© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
ANOTIMPURILE IUBIRII CONJUGALE[2006-03-17]Majoritatea lucrurilor bune se dobândesc în timp, şi iubirea conjugală (iubirea dintre soţi) nu face excepţie de la aceasta regulă. Mai mult, creşterea acestei iubiri are un ritm propriu, urmează un itinerariu specific, se poate vorbi aşadar despre nişte etape sau "anotimpuri" ale iubirii conjugale. Trecerea de la un anotimp la altul este marcată de momente sau perioade criză, care deseori sunt prost înţelese. Suntem de fapt orbiţi de prea multă lumină, şi ne plângem că ne-a acoperit întunericul... Ni se oferă aparent austera mană cerească, "având în sine orice desfătare" (Prov 16, 20), iar noi tânjim încă după cepele ce le mâncam odată în Egipt (Num 11,4-5)... Luăm aceste crize ca semne ale sfârşitului, când ele sunt de fapt un nou început, intrarea într-o nouă etapă a iubirii. Bineînţeles, aceasta pentru cine vrea cu adevărat să iubească până la capăt.În eseul de faţă, sintetizând şi interpretând câteva capitole din cartea Oser vivre l'amour (A îndrăzni să trăieşti iubirea) scrisă de Georgette Blaquière (Édition des Béatitudes, 1993), îmi propun să vorbesc despre aceste etape ale iubirii conjugale, etape marcate ca de nişte pietre de hotar de crizele specifice lor. Autoarea identifică patru "anotimpuri" ale iubirii, precum urmează: prima iubire (1), maturizarea (2), a doua vârstă a iubirii (3) şi "noua logodnă" (4). Le vom aborda pe fiecare în parte. 1. Prima iubire Cea mai cântată dintre toate, cea mai cunoscută dintre toate, această primă iubire este prima reacţie în faţa minunii care este celălalt. "Se spune deseori că această iubire este oarbă," notează Georgette Blaquière. "Dimpotrivă," continuă ea, "eu cred că în această perioadă de început ea este în mod special clarvăzătoare." De ce? Pentru că "ne face să experimentăm încă de la începutul drumului realitatea spre care ne îndreptăm." Este o pregustare a unirii desăvârşite cu celălalt, la care suntem chemaţi. Aşa cum trei dintre apostoli au pregustat învierea lui Christos atunci când L-au văzut transfigurat pe Muntele Taborului, aşa şi tinerii căsătoriţi trăiesc o pregustare a iubirii lor desăvârşite în această primă iubire. La fel cum transfigurarea de pe Tabor i-a întărit pe acei ucenici, ca să poată purta scandalul crucii, la fel şi această iubire de început le dă deseori putere soţilor de a depăşi răstignirile pe care vor urma să le sufere. Această primă iubire va rămâne mereu un punct de referinţă, o viziune profetică, o piatră de temelie. Domnul va face fără ezitare trimitere la ea în timp de delăsare: "Dar am împotriva ta faptul că ai părăsit dragostea ta cea dintâi" (Apoc 2, 4). Bineînţeles, concupiscenţa spre care natura umană este puternic înclinată va face ca cei doi îndrăgostiţi să se ataşeze într-un mod egoist de această primă experienţă a iubirii, existând tendinţa de a-l folosi pe celălalt ca şi carburant pentru întreţinerea unei stări euforice. Cu alte cuvinte, devenim încetul cu încetul îndrăgostiţi de senzaţia euforică a iubirii, uitându-l pe celălalt, folosindu-l doar ca pe un drog care ne provoacă senzaţii tari. Ne iubim astfel pe noi înşine şi avem tendinţa de a-l confunda pe celălalt cu propria noastră persoană. Când iluzia acestei confuzii devine evidentă, atunci apare prima criză serioasă. 