În cel mai înalt loc din ceruri şi în cel mai jos loc de pe pământ

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

În cel mai înalt loc din ceruri şi în cel mai jos loc de pe pământ

[2009-10-18]

pr. Alessandro Pronzato

Dar ce text am adoptat?

Avem impresia unor căi diferite, de itinerarii opuse. Isus este în drum spre Calvar. Cu puţin înainte a anunţat pentru a treia oară Pătimirea iminentă, destinul propriu de umilire ('Îşi vor bate joc de el, îl vor scuipa, îl vor biciui...') Şi cei doi apostoli, ca şi cum nu ar fi fost nimic, mergeau pe calea gloriei. Aceeaşi tovarăşi le 'strigă', nu atât pentru că Iacob şi Ioan s-au îndepărtat de la calea crucii, ci pentru faptul că ei se simt înaintea altora. Ca şi cum le-ar spune: trebuie să vă socotiţi şi cu noi.

Desigur, se manifestă un contrast strident între invitaţia autorului Scrisorii către Evrei de 'a se apropia cu deplină încredere de tronul harului pentru a primi milostivire', şi 'apropierea' de Isus din partea lui Iacob şi Ioan pentru a rezerva locurile privilegiate în Împărăţie. Nu numai căi diferite. Se observă şi o diferenţiere în manual. Isus a deschis capitolul crucii. În el iese în relief figura 'slujitorului', aşa cum a fost tratată în al patrulea cântec din Isaia. Un personaj care nu se laudă cu genealogii ilustre, este dispreţuit, evitat de toţi, rupt de durere. Unul despre care nu se descriu impresii spectaculoase, opere grandioase, nici nu se pronunţă discursuri. Dar care realizează planul lui Dumnezeu printr-o prezenţă tăcută, poartă greutatea păcatelor altora şi le ispăşeşte. O 'mlădiţă' care îşi înfige rădăcinile într-un teren ingrat, dar care devine roditor prin pătimirea proprie. Şi şcolarii au sărit cu picioarele în sus peste capitolul falimentului şi se pare că au trecut repede la paginile unui sfârşit vesel. Sau, de-a dreptul, avem senzaţia că manualul discipolilor nu este acelaşi cu al Învăţătorului.

Fenomenul se repetă şi astăzi. Vorbesc despre Evanghelie, dar avem impresia că citesc cu totul altceva. Sunt indivizi care îşi atribuie cu dezinvoltură diploma de creştin, dar se pare că au frecventat toate şcolile, cu excepţia celei a Învăţătorului; cunosc o cantitate de cărţi, dar nu Cartea. Pentru a nu vorbi despre aceia care 'rescriu' Poruncile, interpretează în felul lor Legea lui Dumnezeu, cenzurează anumite părţi din Predica de pe Munte. Vorbesc de Cel Răstignit, îl sistematizează în totalitate: biserici, aule, străzi, case, piepturi, devize. Însă, în practică, îl ignoră.

Cel Răstignit care ocupă toate spaţiile nu înseamnă nimic. Si sunt aceeaşi care îl prezintă şi urmează o logică total opusă.

Dispuşi să înfrunte toate bătăliile pentru cel Răstignit, dar să nu înveţe lecţia. În sfârşit: suntem şcolari care 'se apropie' de Învăţătorul pentru a-i impune un manual de adoptat, programul de schimbat. Şi ar vrea să-l asigure că toate materiile sunt facultative, că anumite examene angajante se pot evita.

Legea incompatibilităţii

Drumuri care nu se încrucişează, texte care nu concordă, lecturi diferite. Putem să vorbim de legea incompatibilităţii. Incompatibilitate între un mod de a concepe puterea după criterii lumeşti şi slujirea umilă care ar trebui să caracterizeze autoritatea după învăţătura şi exemplul oferite de Isus. Incompatibilitate între ambiţie, arivisme, şi urmarea lui Cristos. Incompatibilitate între onoruri, succes, faimă, triumfuri şi 'mentalitatea perdentă' a celui atârnat pe Golgota. Incompatibilitate care se manifestă chiar şi în rugăciune: 'Nu ştiţi ce cereţi...' Într-adevăr cerem lucruri pe linia dorinţeloe noastre şi nu pe cea a exigenţelor noastre adevărate.

