Duminica a XXX-a de peste an

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Duminica a XXX-a de peste an

[2009-10-25]

Diverşi alţi autori

Evanghelia de astăzi îl prezintă pe Isus care iese din Ierihon, când, iată, Bartimeu, un orb care şedea de-a lungul străzii ca să cerşească, începe să-l strige. Ierihon este o pată intensă de culoare verde, care iese puternic în evidenţă pe fondul nisipului maroniu al deşertului care îl înconjoară. Vechiul Testament vorbeşte despre cucerirea sa de către evreii conduşi de Iosua, reprezentându-l pe acel Dumnezeu care face să se prăbuşească zidurile cetăţii inamice.

Orbirea, adesea cauzată de clima nisipoasă, era o realitate des întâlnită în Palestina şi care te făcea inapt de muncă. Pe lângă aceasta, evreii considerau boala într-o oarecare măsură ca fiind cauzată de păcat. În orice caz, bolnavii nu aveau prea multe speranţe, deoarece atunci nu erau pensii, nu era nici asistenţă socială şi pentru cine nu putea munci singura speranţă de a supravieţui era cerşitul la marginea străzilor. În această situaţie se afla şi Bartimeu, orb, lipsit deci de autonomie, nefiind în stare să-şi conducă şi să aibă grijă de propria viaţă. El nu cunoaşte strada, nu-i vede marginile. Nu poate să facă altceva decât să cerşească, să ceară ajutor, să depindă de alţii.

Bartimeu este imaginea păcătosului lipsit de har, incapabil să iasă din întuneric, concentrat asupra lui însuşi în aşa fel încât nu vede decât propriile interese egoiste, proiecţii ale unei realităţi imaginare necunoscute. Păcătosul este tocmai acela care cerşeşte speranţa. Pentru o viaţă care în fond îi apare goală, întunecată, el cheltuieşte mult în căutarea obositoare de a-şi satisface dorinţe şi aspiraţii care, în loc să se liniştească, se măresc, aducând cu ele o amărăciune pătrunzătoare, o deziluzie îngrijorătoare şi o disperare plină de contradicţii. Noi ne credem puternici, deoarece credem că observăm exact realitatea, în timp ce, de fapt, o deformăm adăugându-i criteriile şi prejudecăţile noastre, care dau culoarea lentilelor prin care percepem lumea.

Bartimeu ştie să fie orb. Recunoaşte limitele sale, insuficienţa sa, însă este convins că a găsit pe cineva care îl poate salva. Atunci, strigă după Isus, îl invocă: 'Ai milă de mine, Doamne!'. Un strigăt pe care îl putem face al nostru, deoarece Isus tocmai trece pe lângă noi, ba chiar este aici, în mijlocul nostru, prezent în taina Euharistiei.

Când Isus trece pe lângă Bartimeu, aude strigătul acestuia. Atunci se opreşte şi îl cheamă. Acesta sare în picioare, îşi aruncă mantaua şi aleargă la El. Un act neobişnuit pentru un evreu de rând pentru care mantaua era preţioasă, ea nu se putea da nici măcar ca zălog, deoarece era folosită şi ca învelitoare pentru timpul nopţii. Să ne imaginăm, deci, valoarea pe care o avea acea manta pentru un sărac. Cu toate acestea, orbul nu-i mai dă importanţă, face gesturi rapide, decise. Nu vede, dar se agită şi fuge spre Cristos pe care-l numeşte 'Maestru', deoarece i-a recunoscut puterea care îl face învăţător, ghid şi sfătuitor. După un scurt dialog, Isus, milostivindu-se de Bartimeu, i-a redat vederea.

În viaţa sfântului Iacint, călugăr dominican de origine poloneză, se citeşte că, pe data de 27 septembrie 1244, acesta se afla în apropierea catedralei din Cracovia lângă trăsura unei matroane al acelui loc, care se numea Vitoslavia. Împreună cu nobila doamnă se coborâră şi cei doi copii ai ei de şapte ani care se ţineau de mână. Amândoi erau orbi. Mama se pune în genunchi în faţa sfântului Iacint şi-l imploră ca să obţină redarea văzului copiilor ei: 'Sunt ca nişte monştri, priviţi! Ochii lor sunt goi. Aveţi milă de noi!'. Sfântul nu reuşi să-şi stăpânească lacrimile. Se apropie de cei doi micuţi orbi, îi sărută pe frunte, apoi le făcu semnul sfintei cruci pe cavitatea goală a ochilor, spunând: 'În numele lui Isus Cristos care este Lumina lumii, vă poruncesc la amândoi să vedeţi. Iluminaţi-vă, iluminaţi-vă în numele Domnului'. Credinţa sa a fost răsplătită. Cei doi gemeni mici imediat au simţit cum li se umflă ochii şi, deschizându-şi pleoapele, au văzut lumina soarelui.