2. Maturizarea: de la fuziune la comuniune După cum spune cardinalul Danneels, "nu putem să mergem tot timpul pe vârful degetelor, pentru că facem crampe." Tot aşa se întâmplă şi cu cei care se forţează să trăiască dintr-o dată exigenţele ultime ale iubirii, exigenţe "profeţite" doar de prima lor îndrăgostire. Iluzia trăirii acestor exigenţe nu va putea dura mult, deoarece, spune Georgette Blaquière, "dificultăţile vieţii cotidiene sunt acolo pentru a purifica iubirea de orice iluzie." Cu alte cuvinte, aceste dificultăţi ne aduc cu picioarele pe pământ. Înţelegem că celălalt e un "altul," cu propriile principii, cu propriile aspiraţii, cu propriile nevoi... Identificarea bolnăvicioasă cu celălalt îşi pierde susţinerea, este demascată ca iluzie. Atunci să te ţii!... Furtuna teribilă provocată de această descoperire e aproape la fel de puternică ca şi adierea dătătoare de viaţă a primei iubiri. Aici apare ispita "lucidităţii," angoasa de a ne fi greşit drumul, sau cel puţin partenerul de viaţă. Aceasta este aşa-numita criză a celor şapte ani de căsătorie - nu că ar apărea neapărat după şapte ani, uneori poate apărea şi la câteva luni, însă în medie cam pe-atunci se produce. Bine, dar care este atitudinea pe care trebuie s-o deprindem când ajungem în acest punct? În primul rând trebuie să respectăm misterul celuilalt. "Celălalt," spune Georgette Blaquière, "aparţine lui Dumnezeu înainte de a-mi aparţine mie, şi eu trebuie să-l primesc în fiecare zi de la Dumnezeu şi să-l accept aşa cum este şi nu aşa cum aş vrea eu să fie." Cu alte cuvinte, ni se cere să ne căsătorim cu celălalt în fiecare zi, să reînnoim mereu prima noastră alegere, în faţa lui Dumnezeu. De asemenea, în acest moment dialogul dintre soţi este indispensabil şi este mare nevoie de harul răbdării, de a accepta încetineala creşterii noastre. Este o etapă capitală în creşterea cuplului, deoarece "iubirea trecută prin creuzet iese de acolo mărită şi purificată." De altfel este şi prima criză mai serioasă a cuplului, şi felul în care cei doi vor reacţiona la ea va tinde să se constituie ulterior ca model de abordare a crizelor lor în general. "Marea dramă modernă," spunea autoarea, "este de a nu şti să se recunoască şi să se manevreze această etapă, şi de a strica totul atunci când totul putea fi salvat." Odată depăşită însă această criză, cuplul începe să crească în adevărata comuniune interpersonală, comuniune bazată pe acceptarea faptului că suntem diferiţi dar diferenţa aceasta ne îmbogăţeşte. Urmează apoi o perioadă de re-formare a relaţiei în această lumină, cu destul de multe "scântei" mai mici sau mai mari, până când se ajunge la un anumit echilibru între cei doi. 3. A doua vârstă a iubirii După cum era de aşteptat, acest echilibru duce de cele mai multe ori în timp la o banalizare a celuilalt. "Ne descoperim ca şi străini unul de celălalt şi nu îndrăznim s-o recunoaştem." De asemenea, simţim că îmbătrânim, apar dificultăţi în domeniul sexual, de aceea "voi căuta în toate felurile să-mi dovedesc mie însumi şi celorlalţi că încă mai sunt în formă." Acum apar tentaţii de infidelitate, din dorinţa de a ne demonstra nouă înşine că mai putem iubi şi că mai putem fi iubiţi. Apare o anumită delăsare a sufletului, dorinţa de celălalt e ca şi moartă, şi în numele propriei împliniri refuz să mai continui drumul împreună cu celălalt. Dacă în schimb luptăm cu aceste tendinţe şi rămânem fideli iubirii noastre, descoperim că "iubirea este mai mult decât ceea ce afectivitatea noastră poate să experimenteze în această iubire." Aici cuplul descoperă secretul vieţii ascunse şi tăcute din Nazaret, aici cei doi învaţă acea iubire care se manifestă prin a avea grijă de celălalt şi a-l lăsa pe celălalt să aibă grijă de tine. "Părtăşia dintre soţi", spune Georgette Blaquière, "nu mai devine o punere în comun a stărilor noastre sufleteşti... sau a plângerilor noastre, ci o ascultare atentă şi iubitoare a celuilalt." Tot atunci învăţăm că "iertarea nu mai înseamnă numai a-i ierta celuilalt ce a făcut, ci a-l ierta pentru ceea ce este." Soţul, soţia, este deseori "un celălalt care mă doare", propria noastră cruce. Aici se descoperă profunzimile nebănuite ale iubirii umane şi o bucurie pe care încercările nu o pot tulbura. Acum soţii încep să întrezărească dimensiunea mistică a sacramentului căsătoriei, sacrament care este în acelaşi timp semn şi participare în misterul iubirii nupţiale dintre Christos şi Biserică. "Noi credeam că iubirea face să dureze căsătoria şi acum devenim conştienţi de faptul că căsătoria este aceea care face să dureze iubirea, pentru că Dumnezeu s-a angajat împreună cu noi la asta." O tulburătoare schimbare de perspectivă, care este oarecum asemănătoare şi în general simultană cu etapa "iluminării" sau a "contemplaţiei pasive" în urcuşul spiritual al sufletului către Dumnezeu. 