CATEHEZE DESPRE SF. PAUL 11

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

CATEHEZE DESPRE SF. PAUL 11 - 12

[2009-03-04]

CATEHEZE DESPRE SF. PAUL, Papa Benedict al XVI-lea

11. Importanţa cristologiei: caracterul decisiv al învierii
miercuri, 5 noiembrie 2008

Iubiţi fraţi şi surori,

"Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră şi voi sunteţi încă în păcatele voastre" (1Cor 15,14.17). Cu aceste cuvinte puternice din prima Scrisoare către Corinteni, sfântul Paul lasă să se înţeleagă ce importanţă decisivă atribuie el învierii lui Isus. De fapt, în acest eveniment se află soluţia problemei ridicate de drama crucii. Crucea singură nu ar putea să explice credinţa creştină, ba chiar ar rămâne o tragedie, indicaţie a absurdităţii existenţei. Misterul pascal constă în faptul că acel răstignit " a înviat a trei zi, după Scripturi" (1Cor 15,4) - aşa atestă tradiţia protocreştină. Aici se află cheia de boltă a cristologiei pauline: totul se învârte în jurul acestui centru gravitaţional. Întreaga învăţătură a sfântului Paul porneşte de la şi ajunge mereu la misterul Celui pe care Tatăl l-a înviat din morţi. Învierea este un fapt fundamental, aproape o axiomă prealabilă (cf. 1Cor 15,12), pe baza căruia Paul poate să formuleze vestirea sa (kerygma) sintetică: Cel care a fost răstignit, şi care astfel a manifestat iubirea imensă a lui Dumnezeu faţă de om, a înviat şi este viu în mijlocul nostru.

Este importantă înţelegerea legăturii dintre vestirea învierii, aşa cum o formulează Paul, şi cea folosită în primele comunităţi creştine prepauline. Aici cu adevărat se poate vedea importanţa tradiţiei care-l precede pe apostol şi pe care el, cu mare respect şi atenţie, vrea la rândul său să o încredinţeze. Textul despre înviere, conţinut în cap. 15,1-11 din prima Scrisoare către Corinteni, scoate bine în evidenţă legătura dintre "a primi" şi "a transmite". Sfântul Paul atribuie multă importanţă formulării literale a tradiţiei; la sfârşitul textului pe care-l examinăm el subliniază: "Atât eu, cât şi ei, noi predicăm astfel" (1Cor 15,11), scoţând astfel în evidenţă unitatea kerygmei, a vestirii pentru toţi credincioşii şi pentru toţi cei care vor vesti învierea lui Cristos. Tradiţia la care face referinţă este izvorul din care trebuie luat. Originalitatea cristologiei sale nu este niciodată în dauna fidelităţii faţă de tradiţie. Kerygma apostolilor se află mereu în fruntea elaborării personale a lui Paul; orice argumentare a sa porneşte de la tradiţia comună, în care se exprimă credinţa acceptată de toate Bisericile, care sunt o singură Biserică. Şi astfel sfântul Paul oferă un model pentru toate timpurile cu privire la modul de a face teologie şi la modul de a predica. Teologul, predicatorul nu creează noi viziuni despre lume şi despre viaţă, ci este în slujba adevărului transmis, în slujba faptului real al lui Cristos, al crucii, al învierii. Misiunea sa este de a ne ajuta să înţelegem astăzi, în spatele cuvintelor antice, realitatea lui "Dumnezeu cu noi", deci realitatea vieţii adevărate.