Între altele recurgem la acelaşi şantaj infantil al celor doi apostoli acuzaţi: 'Noi vrem ca tu să faci ceea ce îţi cerem'. Nu este oare adevărat că, în rugăciunea credincioşilor, aşezăm 'Ascultă-ne, Doamne' îndată la început, încă înainte de a formula cererile? Adică, întindem mâinile: trebuie să spui da. Şi, o dată smulsă - cel puţin aşa ne închipuim - promisiunea ascultării, trecem apoi la ilustrarea celor ce am stabilit că Domnul trebuie să ne dea. Uneori ajungem să specificăm detaliat chiar şi modurile şi timpurile 'oferirilor' din partea lui Dumnezeu. Astfel, El este deja obligat fără condiţii, în anticipaţie: nu poate să ne spună nu. Ar trebui, în schimb, să avem discreţia de a preciza: Ascultă-ne, dacă rugăciunile noastre nu sunt uşuratice. Ascultă-ne, dacă te gândeşti că cererile noastre sunt legitime. Ascultă-ne, dacă nu am greşit cererea...

Pentru a încheia discursul despre incompatibilitate: nu înseamnă că refuzăm să-l urmăm pe Învăţătorul. Totuşi, dictăm noi condiţiile, impunem modalităţile, înserăm clauze care ne dispensează de obligaţiile cele mai grele, de datoriile neplăcute. De multe ori justificăm deja din plecare absenţele de la întâlnirile decisive. Cât priveşte deviza, semnele de recunoaştere (Din aceasta vor şti toţi că sunteţi discipolii mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii...', (In 13, 35), Vai, ne rezervăm să ne decidem din când în când. Avem la îndemână haine diferite pentru orice anotimp, pentru orice împrejurare. Pentru defilare, merg bine cele frapante. Când trebuie să riscăm viaţa, conduita, coerenţa, preferăm să nu ieşim în evidenţă prea mult, adoptăm mimetismul.

Oricum, preferinţa noastră merge mereu spre semne exterioare. Incompatibilitate? Inconciliabilitate? Nu trebuie să exagerăm, se face ce se poate. Cine ştie ce pretind de la noi anumiţi oameni. Am vrea să-i vedem pe ei, în locul nostru. Da, dar fapt este că noi ne-am 'apropiat' de Învăţătorul. Şi, prin urmare, nu este suficient ca anumite lucruri să meargă bine la noi...

A înţelege şi a compătimi

Este, în schimb, o 'compatibilitate' care decurge din lecturile de astăzi. Şi este cea dintre El, 'expert în suferinţă', şi suferinţa noastră. Ne-o aminteşte o frază minunată din Scrisoarea către Evrei: 'Nu avem un mare preot care să nu ştie să pătimească infirmităţile noastre, fiind el însuşi încercat în toate, în afară de păcat'. Deci, între preoţia lui Cristos şi mizeria noastră există compatibilitate deplină. Isus exercită esenţial un minister de milostivire şi de compătimire.

Preoţia lui nu este 'despărţitoare', ci de implicare totală în acţiunile noastre (faptul că nu a experimentat păcatul nu-l împiedică să-i înţeleagă pe păcătoşi). Gloria sa nu este aceea a ambiţiei sau a setei de dominare satisfăcută, ci gloria de a-i iubi pe oameni, de a asuma şi împărţi slăbiciunea lor, de a-i însoţi de-a lungul drumului lor chinuit cu gingăşia sa proprie. Autoritatea preoţească a lui Cristos nu îndepărtează, ci 'atrage', este condescendentă, indulgentă. Cristos a făcut experienţa directă a dificultăţilor noastre. Este un om încercat, care cunoaşte interiorul condiţiei noastre umane. Capacitatea sa profundă de compătimire depinde precis de familiaritatea sa cu durerea. Pentru a fi în stare de a compătimi, trebuie să fi suferit. Preoţia nu se defineşte exclusiv - ca în Alianţa Veche - de la relaţia cu Dumnezeu (şi ruptura consecventă de orice legătură umană, excluderea sentimentelor de milostivire, sau de-a dreptul de însăşi sentimentele, severitatea, duritatea, păzirea implacabilă a Legii), dar de la solidaritatea cu fraţii proprii. Isus este inelul de unire între locul cel mai înalt al cerurilor şi locul cel mai jos de pe pământ. Cristos 'a străbătut cerurile' pentru a pătrunde în omenire. Nimănui, după El, nu-i este permis să 'traverseze' omenirea pentru a se îndepărta de ceruri.