4. Noua logodnă Către sfârşitul vieţii, timpul pensionării poate fi de asemenea un timp de criză. Acum apar divorţurile reflectate, pe când copiii au părăsit căminul şi părinţii se regăsesc doar ei doi, cu o mulţime de timp la dispoziţie. Defectele care până atunci treceau aproape neobservate intră acum sub atenţia permanentă a celuilalt, şi efectul este asemenea cu acela al folosirii unui microscop... Preocupările care până atunci le permiteau soţilor să aibă un contact relativ redus au dispărut, nepermiţându-le să mai trişeze prin refugiul în alte lucruri. Acum li se cere să-şi reconstruiască viaţa după criterii noi, şi de aici angoasa şi agresivitatea faţă de celălalt. Şi, întrucât acesta este prin excelenţă un timp al amintirilor, tot acum poate apărea ispita nostalgiei şi a amărăciunii, mai ales când cei doi se confruntă cu apropierea morţii. Totuşi, pentru cei care au fost şi rămân fideli creşterii iubirii lor, perioada pensionării poate fi "un timp al transfigurării iubirii şi al transfigurării în iubire." Cei doi soţi ajung să trăiască împreună acea comuniune fraternă pe care au experimentat-o în prima lor iubire, acest timp este pentru ei ca şi o "nouă logodnă." "Ei", spune Georgette Blaquière, "au sfârşit prin a se asemăna unul cu celălalt precum un frate cu o soră, se înţeleg fără cuvinte, se privesc şi tandreţea privirii lor este deja lumina Împărăţiei." Acesta este pentru ei un timp al celebrării amintirilor, al anamnezei (o rechemare liturgică a evenimentelor trecute, prin care acestea devin prezente, sunt retrăite şi oferite lui Dumnezeu). Acesta este un timp de laudă şi mulţumire faţă de Dumnezeu, nu un timp al nostalgiei şi al amărăciunii. Şi, în cele din urmă, acesta este un timp în care cei doi se ajută reciproc să se încredinţeze unul pe altul în mâinile lui Dumnezeu. Moartea nu trebuie să fie un subiect tabu, dimpotrivă; e bine ca cei doi să se pregătească şi să se ajute în trecerea din această lume la Tatăl, mângâindu-se unul pe altul în speranţa Împărăţiei şi a învierii viitoare. În loc de final Sacramentul căsătoriei este "un fel de «laborator» al iubirii", un "drum de iniţiere în iubirea lui Dumnezeu'." Învăţăm să-L iubim pe Dumnezeu ca pe un Mire al sufletului nostru tocmai contemplând sau trăind unirea sponsală specifică sacramentului căsătoriei. Cum am şti altfel ce-i aceea iubire sponsală? De aceea căsătoria devine, spune cardinalul Danneels, "semnul «audio-vizual» al iubirii cu care Dumnezeu ne iubeşte." Ea este o revelaţie a misterului lui Hristos şi al Bisericii, ba chiar mai mult, o epifanie (manifestare) a acestui mister. Va exista aşadar o anumită corespondenţă între etapele iubirii sacramental-conjugale şi etapele iubirii mistice dintre suflet şi Dumnezeu, întrucât prima iubire o oglindeşte pe a doua şi se hrăneşte din ea. De aceea viaţa mistică a soţilor este un sine qua non pentru o căsătorie care îşi propune să atingă culmile la care a fost destinată. După cum spunea fratele Efraim, cine este capabil de a se dărui în mod curat, adică total, fără împărţire, şi de a primi iubirea fără reacţie de angoasă sau de ură, dacă nu misticul? Răspunsul la marile întrebări care ameninţă astăzi familia catolică nu este nici tehnic, nici etic, ci mistic. [1] Note [1] Frère Efraim, Dr. Mardon-Robinson (médecin psychiatre), Le chemin des nuages ou la folie de Dieu. De l'angoisse à la sainteté (Éditions du Lion de Juda: 1988), pp. 181-82. Sursa: www.profamilia.ro Contor Accesări: 1023, Ultimul acces: 2026-09-21 05:57:47
|
Timp total: 0.03s...
[1]:1
