numeşte 'surd şi mut' şi îl identifică cu acelaşi spirit care închide ucenicii în surzenie şi în muţenie. Ei nu au putut să învingă demonul surd şi mut pentru că ei înşişi sunt surzi şi muţi. Sunt neputincioşi să elibereze pe alţii de rău pentru că ei înşişi sunt o pradă pentru cel rău. Acest rău împiedică primirea a ceea ce Isus a spus cu privire la crucea Sa proprie şi a ucenicilor. Acest spirit împiedică ascultarea credinţei şi are de a face cu surzenia şi muţenia ucenicilor înaintea cuvântului crucii (v.45) Povestire acestui fapt este şi un preludiu al momentului în care Fiul unic va fi dat în puterea forţelor 'întunericului', prezentând analogii cu învierea din Nain (singurul copil - îl dă tatălui; tânărul din Nain îl dă mamei). Acest copil numit singurul fiu dat tatălui este Isus, Fiul Unic al tatălui şi servul fraţilor, care va fi dat Tatălui prin moartea de pe cruce. În schimbarea la faţă de pe munte, Tatăl îl cheamă Fiu ce trebuie ascultat. Astăzi Acest Fiu dă tatălui pe copilul îndrăcit, o anticipare a dăruirii sale şi a tuturor Tatălui Ceresc.

Iubiţi credincioşi,

Isus ne dăruieşte pe toţi datorită credinţei noastre Tatălui ceresc în fiecare celebrare euharistică dar numai dacă avem credinţă: De la acel: 'dacă poţi' tatăl copilului ajunge să spună: 'Cred! Vino în ajutorul necredinţei mele'. Credinţa poate fi puternică numai atunci când se acceptă puterea crucii. Credinţa care nu cunoaşte această putere a crucii nu poate să mântuiască: şi aceasta este necredinţa şi stricăciunea. Amin.

Hristos vindecă îndoiala, boala şi nepriceperea duhovnicească
PF Daniel Ciobotea

Evanghelia vindecării demonizatului a fost rânduită de Biserică să fie citită în duminica a IV-a din Sfântul şi Marele Post al Paştilor. Este numită şi Duminica Sfântului Ioan Scărarul, pentru că în această duminică se face în mod deosebit pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, deşi el este pomenit în fiecare an în data de 30 martie.

Evanghelia ne arată în mod concentrat trei mari lucrări pe care le-a săvârşit Mântuitorul Isus Hristos, şi anume: a vindecat de necredinţă sau de îndoială pe tatăl copilului bolnav, a vindecat pe copil de boală şi a vindecat pe ucenicii Săi de nepricepere duhovnicească privind izgonirea demonilor din om.

Slăbirea credinţei întăreşte lucrarea diavolului asupra omului

Evanghelia evidenţiază, pe de o parte, cât de multă suferinţă a întâlnit Isus Hristos în acest copil care era chinuit de demon şi cât de puţină credinţă a întâlnit la tatăl lui. Multă suferinţă, pe de o parte, şi puţina credinţă, pe de altă parte. De aceea, Mântuitorul Isus Hristos, îndată ce aude pe tatăl copilului bolnav zicând 'Am încercat să îl aduc la ucenicii Tăi şi l-am adus, dar ei nu l-au putut vindeca', S-a tulburat pentru că ştia pricina nevindecării copilului, şi anume credinţa slabă a tatălui şi nepriceperea duhovnicească a ucenicilor. Totuşi Isus nu l-a mustrat pe tatăl copilului în mod direct, ca să nu mai adauge la multa lui suferinţă şi durerea mustrării, ci, pentru că tatăl copilului făcea parte din poporul evreu care s-a împărţit în două, adică unii Îl acceptau pe Hristos crezând în El, iar alţii se îndoiau de puterea Lui, Mântuitorul a zis: 'O, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi, până când vă voi mai răbda?'

Prin aceasta, Mântuitorul Isus Hristos vrea să ne arate, indirect, că foarte adesea diavolii au putere asupra oamenilor doar când slăbeşte credinţa în popor. Cu cât slăbeşte mai mult credinţa în popor, cu atât demonii au mai multă putere asupra oamenilor, făcându-i, prin suferinţă, să cârtească, să se răzvrătească sau să hulească pe Dumnezeu. Mai ales când suferă un copil nevinovat. Cea dintâi atitudine pe care poate să o aibă cineva slab în credinţă este revolta sau răzvrătirea. Sfinţii Părinţi ai Bisericii - mai ales Sfântul Ioan Gură de Aur -tâlcuind această Evanghelie spun că, adesea, demonii chinuie pe oameni şi produc boli şi suferinţe sau încercări, ca oamenii să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, să hulească pe Dumnezeu, mai mult decât să se apropie de El sau să-I ceară ajutorul Său.