Nu este suficient de a vorbi în numele lui Dumnezeu. Trebuie să fim 'legaţi' strâns de oameni. Sau, dacă vrem, este posibil să vorbim în numele lui Dumnezeu numai dacă cunoaştem limbajul durerii, al neliniştii, al foamei, al descurajării, al îndoielii, al singurătăţii. Având imaginea zugrăvită de lectura a doua, avem dreptul de a ne apropia de Isus şi să-I spunem, răsturnând sensul întrebării celor doi discipoli: 'Învăţătorule, noi am vrea ca Tu să părăseşti tronul tău de glorie şi să stai alături de patul mizerabil al nefericirii noastre, al disperării noastre, al greutăţilor noastre'. Probabil ne-ar răspunde: 'În sfârşit ştiţi ceea ce cereţi...'

Acele locuri nu ne interesează

Necazul este că noi, prea de multe ori, cerem atâtea alte lucruri, pretindem să smulgem alte concesii 'incompatibile'. Ne indignăm - asemenea colegilor lor - cu cei doi fraţi, condamnăm ieşirea lor. În fond, însă, Iacob şi Ioan au arătat cel puţin că se preocupă de cer, nu se pare că au revendicat aranjamente comode aici pe pământ. Noi, în schimb, nu ascultăm cu plăcere vorbindu-se de viaţa veşnică (şi, trebuie să admitem, că nu se întâmplă des să ascultăm discursuri despre acest argument). Preocupările noastre principale nu privesc desigur Împărăţia cerurilor. Noi am vrea ca posturile confortabile să ne fie garantate pe acest pământ.

Sunt dintre aceia care se prezintă cu Crucifixul în mână, sau pe piept, pentru a revendica onoruri, favoruri, tratamente privilegiate, recunoaşteri, gratificări. Ne străduim, mânuind imaginea Omului de pe Golgota, pentru a dobândi un post de onoare pe scena mondenă. Aceia voiau să ocupe un fotoliu la dreapta şi la stânga Domnului. Cineva dintre noi, din păcate, se mulţumeşte să stea alături de cei puternici, să fie citat în jurnale, să fie înfăţişat într-un colţ al ecranului de televiziune. Am devenit specialişti în a cere ceea ce ar trebui să refuzăm cu fermitate. Vai, ştim ceea ce cerem. Şi este mereu pericolul să fim mulţumiţi. Nu ne lipseşte niciodată, într-adevăr, să fim dispuşi a primi tot ceea ce Cristos ne refuză.

Facă-se voinţa noastră

Indic încă o posibilitate de răsturnare a acelei cereri fatidice. Reuşim s-o transformăm mai mult sau mai puţin astfel: 'Doamne, noi vrem ca Tu să ne ceri ceea ce facem...' Mă explic. Ne rugăm, în Tatăl nostru: Facă-se voia ta'. Dar subînţelegem ca El 'să vrea' ceea ce vrem să facem noi sau de-a dreptul suntem gata să facem. Doamne, cere-mi şi ceea ce vrei. Numai să intri în programele mele, în dorinţele mele şi în gusturile mele. Cere-mi, te rog, să fac după voinţa mea.

Cunosc persoane care vin să ceară sfaturi asupra unor decizii luate, despre alegeri deja făcute. În loc de sfaturi, cer confirmări, aprobări. Sfaturile, de fapt, sunt acceptate numai dacă corespund cu punctele de vedere proprii. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Domnul. Mergem laEl, nu pentru a-l întreba, de a pune în discuţie,a încerca să înţelegem proiectele sale în privinţa noastră, ci pentru a-l convinge să 'vrea' exact tot ceea ce am stabilit (şi este plăcut) pentru noi.

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 953, Ultimul acces: 2026-09-24 18:51:41

Timp total: 0.04s...

[1]:1