Aici este oportun de precizat: sfântul Paul, vestind învierea, nu se preocupă să prezinte o expunere doctrinală organică a ei - nu vrea să scrie aproape un manual de teologie - ci tratează tema răspunzând la îndoieli şi întrebări concrete care îi erau propuse de credincioşi; aşadar, un discurs ocazional, dar plin de credinţă şi de teologie trăită. Se observă o concentrare asupra esenţialului: noi am fost "îndreptăţiţi", adică făcuţi drepţi, mântuiţi, de Cristos mort şi înviat pentru noi. Înainte de toate iese în evidenţă faptul învierii, fără de care viaţa creştină ar fi pur şi simplu absurdă. În acea dimineaţă de Paşte s-a întâmplat ceva extraordinar, nou şi, în acelaşi timp, foarte concret, marcat de semne foarte precise, înregistrate de numeroşi martori. Şi pentru Paul, ca pentru ceilalţi autori ai Noului Testament, învierea este legată de mărturia celui care a avut experienţă directă cu Cel Înviat. E vorba de a vedea şi de a simţi nu numai cu ochii sau cu simţurile, ci şi cu o lumină interioară care duce la recunoaşterea a ceea ce simţurile externe atestă ca fapt obiectiv. De aceea Paul dă - ca şi cele patru evanghelii - relevanţă fundamentală temei apariţiilor, care sunt condiţie fundamentală pentru credinţa în Cel Înviat care a lăsat mormântul gol. Aceste două fapte sunt importante: mormântul este gol şi Isus a apărut realmente. Astfel se constituie acel lanţ al tradiţiei care, prin mărturia apostolilor şi a primilor discipoli, va ajunge la generaţiile următoare, până la noi. Prima consecinţă, sau primul mod de a exprima această mărturie, este de a predica învierea lui Cristos ca sinteză a vestirii evanghelice şi ca punct culminant al unui itinerar mântuitor. Paul face toate acestea în diferite ocazii: se pot consulta scrisorile şi Faptele Apostolilor unde se vede mereu că punctul esenţial pentru el este de a fi martor al învierii. Aş vrea să citez numai un text: Paul, arestat la Ierusalim, stă în faţa Sinedriului ca acuzat. În această circumstanţă în care pentru el este în joc moartea sau viaţa, el arată care este sensul şi conţinutul întregii sale predici: "Eu sunt judecat pentru speranţa în învierea morţilor" (Fap 23,6). Tot acest refren Paul îl repetă încontinuu în scrisorile sale (cf. 1Tes 1,9 şi urm.; 4,13-18; 5,10), în care face apel şi la experienţa sa personală, la întâlnirea sa personală cu Cristos înviat (cf. Gal 1,15-16; 1Cor 9,1).

Dar putem să ne întrebăm: pentru sfântul Paul, care este sensul profund al evenimentului învierii lui Isus? Ce ne spune nouă la distanţă de două mii de ani? Afirmaţia "Cristos a înviat" este actuală şi pentru noi? Pentru ce învierea este pentru el şi pentru noi astăzi o temă aşa de determinantă? Paul dă în mod solemn răspuns la această întrebare la începutul Scrisorii către Romani, unde începe referindu-se la "Evanghelia lui Dumnezeu... despre Fiul său născut după trup din descendenţa lui David, rânduit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfinţeniei prin învierea din morţi" (Rom 1,3-4). Paul ştie bine şi o spune de multe ori că Isus era Fiu al lui Dumnezeu mereu, din momentul întrupării sale. Noutatea învierii constă în faptul că Isus, ridicat din umilinţa existenţei sale pământeşti, este constituit Fiu al lui Dumnezeu "cu putere". Isus cel umilit până la moartea pe cruce poate să spună acum celor unsprezece: "Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ" (Mt 28,18). Este realizat ceea ce spune Ps 2,8: "Cere-mi şi-ţi voi da popoarele ca moştenire şi marginile pământului în stăpânire". De aceea, cu învierea începe vestirea evangheliei lui Cristos la toate popoarele - începe împărăţia lui Cristos, această nouă împărăţie care nu are altă putere decât aceea a adevărului şi a iubirii. Deci învierea dezvăluie definitiv care este identitatea autentică şi statura extraordinară a celui răstignit. O demnitate incomparabilă şi preaînaltă: Isus este Dumnezeu! Pentru sfântul Paul identitatea secretă a lui Isus, mai mult decât în întrupare se revelează în misterul învierii. În timp ce titlul de Cristos, adică de "Mesia", "Uns", în sfântul Paul tinde să devină numele propriu al lui Isus şi cel de Domn specifică raportul său personal cu credincioşii, acum titlul de Fiu al lui Dumnezeu ilustrează raportul intim al lui Isus cu Dumnezeu, un raport care se revelează pe deplin în evenimentul pascal. De aceea, se poate spune că Isus a înviat pentru a fi Domn al celor morţi şi al celor vii (cf. Rom 14,9 şi 2Cor 5,15) sau, în alţi termeni, Mântuitorul nostru (cf. Rom 4,25).

