Chiar şi Dumnezeu trebuie să se convertească

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Chiar şi Dumnezeu trebuie să se convertească

[2008-11-30]

pr. Alessandro Pronzato

Ce ne-ai făcut?

Trebuie să ne amintim că Adventul este timpul aşteptării. O aşteptare proiectată spre dubla "venire" a lui Isus: acea iminentă, a Naşterii, "în trup"; şi cea finală, "în glorie". "A merge în întâmpinarea Domnului" este o formulă care revine deseori în acest timp. Este riscant, însă, de a neglija faptul că El vine în întâmpinarea noastră. Ne caută. Aşteaptă cu nerăbdare să ne găsească. Da. Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu nu ne-ar mai căuta? Dacă nu ar simţi nici un interes în privinţa noastră. Dacă ar ascunde chipul său.

Este problema pe care o pune al Treilea Isaia. Care, referindu-se la situaţia pe care o trăieşte poporul, nu ezită să adreseze o serie de mustrări, în acest sens, Domnului. "Ne laşi să rătăcim departe de căile tale", conform traducerii noastre liturgice grijulii. În timp ce textul original apare mai îndrăzneţ: "Ne faci să rătăcim departe de căile tale". Ca şi cum n-ar fi suficient: "Ne împietreşti inima (şi nu, simplu, "laşi să ni se împietrească inima noastră"): Adică: pui în noi o piatră în locul inimii. Întocmai opusul "unei inimi de carne" pe care ne-ai promis-o (Ez 36,26). Chiar imploră: "Întoarce-te". Adică: schimbă-te, căieşte-te, întoarce-te la noi.

Este şi vina Ta!

"Dacă ai rupe cerurile şi ai coborâ..." Pare că te-ai retras în lumea ta, te-ai izolat în Paradisul tău. Ai obosit făcând minuni "inimaginabile". Şi ne-ai lăsat pradă răutăţii noastre. Isaia recunoaşte: este vina noastră, pentru că ne-am îndepărtat de Tine, am fost rebeli. Dar mai spune: este şi vina Ta, pentru că te-ai mâniat, ne-ai întors spatele, ai părăsit "opera mâinilor tale". Olarul sublim s-a dezgustat, nu mai are interes să modeleze argila, văzând că această capodoperă s-a ruinat.

Desigur, apare surprinzător faptul că, descoperind în sine un rău de nesuprimat, o împietrire progresivă, ceva suprior forţelor proprii, Israel, prin gura lui Isaia, deşi are posibilitatea de a învinovăţi de toate acestea forţele opuse lui Dumnezeu, alege mai degrabă să cheme la judecată pe Dumnezeu însuşi ca "responsabil". Este vorba, evident, de un paradox, care exprimă credinţa în Dumnezeuul "unic" căruia i se atribuie totul.

Şi, în acelaşi timp, mărturisirea neputinţei din partea omului de a se elibera de păcatele proprii. Numai Dumnezeu este mai puternic decât răul. Omul, de unul singur, nu poate face nimic. Rămâne faptul că, poate a existat în acel timp vreo organizaţie însărcinată să apere ortodoxia doctrinală, probabil Al Treilea Isaia ar fi îndurat vreo mare supărare. În orice caz, textul nostru pune în evidenţă, fără îndoială, că o acţiune "de sus" nu corespunde cu una "de jos", şi invers: împletirea dintre aceste două acţiuni rămâne greu de explicat.

Tată, iartă-mă, sau priveşte-mă

Nu se poate admira suficient forţa pasionată a acestei rugăciuni penitenţiale care începe, surprinzător, cu invocaţia: "Doamne, tu eşti tatăl nostru". Avem deci un "Tată al nostru", dintru început, centrat mai ales asupra căutării iertării. Păcatul este văzut în esenţă ca o ruptură cu Dumnezeu, şi în consecinţă risipire, pierderea orientării în viaţa proprie.