Mustrarea Domnului nu înseamnă micşorarea milei Lui faţă de om

Când însă a văzut suferinţa copilului, Mântuitorul Isus Hristos a zis: 'Aduceţi-l la Mine'. Deci şi atunci când mustra pe cei prezenţi pentru necredinţa lor, Isus rămânea în starea de iubire faţă de om. Mustrarea Lui nu înseamnă diminuarea milostivirii Lui faţă de omul în suferinţă. Iar după ce l-au adus pe copilul chinuit de duhuri rele mai aproape de Isus, Mântuitorul l-a întrebat pe tatăl copilului de câtă vreme i se întâmplă copilului această chinuire încât este aruncat când în foc, când în apă, trântit la pământ. Atunci tatăl copilului a răspuns: din pruncie, deci de multă vreme. Întrucât Mântuitorul l-a întrebat despre vremea suferinţei copilului, tatăl acestuia a zis cu o anumită nădejde firavă în suflet: 'De poţi face ceva, ajută-ne, fie-Ţi milă de noi.' Acest dacă poţi face ceva exprima o credinţă slabă şi o speranţă firavă, întrucât tatăl copilului a văzut că ucenicii Mântuitorului nu au putut vindeca pe copilul său. Prompt, mustrător, şi totuşi încurajator, Isus i-a răspuns: 'De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui care crede'.

În acel moment, tatăl copilului a simţit mustrarea Mântuitorului în mod direct, pentru că i-a fost adresată lui, personal, nu în general mulţimii care asculta. Atunci tatăl copilului şi-a recunoscut vina, adică puţina lui credinţă, şi, căzând în genunchi, cu lacrimi în ochi, a strigat: 'Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!'. Prin aceasta, sărmanul tată s-a pocăit de îndoială, de necredinţă sau, mai precis, de credinţă slabă şi, cu multă smerenie, proprie căinţei, a zis: 'Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!'.

Pocăinţa şi multa smerenie ale tatălui aduc vindecarea fiului bolnav

În partea primă a cuvintelor sale, tatăl copilului bolnav arată că s-a întărit în credinţă, iar în partea a doua el a recunoscut că s-a întărit în smerenie, recunoscând că nu a avut credinţa suficient de tare pentru a fi vindecat copilul său. Vedem în cuvintele tatălui sărman două atitudini complementare din punctul de vedere duhovnicesc, caschimbare de atitudine şi de stare duhovnicească. Mai întâi, lacrimile arată starea lui de căinţă pentru credinţă puţină, sau credinţă amestecată cu îndoială, şi cuvintele 'Cred, Doamne' arată dorinţa lui de a-şi întări credinţa. Iar cuvintele 'ajută necredinţei mele!'arată pocăinţa, smerenia lui. Căci nu a mai zis: ajută credinţei mele puţine, ci a numit puţina lui credinţă necredinţă. Şi îndată după ce Isus a îndreptat pe acest om şi l-a întărit în credinţă, i-a vindecat copilul, poruncind demonului care chinuia pe copil: 'Ieşi din el şi să nu mai intri în el'. În clipa aceea, demonul l-a zguduit pe copil foarte puternic şi l-a aruncat la pământ. Însă el zăcea la pământ, încât unii credeau că el murise. Dar Isus l-a luat de mână, l-a ridicat în picioare şi l-a dăruit tatălui său. Iar copilul a fost vindecat pentru totdeauna.

