Au văzut ochii mei mântuirea ta

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Au văzut ochii mei mântuirea ta

[2008-12-27]

pr. Anton Dancă

În timpul ultimului război mondial, o doamnă din înalta societate germană a primit următoarea scrisoare din partea fiului ei: Scumpă mamă, tu ai avut grijă ca noi să învăţăm limbi străine, matematică, muzică, pictură, dans; numai un lucru «nu» şi anume acela de a ne ruga. Eu văd aici, pe front, cum în jurul meu, camarazii se roagă şi în rugăciune îşi găsesc putere şi speranţă. Numai eu şi fratele meu nu ştim să ne rugăm. Noi doi nu cunoaştem duhul rugăciunii. Cât de săraci şi lipsiţi suntem!. Amândoi au murit pe front. Cu ce inimă a rămas oare mama lor?

Cardinalul Faulhaber spunea: Umbra cea mai întunecată, care poate cădea pe mormântul părinţilor, este umbra unui copil care a fost crescut fără credinţă şi acum stă la mormântul părinţilor săi fără a crede în viaţa veşnică.

Îl contrazic: umbra cea mai întunecată, care poate cădea peste mormântul copiilor, este umbra părinţilor care i-au crescut fără credinţă, fără morală, fără dragoste, fără Dumnezeu.

Înainte de a intra în conţinutul sacru al Liturgiei cuvântului, îmi premit să mai citez pe pr. Kolping: Familia care s-a lăsat de credinţă în mod inevitabil şi-a scris sentinţa de condamnare la moarte.

De fapt, «şarpele viclean» a început ruinarea lumii prin distrugerea familiei: Adam, când Dumnezeu îi cere cont de greşeală în calitate de cap al familiei şi rege al naturii, el dă vina pe Eva: Femeia, pe care mi-ai dat-o, mi-a dat şi am mâncat (Gen 3, 12). Duşmănia pe care Dumnezeu a voit-o între «şarpe şi femeie», şarpele le-a dat-o lor şi fiilor lor: fraţii se omoară - Cain pe Abel - (Gen 4, 8) act de triplă duşmănie: faţă de Dumnezeu, faţă de părinţi şi faţă de viaţă.

Episcopul francez Gibier ne spune că: Sfânta Familie din Nazaret este şcoala dintotdeauna unde au de învăţat părinţii şi copiii cum să-şi trăiască viaţa pământească, în chip deosebit datoria de a trăi credinţa în Dumnezeu.

Sfânta Famile faţă de Lege.

Pe fundalul prezentării la templu (Lc 2, 22-40) găsim Legea veche iudaică, conform căreia fiecare întâi-născut este un lucru sfânt, şi prin urmare, trebuie oferit lui Dumnezeu sau jertfit. Şi, cum jertfa umană era oprită, Legea obliga să se facă un schimb: în schimbul copilului era jertfit un animal curat (miel sau porumbel - cf. Ex 13 şi Lev 12). Relatarea evanghelistului Luca, bazându-se pe mărturia probabilă a Preacuratei Fecioare Maria, arată că Isus, primul-născut al Mariei, este primul-născut al lui Dumnezeu şi prin urmare, pentru substituirea jertfei sunt oferiţi doi porumbei şi aşa se pune în evidenţă faptul că Isus este prezentat Domnului, adică oferit în mod solemn Tatălui. Sensul acestei oferte se va putea înţelege numai în lumina Calvarului, unde Isus nu va mai putea fi substituit şi va muri ca autentic primul-născut care se oferă Tatălui pentru salvarea oamenilor, ca fiecare, nu numai primul născut, să fie un lucru sfânt, oferit lui Dumnezeu.

Sfânta Famile faţă de Istorie.

În centrul povestirii îl găsim pe bătrânul Simeon cu profeţia sa. Plin de Duhul Sfânt, cuvintele lui ne descoperă pe vechiul Israel al speranţei care poate sta liniştit: istoria sa (reperezentată de Simeon) nu se termină în gol: el a văzut pe Mântuitorul şi ştie că ţinta lui este biruinţa vieţii. În această viaţă îşi vor afla sensul toţi acei care speră şi cred că Isus nu este numai slava poporului lui Israel, ci este începutul luminii şi mântuirii pentru toate popoarele.