Toate acestea sunt pline de consecinţe importante pentru viaţa noastră de credinţă: noi suntem chemaţi să fim părtaşi până în intimitatea fiinţei noastre la tot evenimentul morţii şi învierii lui Cristos. Spune apostolul: "Am murit împreună cu Cristos" şi credem că "vom şi trăi împreună cu el, ştiind că Cristos cel înviat din morţi nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui" (Rom 6,8-9). Asta se traduce într-o împărtăşire a suferinţelor lui Cristos, care este un preludiu la acea configurare deplină cu el prin înviere la care tindem în speranţă. Este ceea ce i s-a întâmplat şi sfântului Paul, a cărui experienţă personală este descrisă în scrisori cu tonuri pe cât de realiste, pe atât de inimoase: "Pe el vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui şi să fiu cu el în moarte, doar voi ajunge cumva la învierea din morţi" (Fil 3,10-11; cf. 2Tim 2,8-12). Teologia crucii nu este o teorie - este realitatea vieţii creştine. A trăi în credinţa în Isus Cristos, a trăi adevărul şi iubirea implică renunţări în fiecare zi, implică suferinţe. Creştinismul nu este calea comodităţii, este mai degrabă un urcuş exigent, însă luminat de lumina lui Cristos şi de marea speranţă care se naşte din el. Sfântul Augustin spune: "Creştinii nu sunt scutiţi de suferinţă, dimpotrivă lor le revine un pic mai mult suferinţă, pentru că a trăi credinţa exprimă curajul de a înfrunta viaţa şi istoria mai în profunzime". Totuşi numai aşa, experimentând suferinţa, cunoaştem viaţa în profunzimea sa, în frumuseţea sa, în marea speranţă ridicată de Cristos răstignit şi înviat. De aceea, credinciosul se află încadrat între doi poli: pe de o parte, învierea care într-un fel este deja prezentă şi activă în noi (cf. Col 3,1-4; Ef 2,6); pe de altă parte, urgenţa de a se insera în acel proces care-i conduce pe toţi şi totul spre plinătate, descrisă în Scrisoarea către Romani cu o imagine temerară: după cum toată creaţia geme şi suferă aproape durerile naşterii, tot aşa şi noi gemem în aşteptarea răscumpărării trupului nostru, a răscumpărării şi învierii noastre (cf. Rom 8,18-23).

În sinteză, putem spune cu Paul că adevăratul credincios obţine mântuirea mărturisind cu gura sa că Isus este Domnul şi crezând cu inima sa că "Dumnezeu l-a înviat din morţi" (cf. Rom 10,9). Înainte de toate este importantă inima care crede în Cristos şi în credinţă "îl atinge" pe Cel Înviat; dar nu este suficient a purta în inimă credinţa, trebuie s-o mărturisim şi s-o mărturisim cu gura, cu viaţa noastră, făcând astfel prezent adevărul crucii şi al învierii în istoria noastră. De fapt, în felul acesta creştinul se inserează în acel proces graţie căruia primul Adam, pământesc şi supus corupţiei şi morţii, se transformă în ultimul Adam, cel ceresc şi incoruptibil (cf. 1Cor 15,20-22.42-49). Acest proces a fost demarat cu învierea lui Cristos, în care, prin urmare, se întemeiază speranţa de a putea într-o zi să intrăm şi noi cu Cristos în adevărata noastră patrie care este în ceruri. Susţinuţi de această speranţă să înaintăm cu mult curaj şi cu bucurie.