Imaginile sunt mai degrabă puternice, şi chiar crude în realismul lor. Se vorbeşte de contaminare şi de zdrenţe murdare. Se referă chiar la frunze uscate, purtate de vânt. Deci: ceva necurat, corupt, gol şi inconsistent. Păcatul este văzut mai departe ca o amorţeală paralizantă, o imposibilitate de a restabili contactul vital: "Nimeni nu se trezea pentru a se apropia de Tine".

Şi pedeapsa lui Dumnezeu constă în a-l lăsa pe om în tovărăşia vinei proprii: "Ne-ai pus în stăpânirea nelegiuirii noastre". Ceva insuportabil. O pedeapsă curemurătoare. Aproape un blestem. Cea mai rea pedeapsă constă în a fi "lăsaţi" în stăpânirea păcatului. A fi părăsiţi în alegerile noastre greşite. Să ne facă să gustăm până la fund gustul anumitor roade. De a nu mai fi opriţi de preferinţele noastre. Pentru mulţi dintre noi este ideea că "Dumnezeu ne vede" atunci când comitem un păcat oarecare. În fragmentul de faţă, dimpotrivă, Dumnezeu nu ne mai vede când, prin păcat, ne îndepărtăm de El.

"Tu ai ascuns de la noi chipul tău". Prin păcat, noi reuşim să fugim de privirea lui. Şi este cu totul în dezavantajul nostru.

În sfârşit, Domnul nu ne mustră: "Ai grijă că te-am văzut...". Ci ne avertizează: "Din păcate nu te mai văd". Iertarea, atunci, nu poate fi alta decât "recuperarea" chipului lui Dumnezeu. În acelaşi moment în care El se întoarce pentru a mă vedea ca păcătos, sunt salvat. În sfârşit, iertarea nu este o simplă "trecere pe deasupra" păcatelor mele. De aceea, odată dobândită ştergerea păcatului, sunt în ordine.

Păcatul provoacă o stricăciune. Şi este necesar ca Dumnezeu să mă ia de mână, să mă refacă nou, să-mi redea forma, să reînceapă să mă creeze. Vai dacă Dumnezeu s-ar limita să "treacă pe deasupra" nebuniilor mele... Deci, a-L implora: "iartă-mă, înseamnă a cere două lucruri: - "Priveşte-mă"; - "Ia-mă în mâna Ta şi pune-Te la treabă".

Este ceva bun în Corint

Paul, evident, ştie de unde să înceapă. Nu atacă pe creştinii din Corint, nu se prezintă cu degetul ameninţător, nu atacă imediat cu acuze. Începe, în schimb, bucurându-se pentru belşugul binelui care este în acea comunitate, şi de care el este conştient. Simte nevoia de a pune în evidenţă aspectele demne de laudă. Şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru aceste minuni. Se felicită pentru că a îmbogăţit acea Biserică "cu toate darurile".

Indirect, deci, Paul se felicită şi pentru membrii comunităţii, beneficiarii bogăţiei divine. Apostolul nu se complace pentru rezultatele muncii sale, de roadele oboselilor sale. Mai degrabă "recunoaşte" acţiunea lui Dumnezeu. Şi nu are o tactică diplomatică abilă, o isteţime pentru a acopri pilula amară pe care apoi o face să fie înghiţită. Nu. Apostolul vede înainte de toate lumina, pune în evidenţă frumosul, descoperă adevărul şi binele.

Desigur, apoi nu va ezita să taie în carne vie bubele (şi ce fel de bube!). Va scoate cazmaua pentru a curăţa murdăria. Va înfrunta abuzurile. Va înfrunta, fără falsă ruşine, problemele arzătoare şi chiar dificile. Dar totodată precizează că este vorba de un organism sănătos, vital, străbătut de har. Înainte de dispreţ, uimirea. Înainte de mustrări, admiraţia sinceră.

Înainte de plângeri, satisfacţia. Înainte de denunţarea infidelităţilor, proclamarea fidelităţii inepuizabile faţă de Dumnezeu. Înainte de a da un diagnostic al relelor, de a numi defectele, de a se ocupa de părţile infectate, Paul face inventarul comorilor.

