Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului

[2009-11-29]

pr. Anton Dancă

Omenirea dintotdeauna şi-a presimţit sfârşitul drept o pedeapsă ca urmare a păcatului, a vinovăţiei personale şi colective.

Apocalipsul în Vechiul Testament apare ca un reflex al conştiinţei umane asupra dreptăţii divine. Potopul, Sodoma şi Gomora sunt mărturii elocvente. Întreaga omenire din ce în ce mai rea va avea oare acelaşi sfârşit? Dumnezeu nu este numai drept, el străluceşte mai ales prin îndurare. Aceasta o arată prevestirea din prima lectură (Ier 33,14-16). Restul, acel nucleu israelit călăuzit de Zorobabel la întoarcerea din exil, ajuns la Ierusalim, văzând dezastrul, cade în descurajare. Se pare că mulţi îşi abandonaseră definitiv moştenirea trecutului religios spre a trăi exact ca şi celelalte popoare păgâne din jur. Pentru cei care au început să-şi piardă speranţa şi pentru cei care nu mai aveau nimic de pierdut, unul dintre puţinii rămaşi credincioşi lui Iahve (care n-au lipsit niciodată din poporul lui Dumnezeu), le adresează această profeţie inspirată de Domnul: Iată vin zile în care voi adeveri făgăduinţa mea de mântuire pe care am făgăduit-o casei lui Israel şi casei lui Iuda... fiindcă Domnul este dreptatea noastră (cf. CBL pag. 674-675).

Făgăduinţa de mântuire din partea lui Iahve s-a realizat în Domnul-dreptatea-noastră, Isus Cristos.

Psalmul responsorial (24) îndeamnă să ne înălţăm sufletul spre Domnul. Să o facem acum, ca să-l putem vedea când va veni pe norii cerului!

Evanghelia zilei (Lc 21,25-28) ne prezintă succint sfârşitul lumii, armonia cosmică intră în derută. Totuşi, chiar dacă toate intră în faza destructivă sufletul omului fiind nemuritor va urca spre ceruri prin Domnul-dreptatea-noastră. Sensul istoriei nu se află în ruina popoarelor şi nici nu se ascunde într-un viitor enigmatic prea îndepărtat. Sensul stă în Cristos, adevăratul Fiu al omului, care este semănat ca o sămânţă a morţii şi a mântuirii în sânul pământului. Biserica mărturiseşte că în centrul ruinelor umane, peste istoria în agonie, se revarsă un cuvânt dătător de viaţă, o prezenţă salvatoare care ne cheamă (id. o.c., pag. 1275). Isus, în care Dumnezeu toate le-a rezumat "Şi toate le-a pus sub picioarele lui şi mai presus de toate l-a dat pe el cap al Bisericii, ca una care este trupul lui, împlinirea celui ce împlineşte toate întru toţi" (Ef 1,22-23), a avut apocalipsul său, de care trebuie să aibă parte şi Trupul său Mistic spre a se naşte împărăţia pe care regele Cristos va trebui să o prezinte Tatălui curăţită în focul Calvarului.

Cu moartea lui Cristos pe cruce - adevărat apocalips divin - omenirea, cosmosul, întreaga istorie şi-au găsit icoana sfârşitului.

Tatăl ceresc a fost profund ofensat de păcatul care i-a desfigurat "imaginea, chipul" omul pe care l-a creat din iubire (cf. Gen 1,26). Fiul vrea să-i arate Tatălui "icoana omului desăvârşit în sine însuşi ca Fiu" (cf. 2Cor 4,4) ca după acest model să refacă întreaga omenire. Cu ce preţ? Cu orice preţ. Dumnezeu fiind se face om; om fiind alege condiţia sclavului şi se face ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce (cf. Fil 2,6-8); nu numai trupul şi l-a dat morţii, ba chiar şi sufletul - "sufletul său şi l-a dat spre moarte" (Is 53,12). Despre Isus putem spune nu numai că a suferit ci a cunoscut suferinţa conform profeţiei lui Isaia (53,3). "A cunoaşte", în sensul Sfintei Scripturi, înseamnă a se identifica cu lucrul cunoscut spre a da naştere unui lucru nou, ca în sensul în care "Adam a cunoscut-o pe Eva" (doi au format un singur trup) "şi Eva l-a născut pe Abel" (Gen 4,2). Isus a cunoscut durerea şi s-a născut Trupul său Mistic, Biserica. Cunoscând durerea înseamnă că s-a unit cu esenţa ei care are atributul infinitului. Esenţa durerii constă în lipsa totală de mângâiere din partea iubirii. Şi cum iubirea infinită a Tatălui nu l-a cruţat nici pe Fiul său (cf. Rom 8,32), adică l-a lipsit total de orice mângâiere a iubirii părinteşti, de aceea Isus, simţind o durere mai chinuitoare decât a iadului, se plânge pe cruce: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mt 27,46).