12. Escatologia: aşteptarea parusiei
miercuri, 12 noiembrie 2008

Iubiţi fraţi şi surori,

Tema învierii, asupra căreia ne-am oprit săptămâna trecută, deschide o nouă perspectivă, aceea a aşteptării întoarcerii Domnului, şi de aceea ne face să reflectăm asupra raportului dintre timpul prezent, timpul Bisericii şi al împărăţiei lui Cristos, şi viitorul (eschaton) care ne aşteaptă, atunci când Cristos va încredinţa Tatălui împărăţia (cf. 1Cor 15,24). Orice discurs creştin despre lucrurile de pe urmă, numit escatologie, porneşte mereu de la evenimentul învierii: în acest eveniment lucrurile de pe urmă au început deja şi, într-un anumit sens, sunt deja prezente.

Probabil că în anul 52 sfântul Paul a scris prima dintre scrisorile sale, prima Scrisoare către Tesaloniceni, unde vorbeşte despre această întoarcere a lui Isus, numită parusia, venire, prezenţă nouă şi definitivă şi evidentă (cf. 4,13-18). Tesalonicenilor, care au îndoielile lor şi problemele lor, apostolul le-a scris astfel: "Căci dacă noi credem că Isus a murit şi a înviat, la fel, prin Isus, Dumnezeu îi va aduce pe cei adormiţi împreună cu el" (4,14). Şi continuă: "Cei morţi în Cristos vor învia mai întâi, apoi noi, cei vii, care vom fi rămas atunci, şi vom fi răpiţi împreună cu ei în nori ca să-l întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi astfel vom fi cu Domnul pentru totdeauna" (4,16-17). Paul descrie parusia lui Cristos cu accente deosebit de vii şi cu imagini simbolice, care însă transmit un mesaj simplu şi profund: la sfârşit vom fi mereu cu Domnul. Dincolo de imagini, acesta este mesajul esenţial: viitorul nostru este "să fim cu Domnul"; ca şi credincioşi, în viaţa noastră noi suntem deja cu Domnul; viitorul nostru, viaţa veşnică, a început deja.

În a doua Scrisoare către Tesaloniceni Paul schimbă perspectiva; vorbeşte despre evenimente negative, care vor trebui să preceadă evenimentul final şi conclusiv. Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi - spune el - ca şi cum ziua Domnului ar fi într-adevăr iminentă, conform unui calcul cronologic: "Referitor la venirea Domnului nostru Isus Cristos şi la adunarea noastră împreună cu el, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi tulburaţi cu mintea sau înspăimântaţi nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ce pare a fi de la noi, cum că ziua Domnului ar fi aproape. Nimeni să nu vă amăgească în nici un fel!" (2,1-3). Continuarea acestui text anunţă că înainte de venirea Domnului va fi apostazia şi va trebui să fie revelat un "om al nelegiuirii" neidentificat mai bine, "fiul pierzării" (2,3), pe care tradiţia îl va numi apoi Anticrist. Însă intenţia acestei scrisori a sfântului Paul este înainte de toate practică; el scrie: "Căci şi când eram la voi, v-am poruncit acestea: dacă cineva nu vrea să muncească, nici să nu mănânce. Auzim însă că unii dintre voi umblă în neorânduială, nelucrând nimic, ci amestecându-se peste tot. Unora ca aceştia le poruncim şi-i sfătuim în Domnul Isus Cristos să-şi mănânce pâinea proprie, muncind în linişte" (3,10-12). Cu alte cuvinte, aşteptarea parusiei lui Isus nu scuteşte de la angajarea în această lume, ci dimpotrivă creează responsabilitate în faţa judecătorului divin cu privire la acţiunea noastră în această lume. Tocmai aşa creşte responsabilitatea noastră de a munci în şi pentru această lume. Vom vedea acelaşi lucru duminica următoare în evanghelia talanţilor, unde Domnul ne spune că a încredinţat tuturor talanţi şi judecătorul va cere cont de ei spunând: Aţi adus rod? Deci aşteptarea întoarcerii implică responsabilitate pentru această lume.