Cineva, în mod superficial, ar putea să se gândească la un fel de anestezie, făcută pentru a atenua puţin durerea inevitabilă la intervenţia chirurgicală care urmează. Eu cred că este chiar contrarul: Paul vrea, mai degrabă, să trezească pe pacient, să dezvăluie sensibilitatea sa. Operaţia va fi suportată cu conştiinţa deplină şi cu luciditate. Comunitatea trebuie să fie conştientă de forţa, de resursele pe care le-a dăruit Dumnezeu. Este solicitată să acţioneze "în stare de veghe". Din moment ce Dumnezeu te iubeşte, vrea mântuirea ta, vrea să-ţi asigure fericirea ta, trebuie să deschizi ochii spre ceea ce reprezintă o ameninţare şi să accepţi intervenţia care te eliberează, şi care este în mod necesar dureroasă.

De la acest pas, unde vom termina?

Oricum, rămâne judecata complet pozitivă exprimată la început. Şi chiar previziunile favorabile: "El vă va întări până la sfârşit". Paul nu are îndoieli în intenţie: "Va merge sigur spre bine". Deja, discursul ar putea fi cel al sincerităţii. Dar sinceritatea nu înseamnă pur şi simplu a arunca în faţă oamenilor adevăruri neplăcute. Înseamnă, înainte de toate, a şti să recunoşti binele, să vezi - sau cel puţin să intuieşti - pe Domnul în acţiune.

Nu este suficient să apelezi, în general, când îţi convine la "generozitatea credincioşilor" (şi aceasta se cheamă a pune mâna la portofel). Trebuie să ai onestitatea de "a prezenta în faţa" comunităţii binele săvârşit, dăruirea, sacrificiile, "cunoaşterea" de care este capabilă din cauza harului Domnului. Cine ştie dacă, în vreo scrisoare pastorală, într-un document oficial, sau pur şi simplu într-o predică, ar fi posibil să găseşti această expresie: "Lăsaţi-mă să spun, înainte de toate, că sunt mulţumit de voi (sau pentru voi). Chiar dacă..."

Veghează chiar şi cel care doarme

A propo de venirea "ultimă" - şi neaşteptată - a Domnului, ar fi bine să ne întrebăm despre avertismentul de a nu fi găsiţi "adormiţi". Nu cred că trebuie să interpretăm, mai mult sau mai puţin banal, astfel: "Vai de cel care va fi găsit în pat în acel moment". Este posibil, într-adevăr, să-l primim pe Domnul chiar şi în somn.

"A veghea" sau "a fi vigilent" (un refren scandat de patru ori în puţine rânduri), nu implică desigur datoria de a nu merge niciodată la culcare. Este vorba, mai degrabă, de a avea conştiinţa datoriei care ne-a fost încredinţată, şi pe care intenţionăm s-o împlinim cu grijă zi de zi. De aceea, cu conştiinţa liniştită a unei misiuni împlinite în această zi,şi apoi în ziua următoare, şi aşa mai departe până la acea zi, se poate culca liniştit. "Mă culc în pace şi adorm îndată..." (Ps 4,9).

Poate că Domnul nu are nimic de zis - dimpotrivă - dacă ne găseşte "adormiţi" după ce am împlinit cu fidelitate datoria noastră. Ceea ce este total diferit de a fi "adormiţi" în indiferenţă, inerţie, lene. Este un somn care exprimă absenţa, "lipsa de responsabilitate", indolenţa. Somnul aceluia care nu are grijă de nimic. Dar somnul poate fi şi un semn că totul este în ordine "înăuntru". S-a observat, în mod ironic, că mulţi se scoală degrabă, dar se trezesc târziu.

Domnul, probabil, nu ne va întreba la ce oră eram obişnuiţi să ne sculăm dimineaţa. Se va interesa să vadă dacă şi când ne-am "trezit" într-adevăr pentru a împlini vocaţia noastră, dacă am fost atenţi la ceva, dacă am deschis ochii spre Cineva.

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 1336, Ultimul acces: 2026-09-27 07:52:44

Timp total: 0.04s...

[]:1