Luate în sine, cuvintele care compun imnul bătrânului Simeon sunt frumoase, sentimentale şi emotive. Cu toate acestea, privite în adânc, sunt un reflex al durerii şi al unei lupte: lupta vieţii pentru aflarea propriului sens. Pentru aflarea acestui sens, lupta culminează în destinul de suferinţă al Preacuratei Mame. Dintru începutul activităţii sale, Fecioara Maria ni se prezintă ca un semn al Bisericii care, purtând în sine tot harul mântuitor al lui Isus (devenită Născătoare de Dumnezeu - Theotocos - devine şi Mamă a Bisericii: Mama Capului Trupului mistic), devine un semn de împotrivire. Ducerea lui Isus la templu a început cu un semn de jertfă. De la acest început al lui Isus ca «semn de împotrivire» pentru Israel (şi ca originea durerii Mariei), se deschide un arc de viaţă şi de experienţă care va culmina pe Calvar şi se va extinde apoi asupra Bisericii. Oricine ascultă cuvintele de mângâiere, în care Isus apare ca lumină şi slavă, trebuie să urmeze calea şi să-l accepte pe calea aspră a hotărârilor şi a morţii. Pe această cale nu va fi niciodată singur, fiindcă îl vor însoţi credinţa şi jertfa Mariei.

Cu cuvintele de laudă ale Anei, care slujea zi şi noapte Domnului în vegheri, posturi şi rugăciuni şi care i-au dat adevăratul sens al vieţii prin credinţa că Isus este răscumpărătorul Ierusalimului, şi cu observaţia că el creştea la Nazaret plin de har, am putea încheia conţinutul profund al episodului, dar şi primele două lecturi ne oferă motive, atât teologice cât şi morale, pentru aprofundarea problemei.

Familia faţă de Dumnezeu şi Dumnezeu faţă de familie.

Relaţiile de familie constituie un teren propice, pe care, conform înţeleptului Sirah (Lectura I:Sir 3,37. 14-17a) se poate practica dăruirea lui Dumnezeu: părinţii fac un serviciu divin prin educaţia copiilor (cf. 30, 1-13 şi 42, 9-14). Acelaşi lucru îl fac copiii faţă de părinţi, aşa cum ne apare din episodul prezent prin împlinirea poruncii lui Dumnezeu.

Mai mult decât ceea ce decurge din natură, dreptul părintesc asupra copiilor este ratificat de Dumnezeu. Biblia asociază mereu mama la autoritatea tatălui: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi prelungeşti zilele tale în ţara pe care ţi-o va da Domnul, Dumnezeul tău (Ex 20,12). Bătrânul Tobit se îndreaptă spre fiul său cu aceste cuvinte: Cinsteşte pe mama ta şi nu o părăsi în toate zilele vieţii tale; fă ceea ce ştii că îi place şi nu-i da nici un motiv de întristare. Aminteşte-ţi, fiule, că a trecut prin atâtea primejdii pentru tine, când erai în sânul ei! (Tob 4, 3-4). Toată învăţătura Vechiului Testament este bazată pe legea talionului: comportamentul tău faţă de părinţi va fi comportamentul fiilor tăi faţă de tine (cf. Mc 4,24).

Zdrobirea capului şarpelui viclean.

După Sirah există diferite feluri pentru a şterge efectele păcatului. In mod normal, jertfele de la templu şi pomana, iertarea aproapelui, postul, evitarea răului şi pietatea faţă de părinţi şterge păcatele, dar mai mult: Cine îşi cinsteşte mama, este ca cel care adună comori. A «aduna comori» este folosit în sens mataforic (cf. 1Tim 6, 19) spre a desemna acel cumul de fapte bune şi merite care constituie izvor de recompensă. Mai mult decât că va avea la rândul său mulţumire din partea propriilor copii, cel care îşi cinsteşte tatăl va vedea cum îi sunt ascultate rugăciunile sale îndreptate spre Dumnezeu în momentele de cumpănă. Restabilirea comuniunii cu Dumnezeu devine plenară în Criostos.