Acelaşi lucru şi aceeaşi legătură între parusia - întoarcerea judecătorului/mântuitorului - şi angajarea noastră în viaţa noastră apare într-un alt context, şi cu aspecte noi în Scrisoarea către Filipeni. Paul este în închisoare şi aşteaptă sentinţa care poate să fie de condamnare la moarte. În această situaţie se gândeşte la viitoarea sa existenţă cu Domnul, dar se gândeşte şi la comunitatea din Filipi care are nevoie de propriul părinte, de Paul, şi scrie: "Căci pentru mine a trăi este Cristos, iar a muri este un câştig. Dar dacă a trăi în trup îmi este de folos pentru lucrare, nu ştiu ce să aleg. Sunt constrâns de acestea două: am dorinţa să mă despart de viaţa această şi să fiu cu Cristos, şi aceasta ar fi cu mult mai bine. Însă este mai de folos pentru voi să rămân în trup şi, convins de aceasta, ştiu că voi rămâne şi voi trăi cu voi toţi spre creşterea şi bucuria credinţei voastre, ca, prin revenirea mea la voi, să prisosească lauda voastră în Cristos Isus prin mine" (1,21-26). Lui Paul nu-i este frică de moarte, dimpotrivă: ea indică de fapt faptul de a fi total cu Cristos. Însă Paul este părtaş şi de sentimentele lui Cristos, care nu a trăit pentru sine, ci pentru noi. A trăi pentru alţii devine programul vieţii sale şi de aceea demonstrează disponibilitatea sa perfectă faţă de voinţa lui Dumnezeu, faţă de ceea ce va decide Dumnezeu. Mai ales este disponibil, şi în viitor, să trăiască pe acest pământ pentru alţii, să trăiască pentru Cristos, să trăiască pentru prezenţa sa vie şi astfel pentru reînnoirea lumii. Vedem că faptul de a fi cu Cristos creează pentru el o mare libertate interioară: libertate în faţa ameninţării morţii, dar şi libertate în faţa tuturor activităţilor şi suferinţelor vieţii. Este pur şi simplu disponibil pentru Dumnezeu şi realmente liber.

Şi să trecem acum, după ce am examinat diferitele aspecte ale aşteptării parusiei lui Cristos, să ne întrebăm: Care sunt atitudinile fundamentale ale creştinului cu privire la lucrurile de pe urmă: moartea, sfârşitul lumii? Prima atitudine este certitudinea că Isus a înviat, este cu Tatăl, şi tocmai aşa este cu noi, pentru totdeauna. Şi nimeni nu este mai puternic decât Cristos, pentru că el este cu Tatăl, este cu noi. De aceea suntem siguri, eliberaţi de frică. Acesta era un efect esenţial al predicării creştine. Frica de spirite, de divinităţi era răspândită în toată lumea antică. Şi astăzi misionarii, împreună cu multe elemente bune din religiile naturale, găsesc frica de spirite, de puterile nefaste care ne ameninţă. Cristos trăieşte, a învins moartea şi a învins toate aceste puteri. În această certitudine, în această libertate, în această bucurie trăim. Acesta este primul aspect al trăirii noastre cu privire la viitor.

În al doilea rând, certitudinea că Cristos este cu mine. Şi de vreme ce în Cristos lumea viitoare a început deja, acest lucru dă şi certitudinea speranţei. Viitorul nu este un întuneric în care nimeni nu se orientează. Nu e aşa. Fără Cristos, şi astăzi pentru lume viitorul este întuneric, există atâta frică de viitor. Creştinul ştie că lumina lui Cristos este mai puternică şi de aceea trăieşte într-o speranţă care nu e vagă, într-o speranţă care dă certitudine şi dă curaj pentru a înfrunta viitorul.

În sfârşit, a treia atitudine. Judecătorul care se întoarce - este în acelaşi timp judecător şi mântuitor - ne-a lăsat angajarea de a trăi în această lume conform cu modul său de a trăi. Ne-a încredinţat talanţii săi. De aceea, a treia atitudine a noastră este: responsabilitate faţă de lume, faţă de fraţi în faţa lui Cristos, şi în acelaşi timp şi certitudine a milostivirii sale. Ambele lucruri sunt importante. Nu trăim ca şi cum binele şi răul ar fi egale, pentru că Dumnezeu poate să fie numai milostiv. Asta ar fi o înşelare. În realitate, trăim într-o mare responsabilitate. Avem talanţii, am primit sarcina de a munci pentru ca această lume să se deschidă la Cristos, să fie reînnoită. Dar chiar muncind şi ştiind în responsabilitatea noastră că Dumnezeu este judecător adevărat, suntem şi siguri că acest judecător este bun, cunoaştem chipul său, chipul lui Cristos înviat, al lui Cristos răstignit pentru noi. De aceea putem să fim siguri de bunătatea sa şi să mergem înainte cu mare curaj.