Tatăl compătimitor devine glasul suferinţei copilului posedat de demoni

Când a văzut căinţa lui până la lacrimi şi mărturisirea întru smerenie a necredinţei sale, dar şi dorinţa de a crede mai puternic, şi efortul său, Mântuitorul Isus Hristos a împlinit dorinţa acestui tată sărman, care nu a zis 'ajută pe copilul meu' sau 'fie-Ţi milă de el', ci a zis 'ajută-ne, fie-Ţi milă de noi'. Deşi suferea doar copilul, toată suferinţa lui se transfera şi tatălui său. Toată suferinţa copilului era împărtăşită şi de tatăl său. Copilul era bolnav, dar tatăl lui s-a făcut glasul suferinţei copilului chinuit de un duh mut şi surd. Şi, pentru că era stăpânit de un duh mut şi surd, copilul nici nu putea să articuleze vreun cuvânt, să-şi exprime suferinţa. Tatăl devine glasul suferinţei copilului. De aceea foloseşte pluralul: 'Ajută-ne, fie-Ţi milă de noi'. Mântuitorul Hristos, văzând rugăciune fierbinte şi credinţă puternică, a poruncit duhului necurat să iasă din acel copil şi să nu mai intre niciodată. Iar duhul a ieşit din copil, însă copilul era căzut la pământ ca şi când ar fi fost mort. Atunci Mântuitorul l-a ridicat şi l-a dăruit tatălui său. Numai acum tatăl îl are pe copil cu adevărat. Cât era bolnav şi posedat de duhul necurat, duhul necurat stăpânea peste copil. Vedem deci cum Mântuitorul Isus Hristos are milă şi de tatăl copilului, care se pocăieşte recunoscându-şi puţina lui credinţă, dar şi de copil, pe care îl eliberează de duhul necurat ce îl chinuia şi căruia îi redă sănătatea - îl redă pe copil tatălui său şi arată lumii milostivirea Lui cea vindecătoare.

Hristos descoperă ucenicilor ştiinţa vindecării de demoni

Evanghelia ne spune că, după ce Mântuitorul Isus Hristos a intrat în casă, ucenicii Lui erau nedumeriţi şi se întrebau - în sinea lor şi între ei - de ce nu au putut ei înşişi să scoată demonul din copilul suferind. Apoi, prinzând curaj, în taină, L-au întrebat pe Mântuitorul: 'De ce nu am putut noi să scoatem pe diavolul din acel copil?' Iar Mântuitorul, ca un Învăţător înţelept, le-a spus ceea ce le lipsea, le-a arătat ştiinţa vindecării de demoni a oamenilor prin rugăciune şi prin post. Ei primiseră de la Mântuitorul Isus Hristos puterea de a scoate duhuri necurate şi de a vindeca orice boală şi neputinţă din popor, dar nu înţelegeau de ce această putere nu devenise operantă, de ce nu devenise lucrătoare. Atunci Mântuitorul Hristos îi vindecă de nepriceperea lor duhovnicească în a lucra izbăvirea omului de puterea demonică: nu este suficient să porunceşti demonilor ca să iasă afară din omul pe care îl chinuie, ci trebuie să fii încărcat cu putere dumnezeiască, şi nu doar în cuvinte, ci în toată fiinţa ta. Trebuie să fii plin de Duhul Sfânt ca să poţi alunga duhurile cele rele din oamenii chinuiţi de acestea. Iar Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, se dobândeşte prin rugăciune, prin cerere, prin stăruinţă, prin invocare a harului lui Dumnezeu, a ajutorului Lui şi prin postire. Când omul posteşte, se smereşte şi când se smereşte mai mult, rugăciunea sa devine fierbinte. Prin smerenie se goleşte de sine, de egoism, şi se umple de prezenţa iubitoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu.

Demonii se tem de smerenie şi de prezenţa Duhului Sfânt

Apostolii învaţă de la Mântuitorul Isus Hristos că nu este suficient să poruncească demonilor ca să iasă din copil, ci trebuie să fie în stare de legătură vie cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin post, întrucât demonii nu se tem nici de discursuri, nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre sau autoritare, ci se tem de smerenie, deoarece ei sunt mândri, şi se tem de prezenţa Duhului Sfânt în om, Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu, Care singur poate alunga duhurile rele din oameni. Prin această învăţătură, Mântuitorul Isus Hristos ne arată cât de necesară, de vie şi de puternică, de eliberatoare - de patimi drăceşti, de duhuri necurate, de boală şi neputinţă - este rugăciunea unită cu postul. În mod voit Biserica a ales această lectură din Evanghelia după Sfântul Marcu, ca să ne arate că în perioada Postului Mare avem nevoie de rugăciune fierbinte, de postire multă adăugată la credinţa puternică.