În afârşit, după Sirah, cinstirea părinţilor va fi răsplătită cu viaţă lungă; iar după Cristos, cu viaţă veşnică.

Sfânta Familie din Nazaret, prin actul prezentării la templu şi încadrarea perfectă în sânul religiei mozaice şi al societăţii civile, căreia Legea lui Moise îi stătea la temelie, desăvârşeşete raporturile dintre Biserică şi Stat.

La acest gând ne călăuzşte şi lectura din Scrisoarea sfântului apostol Paul către coloseni (3, 12-21).

După ce a enumerat viciile care formează omul cel vechi, omul păcatului, Paul ne dă o serie de virtuţi care constituie actul de investitură a omului nou, nu în dimensiune individuală, ci comunitară: sentimente de milostivire, de bunătate, de umilinţă, de blândeţe, de răbdare, suportându-vă reciproc şi iertându-vă unul pe altul.

Dar, mai presus de toate, stă «caritatea» care este «legătura desăvârşirii».

O interpretare comună arată că «perfecţiune» înseamnă viaţă creştină completă în sensul său moral; şi astfel, iubirea ar fi nodul care uneşte pe un singur fir toate virtuţile. Contextul pare să ducă însă la o altă interpretare: caritatea nu-i atât legătura sau veriga virtuţilor, ci sunt chiar credincioşii înşişi. În acest caz, «perfecţiunea» are un sens comunitar, ca la sfântul Ignaţiu de Antiohia la care «caritatea» şi «iubirea» (cf. Fil 1, 9) înseamnă «comunitate», în timp ce în Scrisoarea către Iacob a lui Pseudo-Clemente (Cap. 2,17) înseamnă «adevăr» şi are o însemnătate analogă: «societatea adevărului». În acest caz «perfecţiunea» ar fi Biserica drept societate de perfecţionare, de desăvârşire.

Fiindcă aceste virtuţi comnuitare sunt o realitate, Paul îndeamnă pe coloseni «să fie recunoscători». Cu acest îndemn sfântul Paul cheamă la celebrarea euharistică. Pe durata celebrării trebuie să aibă un loc deosebit cuvântul lui Dumnezeu spre învăţătură reciprocă şi exortaţii intercalate cu imnuri şi cântări. Învăţătura şi exortaţiile trebuie făcute «în Domnul», fiindcă numai Isus este Domnul, Regele nostru, şi numai cine îl mărturiseşte pe el se mântuieşte (Rom 10,9). Se înlătură astfel orice gând ascuns de interes personal, egoist, fiindcă Domnul cunoaşte inimile şi conştiinţele (1Rg 8, 39).

Ce vrea să spună sfântul Paul? Însăşi familia se desăvârşeşte încadrându-se corect în Biserică şi prin Biserică în societate, chiar dacă legile Bisericii nu mai sunt tot una cu cele ale Statului.

În măsura în care părinţii se implică efectiv, total şi responsabil în viaţa Bisericii, în acea măsură vor fi izvor de desăvârşire pentru societate, dându-i sensul vieţii. (cf. Commento della Bibbia Liturgica p. 526-527; 1135-1136; 1718-1719).

Înainte de a ne implica total în celebrarea euharistică, să reînnoim rugăciunea Bisericii: O, Dumnezeule, Tatăl nostru, care în Sfânta Familie ne-ai dat un adevărat model de viaţă, fă ca în familiile noastre să înflorească aceleaşi virtuţi şi aceeaşi dragoste, pentru ca reuniţi împreună în casa ta, să putem gusta bucuria fără de sfârşit! (LR). Amin.

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 1307, Ultimul acces: 2026-09-22 02:52:38

Timp total: 0.04s...

[]:1