© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
650 de ani de existenţă a Mitropoliei Ţării Româneşti, aniversaţi astăzi cu prilejul sărbătorii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou[2009-10-27]650 de ani de existenţă a Mitropoliei Ţării Româneşti au fost aniversaţi, astăzi, 26 octombrie, cu prilejul sărbătorii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou. În cadrul Sfintei Liturghii de astăzi Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a precizat că în luna mai a acestui an s-au împlinit 650 de la recunoaşterea Mitropoliei Ţării Româneşti sau Ungrovlahiei de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Înaltpreasfințitul Mihail a amintit că primul mitropolit al Ţării Româneşti, Sfântul Iachint de Vicina, a primit în urmă cu 650 de ani de la Patriarhul Calist I al Constantinopolului, o cârjă arhierească, dăruind Preafericitului Părinte Patriarh Daniel o cârjă patriarhală din partea actualului Patriarh Ecumenic al Constantinopolului, Sanctitatea Sa Bartolomeu I. Patriarhul României i-a oferit în dar Mitropolitului ortodox al Austriei un engolpion şi icoanele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou şi Sfântului Iachint de Vicina. După cum arată Părintele Mircea Păcuraru, academician şi profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu, în lucrarea „Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, două scrisori datate mai 1359 atestă acest moment istoric: „S-au păstrat două acte privitoare la această recunoaştere, ambele din mai 1359, scrise în limba greacă. Primul era «înscrisul» sau hotărârea sinodului Patriarhiei din Constantinopol, prin care mitropolitul lachint — fost de Vicina — era recunoscut ca mitropolit al Ungrovlahiei. Al doilea act este scrisoarea patriarhului ecumenic Calist I (1350-1354 şi 1355-1363), către domnitorul Nicolae Alexandru, prin care-i aducea la cunoştinţă hotărârea sinodului. În hotarârea sinodală se arată că domnitorul Nicolae Alexandru «a cerut nu o dată, ci de mai multe ori, prin scrisorile sale», ca Biserica din ţara lui să fie sub oblăduirea canonică a scaunului Patriarhiei din Constantinopol, de unde să primească un arhiereu hirotonit de patriarh şi care să facă parte din sinodul patriarhal. În acest scop, domnul «a şi chemat cu câtva timp înainte pe Prea Sfinţitul Mitropolii al Vicinei, din apropierea sa, pe chir lachint, şi a primit cu foarte mare bucurie binecuvântarea sa». El a cerut Patriarhiei ca deocamdată să recunoască transferarea acestui ierarh de la Vicina «la Biserica a toată Ungrovlahia», urmând ca după moartea lui, «să se aleagă altul şi hirotonindu-se de către Prea Sfânta mare Biserică a lui Dumnezeu cea păstorită de noi, să fie trimis acolo ca păstor şi arhiereu legiuit a toată Ungrovlahia...». Astfel, lachint devenea «Prea Sfinţit mitropolit a toată Ungrovlahia, preacinstit şi iubit frate în Domnul». Pe temeiul acestei hotărâri şi în virtutea harului hirotoniei întru arhiereu, noul mitropolit urma «să întărească pe citeţi, în toată eparhia şi enoria lui, să ridice în treaptă ipodiaconi şi diaconi, să hirotonească preoţi şi să ia pe mâna sa toate drepturile din orice parte ar fi». Se rânduia, în aceiaşi timp, «ca toţi clericii din acea ţară şi ceilalţi sfinţiţi călugări sau laici, să-l asculte şi să i se supună ca unui adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor, să primească bucuros şi să împlinească toate câte va spune şi cu ce-i va sfătui şi învăţa pe ei, cu privire la folosul lor sufletesc». Prin scrisoarea adresată domnitorului Nicolae Alexandru, patriarhul îl înştiinţa că a hotărât — împreună cu sinodul —, având şi încuviinţarea împăratului Ioan V Paleologul (1341-1376 şi 1379-1391), ca Iachint «să fie de acum înainte... legiuit arhiereu a toată Ungrovlahia», având dreptul să facă în eparhia sa «toate câte se cuvin unui arhiereu legiuit», îndatora totodată pe domn sa facă, în numele sau şi al urmaşilor, o «scrisoare cu jurământ», prin care să promită că şi în viitor vor rămâne sub oblăduirea Patriarhiei de Constantinopol şi vor primi arhiereu de colo. Scrisoarea se încheia cu îndemnul către domn de a se ţine strâns de «dogmele cele primite de toţi şi moştenite din părinţi şi sănătoase» şi cu urarea ca Dumnezeu să-l ţină «scutit de boli, bucuros, sănătos şi mai presus de toată întâmplarea cea neplăcută». Deci prin aceste două acte se ratifica un fapt împlinit anterior, cu alte cuvinte, se legalizează situaţia lui lachint, care fusese chemat «cu câtva timp înainte» în fruntea Bisericii din Ţara Românească. Nu se preciza însă de cât timp era lachint pe lângă voievod. Din hotărârea sinodului patriarhal reiese că domnul a cerut încuviinţarea strămutării lui lachint «nu numai o dată, ci de mai multe ori», iar în scrisoarea către domn se amintea de «scrisorile domniei tale şi din cele de la început şi din cele din urmă», ceea ce arată ca e vorba de un timp mai îndelungat. Din ambele scrisori reiese că iniţiativa alegerii şi mutării lui lachint a aparţinut domnitorului şi că el a stăruit mult ca noul mitropolit să fie lachint, şi nu altcineva. Această stăruinţă se poate explica prin relaţiile personale dintre ei doi, deci prin preţuirea de care se bucura lachint din partea domnului, care va fi avut prilejul să-l cunoască, dat fiind că Vicina aparţinea acum Ţării Româneşti. N-ar fi exclus ca această stăruinţă a domnului să fi fost determinată şi de faptul că lachint va fi fost un bun cunoscător al hribii române şi al celei slave”. Sursa: www.Basilica.ro Contor Accesări: 1034, Ultimul acces: 2026-09-21 11:27:08
|
Timp total: 0.03s...
[1]:1