Aşa cum am auzit şi în acest exemplu, singurul care ne poate salva de orbirea noastră este Isus Cristos, Lumina lumii, dacă-l invocăm din toată inima strigând: 'Ai milă de noi, Doamne'. Isus îi redă lui Bartimeu vederea pentru că El este Mântuitorul. Acest lucru îl spune şi sfântul Paul cu mare convingere în lectura a doua. Aşa cum Marele Preot oferea sacrificii lui Dumnezeu pentru binele oamenilor, pentru a cere iertare păcatelor lor, la fel, Isus Cristos s-a oferit pe sine însuşi ca sacrificiu lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. În acest sens, el este Marele Preot, asemenea lui Melchisedec, un personaj misterios din Vechiul Testament, rege şi preot care i-a ieşit în întâmpinare lui Abraham şi care este figura profetică a lui Cristos. Există o strânsă legătură între Vechiul şi Noul Testament, aşa cum ne spune şi Conciliul al II-lea din Vatican în Constituţia dogmatică despre revelaţia divină: 'Deşi Cristos a încheiat Noul Legământ în sângele său, totuşi cărţile Vechiului Testament, preluate integral în propovăduirea Evangheliei, îşi dobândesc şi îşi manifestă semnificaţia deplină în Noul Testament pe care, la rândul lor, îl luminează şi îl explică' (Dei Verbum 16). Este Isus Cristos cu Pătimirea sa care a răscumpărat oamenii, realizând astfel profeţia lui Ieremia pe care am ascultat-o în prima lectură: 'Bucuraţi-vă, pentru că Domnul a salvat pe poporul său, l-a adunat de la extremităţile pământului, a vindecat orbul şi şchiopul, mângâindu-i pe aceia care mai înainte plângeau'.

Aşadar, şi noi putem spera în mântuire, însă recunoscând mai întâi că suntem orbi, păcătoşi, şi apoi invocându-l pe Isus, singurul care ne poate salva. Însă pentru aceasta este necesar să ne aruncăm şi noi mantaua, să lăsăm deoparte lucrurile noastre sigure, şi astfel, ca nişte orbi, să căutăm să ne prindem cu putere de mâna sigură şi protectoare a lui Cristos.

Acest anunţ de speranţă şi de mântuire, pe care evanghelia îl propune cu putere, trebuie să-l experimentăm şi noi în viaţa noastră, şi, totodată, trebuie să-l şi transmitem. Isus, când se hotărăşte să cheme orbul, nu-l cheamă în mod direct, ci îl cheamă prin intermediul mulţimii care îl urma. Suntem noi mulţimea care îl urmează pe Cristos, şi la fel ne cere şi nouă astăzi, să-i chemăm pe cei îndepărtaţi, pe cei care nu cunosc iubirea lui Isus. Astfel, dacă avem în casă un bolnav, să-i spunem că Isus îl iubeşte, că suferinţele sale oferite pentru iubirea Domnului dau un sens bolii sale. Să-l facem cunoscut pe Isus copiilor noştri, să-l amintim celor bătrâni, să-l facem partener în munca noastră, deoarece datoria noastră este de a-l chema pe fiecare om din lume, de a spune tuturor vestea cea bună despre un Dumnezeu care iubeşte şi mântuieşte, pentru ca, aşa cum spune profetul Ieremia, 'toţi să se adune într-o mare mulţime din toate colţurile pământului'. Lumea aşteaptă ca noi să-i spunem despre adevărul lui Cristos şi despre mântuirea sa. Pentru asta să facem al nostru strigătul pe care sfântul Ignaţiu de Loyola l-a adresat misionarilor săi: 'Să mergem şi să incendiem totul cu focul iubirii şi al credinţei!'.

De aceea, să fim ca o candelă aprinsă de adevărul şi de iubirea lui Isus care luminează şi, fără să se diminueze, aprinde şi alte candele pentru a ilumina şi alte locuri. Şi astfel, lumea nu va mai fi un loc plin de orbi, ci plin de lumină.

Iulian Tancău

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 982, Ultimul acces: 2026-09-23 07:06:10

Timp total: 0.03s...

[1]:1