Un alt fapt din învăţătura paulină cu privire la escatologie este acela al universalităţii chemării la credinţă, care uneşte iudeii şi neamurile, adică păgânii, ca semn şi anticipare a realităţii viitoare, motiv pentru care putem spune că noi deja stăm în ceruri cu Isus Cristos, dar pentru a arăta în secolele viitoare bogăţia harului (cf. Ef 2,6 şi urm.): acel după devine un înainte pentru a face evidentă starea de realizare incipientă în care trăim. Acest lucru face tolerabile suferinţele din momentul prezent, care oricum nu pot fi comparate cu gloria viitoare (cf. Rom 8,18). Se merge în credinţă şi nu în viziune, şi chiar dacă ar fi de preferat să mergem, să ieşim din trup şi să locuim la Domnul, ceea ce contează în definitiv, locuind în trup sau ieşind din el, este ca să-i fim plăcuţi lui (cf. 2Cor 5,7-9).

În sfârşit, un ultim punct care poate că apare un pic dificil pentru noi. Sfântul Paul la sfârşitul primei Scrisori către Corinteni repetă şi pune şi pe buzele corintenilor o rugăciune care a apărut în primele comunităţi creştine din aria palestiniană: Marana, tha!, care literalmente înseamnă "Domnul nostru, vino!" (16,22). Era rugăciunea primilor creştini şi chiar ultima carte din Noul Testament, Apocalipsul, se încheie cu această rugăciune: "Vino. Doamne!". Putem să ne rugăm şi noi aşa? Mi se pare că pentru noi astăzi, în viaţa noastră, în lumea noastră, este greu să ne rugăm cu sinceritate pentru ca să piară lumea aceasta, pentru ca să vină noul Ierusalim, pentru ca să vină judecata finală şi judecătorul Cristos. Cred că dacă în mod sincer nu îndrăznim să ne rugăm aşa din mai multe motive, totuşi într-un mod just şi corect putem spune şi noi, cu primii creştini: "Vino, Doamne Isuse!". Desigur, nu vrem ca să vină acum sfârşitul lumii. Dar, pe de altă parte, vrem totuşi să se termine această lume nedreaptă. Vrem şi noi ca lumea să fie în mod fundamental schimbată, să înceapă civilizaţia iubirii, să vină o lume de dreptate, de pace, fără violenţă, fără foamete. Toate acestea le vrem: şi cum s-ar putea întâmpla fără prezenţa lui Cristos? Fără prezenţa lui Cristos nu va veni niciodată o lume realmente dreaptă şi reînnoită. Şi chiar dacă într-un alt mod, complet şi în profunzime, putem şi trebuie să spunem şi noi, cu mare urgenţă şi în circumstanţele timpului nostru: Vino, Doamne! Vino în modul tău, în modurile pe care le cunoşti tu. Vino acolo unde există nedreptate şi violenţă. Vino în lagărele de refugiaţi, în Darfur, în Nord Kivu, în atâtea părţi ale lumii. Vino acolo unde domină drogurile. Vino şi printre acei bogaţi care te-au uitat, care trăiesc numai pentru ei înşişi. Vino acolo unde tu nu eşti cunoscut. Vino în modul tău şi reînnoieşte lumea de astăzi. Vino şi în inimile noastre, vino şi reînnoieşte viaţa noastră, vino în inima noastră pentru ca noi înşine să putem deveni lumină a lui Dumnezeu, prezenţă a ta. În acest sens ne rugăm împreună cu sfântul Paul: Marana, tha! "Vino, Doamne Isuse", şi ne rugăm pentru ca Isus Cristos să fie realmente prezent astăzi în lumea noastră şi s-o reînnoiască.

Traducere: Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 946, Ultimul acces: 2026-07-29 10:13:34

Timp total: 0.04s...

[]:1