Povara suferinţei nu se măsoară nici cu durata în timp, nici cu intensitatea ei fizică, nici cu veşnicia iadului, ci cu profunzimea cunoaşterii. Suferinţa lui Isus a atins graniţele infinitului fiindcă şi-a pus "sufletul său ca preţ de răscumpărare". Dumnezeu, spune N. Steinhardt, n-a înşelat pe nimeni, nici chiar pe diavol (Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997, pag. 55). Prin păcat, Lucifer a dobândit dreptul de stăpânire asupra lumii (cf. Lc 4,6). Isus total s-a oferit ca preţ de răscumpărare, trup şi suflet, el se lasă în prada unor chinuri pe care numai ura diabolică le-a putut născoci. În iadul creat pentru a-l pedepsi pe Lucifer şi pe sateliţii lui putem găsi chiar destulă îndurare divină. Creatorul tolerează existenţa injuriei din partea creaturii, pe când iadul creat din ura lui Lucifer faţă de Fiul omului care s-a angajat să-i plătească preţul răscumpărării, folosit ca nadă, lăsându-se total furiei lui, a depăşit orice posibilitate a firii umane şi îngereşti de a suferi. În mod normal Isus trebuia să moară în grădina Măslinilor când a asudat sânge, dar a venit un înger care l-a întărit, nu ca să nu moară, ci ca să poată suferi şi mai mult (cf. Lc 22,43-44). Trupeşte a murit pe cruce; sufleteşte, după ce a gustat suferinţele infinite ale iadului (lipsa totală de iubire din partea Tatălui şi toată ura din partea lui Lucifer), Isus simţind în inima sa că voinţa Tatălui s-a împlinit, a exclamat: "S-a săvârşit" (In 19,30), adică totul s-a plătit până la ultimul bănuţ. Această convingere i-a dat-o numai iubirea pe care a păstrat-o mereu vie, fiindcă numai iubirea este nemuritoare (cf. 1Cor 13,13). Isus victorios asupra păcatului şi a morţii, şi-a încredinţat sufletul în mâinile Tatălui (Lc 23,46) şi împreună cu el pe noi toţi.

Să vedem acum scena apocaliptică de la sfârşitul pământesc al lui Isus în care toate cele create au fost cuprinse! "Soarele s-a întunecat" (Lc 23,45) întunericul a cuprins pământul care s-a cutremurat şi stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două, nu numai centurionul roman care dăduse piept cu moartea în atâtea bătălii s-a înspăimântat, ci toţi cei prezenţi au început să-şi bată pieptul (cf. Mt 27,45-54; Lc 23,48) convinşi fiind că a sosit sfârşitul lumii din cauza răutăţii oamenilor.

Dacă Isus a avut parte de o aşa scenă apocaliptică, el fiind capul Bisericii, nu trebuie să ne mirăm că şi Trupul său Mistic, care suplineşte în timp ceea ce a lipsit pătimirilor sale va avea parte de acel apocalips prezis, când "soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina, când stelele vor cădea, tăriile Cosmosului se vor clătina, munţii vor cădea şi neamurile pământului vor rămâne îngrozite de cele ce se vor petrece" (cf. Mt 24). Apocalipsul lui Isus a fost înfiorător, dar i-a adus învierea, înălţarea şi dreptul deplin de a fi regele universului, menit să revină cu putere şi slavă pe norii cerului spre a reînnoi toate. Numai acei care cunosc apocalipsul lui Isus în sensul paulin al cuvântului: "Pe el vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui şi împărtăşirea pătimirilor lui, ca să-i devin asemănător în moarte, cu speranţa că voi putea ajunge la învierea din morţi" (Fil 3,10-11), vor putea să-l privească venind pe norii cerului.

Deci, apocalipsul nostru se naşte din cunoaşterea lui Cristos şi îndepărtează teama. Pentru aceasta a prorocit Ieremia: "De semnele de pe cer să nu vă înfricoşaţi, căci numai păgânilor le este frică de ele, zice Domnul" (Ier 10,2).

Din acest motiv poate să răsune cuvântul misterios, consolator şi paradoxal în acelaşi timp că eliberarea este aproape!. Începutul sfârşitului a toate a început. Preludiul îl găsim în agonia oamenilor care se distrug fără mângâiere, în lipsa de sens a unei istorii care striveşte viaţa fiilor săi şi în dezechilibrul ecologic. Cine va putea să stea cu fruntea sus? Acela care va şti să păstreze în sine ceea ce este nemuritor: iubirea. Sfânta Tereza a Pruncului Isus, având parte în ultimii doi ani de viaţă de un adevărat chin infernal, mărturiseşte: Nu mai cred în viaţa veşnică; îmi pare că nu se mai află nimic dincolo de viaţa asta trecătoare. Totul are un sfârşit. Numai iubirea rămâne (Michael Paul Gallagher SJ, Ajută necredinţei mele, Ed. Ars Longa, Iaşi 1996, pag. 21). Iubirea ei a biruit şi s-a concretizat în acel: Voi petrece cerul făcând să cadă o ploaie de trandafiri pe pământ (Istoria unui suflet).

Din acest motiv al iubirii nemuritoare am auzit îndemnul sfântului apostol Paul în a doua lectură de azi (1Tes 3,12-4,2) adresat credincioşilor din Tesalonic şi înălţat spre cer ca o rugă: "Domnul să vă facă să creşteţi şi să prisosiţi în iubire reciprocă!" Numai în iubire sunt cuprinse faptele îndreptăţirii noastre.

Ruga Bisericii în prima duminică din Advent se axează pe aceste fapte de iubire cu care trebuie să ieşim în întâmpinarea lui Isus care a venit, vine şi va veni: Dumnezeule atotputernic, te rugăm, întăreşte voinţa credincioşilor tăi, pentru ca, ieşind cu fapte de dreptate în întâmpinarea lui Cristos care vine, să se învrednicească a sta de-a dreapta lui în împărăţia cerurilor (LR). Amin.

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 1386, Ultimul acces: 2026-09-27 15:26:40

Timp total: 0.03s...

[1]:1