Postirea schimbă setea şi foamea noastră fizice în foame şi sete după Dumnezeu

Sfinţii Părinţi, rugători şi postitori, care se luptau mult cu patimile egoiste, numesc patimile acestea 'demoni' sau 'duhuri rele'. De pildă, ei numesc lăcomia 'demonul lăcomiei'. Pentru a înţelege această vorbire a lor, trebuie să înţelegem mai întâi lupta lor. Ei au văzut că, foarte adesea, demonii folosesc slăbiciunile trupului şi ale sufletului spre a-l îndepărta pe om de Dumnezeu. Într-o rugăciune către Mântuitorul Isus Hristos, Sfântul Isaac Sirul spune: 'Doamne, nu am fiică, ci trup, care cumplit se îndrăceşte.' Prin această luptă cu patimile, cu ispitele, care nu vin doar de la trup, ci şi de la duhurile necurate, invidioase pe om, pentru că omul se apropie de Dumnezeu, Sfinţii Părinţi ne învaţă cât de mare este puterea rugăciunii unite cu postul. Postirea schimbă setea şi foamea noastră fizice în foame şi sete duhovniceşti, după Dumnezeu. Dacă ne hrănim cu prezenţa lui Dumnezeu din rugăciune, din citirea Sfintelor Scripturi, din vorbirea duhovnicească, din fapta de milostenie, atunci devenim puternici, pentru că puterea sau harul lui Dumnezeu ne ajută să biruim patimile şi ispitele care vin de la demoni prin slăbiciunile firii noastre păcătoase.

În plus, Evanghelia din această duminică ne arată şi grija părinţilor pentru copii. Tatăl copilului bolnav, chiar dacă a avut la început o credinţă mai slabă, amestecată cu îndoială, din cauza suferinţei copilului, pe care o împărtăşea şi el, a venit la Hristos, iarHristos Domnul lui i-a întărit credinţa şi copilului i-a luat suferinţa. Aici vedem cum Hristos Domnul cheamă pe toţi părinţii, care au copii bolnavi sau chinuiţi de rele, să vină la El, cerând ajutorul Lui.

De aceea, Evanghelia duminicii a IV-a din Postul Sfintelor Paşti este una a vindecării, a speranţei cultivate prin credinţă întărită şi prin rugăciune fierbinte însoţită de post.

Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii şi al pocăinţei

Duminica a IV-a din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este unită cu pomenirea Sfântului Ioan Scărarul. Acesta a trecut la Domnul în anul 649, trăind în ultima parte a secolului al VI-lea şi prima parte a secolului al VII-lea.

Sfântul Ioan Scărarul a fost un dascăl al rugăciunii, al ostenelilor, al nevoinţei şi al pocăinţei. În cartea sa numită Scara virtuţilor sau Scara Paradisului ne arată cum trebuie să ne eliberăm de patimi şi să dobândim virtuţile, iar smerenia şi iubirea sunt virtuţile cele mai mari pe care el le descrie în cartea sa. Sfântul Ioan Scărarul, ca dascăl al virtuţilor dobândite prin credinţă puternică, prin post şi rugăciune, este un dascăl al întregii creştinătăţi. Cartea lui, Scara, a fost citită ca un manual de viaţă duhovnicească secole de-a rândul, în mediul monahal. Şi astăzi, în unele mănăstiri, este citită mai cu seamă în perioada postului. În cuvinte simple, dar cu un conţinut foarte adânc, Sfântul Ioan Scărarul ne arată lupta duhovnicească din suflet, din minte şi din inimă a celui care se străduieşte să urce spre Dumnezeu prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, prin curăţirea de patimi. Sfântul Ioan Scărarul este numit în cântările acestei duminici el însuşi 'scară a virtuţilor', 'lauda monahilor', 'luminător şi călăuzitor pe drumul mântuirii'.

Pocăinţa, smerenia, lacrimile, toate nevoinţele de care se face pomenire în ScaraSfântului Ioan au ca scop curăţirea noastră de patimi şi creşterea noastră în virtuţi. Aceste virtuţi sunt adunate în suflet ca flori de lumină pentru a le oferi Mântuitorului Isus Hristos în lumina Sfintelor Paşti. Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii, al postirii, al pocăinţei, este nu numai lăudat în cântările Utreniei acestei duminici, ci este şi chemat să se roage pentru noi. El e nu numai un model, o icoană duhovnicească, ci şi un rugător pentru noi. De aceea, noi îl rugăm pe Sfântul Ioan Scărarul să ne ajute să simţim puterea lui Hristos Care l-a vindecat pe copilul demonizat îndrăcit şi să vindece sufletele şi trupurile noastre de toată patima, de toată ispita, de toată nevoia şi să ne dăruiască bucuria vindecării pe care a simţit-o tatăl copilului vindecat şi copilul însuşi, spre salva lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. Amin.

Sursa: www.ProFamilia,ro

Contor Accesări: 893, Ultimul acces: 2026-04-25 02:42:20

Timp total: 0,48s...

[]:1