Sfinţii de pe zidurile dispărute

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Sfinţii de pe zidurile dispărute

[2008-04-25]

Macheta Mânăstirii Văcăreşti, ... Muzeul Naţional Cotroceni găzduieşte, pentru trei luni, expoziţia "Picturi murale recuperate de la biserica Mânăstirii Văcăreşti". 24 de fragmente care păstrează amintirea unei epoci, a unui monument, a unei drame a culturii româneşti.

In 1824, se sfinţea biserica Mânăstirii Văcăreşti. Complexul mânăstiresc, unul dintre cele mai importante din Europa de Sud-Est, era ctitoria primului domnitor fanariot al Ţării Româneşti, Nicolae Mavrocordat.

Continuând tradiţia stilului brâncovenesc, luând ca exemplu pentru biserică Hurezii, mânăstirea era închinată Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Construirea ei durase patru ani, iar din 1723 funcţionau în cadrul mânăstirii o şcoală grecească şi o tipografie.

Şi tot aici era adăpostită biblioteca domnitorului, cea mai mare din această parte a Europei. În 1930, Nicolae Mavrocordat este înmormântat în ctitoria sa. Fiul său, Constantin Mavrocordat, va desăvârşi ctitoria, între 1736 şi 1739, prin construirea unui paraclis şi ridicarea unei a doua incinte cu turn de intrare.

Apărea astfel, aşa cum scria, cu prilejul vernisajului expoziţiei, ÎPS Daniel, "…la fruntariile sud-estice ale Bucureştilor, strălucita efigie de pe urmă a marii epoci brâncoveneşti (…) la vârsta începuturilor căreia străjuia o altă ctitorie reprezentativă, înălţată la 1679-1681 de către domnitorul Şerban Cantacuzino în aripa vestică a capitalei, pe dealul Cotrocenilor, care a dispărut în împrejurări similare".

Instantaneu din timpul demolării bisericii ... Ziduri distruse de berbece

Destinul ctitoriei Mavrocordaţilor a fost zbuciumat. Secularizarea averilor mânăstireşti, în 1863, o trece în administrarea autorităţii ecleziastice autohtone, iar din 1868, în aceea a Ministerului de Interne, care o transformă în închisoare. Mai avusese odată acest rol. Aici fuseseră închişi conducătorii revoluţiei de la 1848. Rămâne închisoare până în 1970.

După care, se fac planuri de restaurare, se încep lucrările, dar, în 2 decembrie 1984, Nicolae Ceauşescu decretează demolarea Mânăstirii Văcăreşti, a Bisericii Mihai Vodă şi a bisericii Mânăstirii Cotroceni. Dispăreau astfel de pe harta Bucureştilor trei repere ale arhitecturii religioase vechi. Un episod din încercarea de a şterge istoria unei ţări care, oricum, nu moşteneşte prea multe monumente de arhitectură.

Este relevant un citat dintr-o petiţie semnată de oameni de cultură, adresată conducerii "de partid şi de stat" a acelui timp, preluat din cartea istoricului Dinu Giurescu, "Distrugerea trecutului României": "Ansamblul de la Văcăreşti este o creaţie arhitectonică de artă de prim rang, care încheie şirul marilor construcţii voievodale începute în secolul XIV, prin ctitoriile de la Curtea de Argeş, Târgovişte şi Putna. Recent, în pictura murală a fost descoperită stema dublă a Ţării Româneşti şi a Moldovei.

Aşezată chiar în centrul monumentului, această stemă dublă atestă în anii ’20 ai secolului XVIII legăturile organice dintre cele două principate româneşti, precum şi ideea unei continuităţi statale. Recenta descoperire se adaugă celorlalte elemente de arhitectură, pictură şi sculptură care fac din acest monument unul dintre cele mai importante din întreaga arie sud-est europeană."

Pe un ecran se derulează, în expoziţia de la Muzeul Cotroceni, imagini surprinse de artistul fotograf Eugen Ciocan în timpul distrugerii. Succesiunea de grămezi de moloz din care se mai ridică o porţiune din pronaosul bisericii, purtând încă urme de pictură, dă impresia unui peisaj de după război.

Imensa bilă metalică, folosită ca berbece pentru demolare, înlocuieşte însă bombele căzute din văzduh. Este semnul clar că ruinele sunt rezultatul unui timp de pace, dacă pace se putea numi o distrugere sistematică a memoriei locurilor.

Memoria recuperărilor

Tot ceea ce se obţine este aprobarea recuperării picturii bisericii. Am apelat la unul dintre specialiştii implicaţi atât în această recuperare, cât şi în restaurarea fragmentelor prezentate în expoziţia actuală, prof. univ. dr. Dan Mohanu.

"Partea interesantă constă în faptul că memoria unui eveniment se consemnează de multe ori mult mai târziu decât producerea lui. Este relevant pentru modul de a forja istoria şi, uneori, de a o măslui. De aceea, eu mă tem uneori că nu am foarte limpede în minte toate detaliile acelui timp.

Încercând să sistematizez, aş spune că a fost un timp al negocierilor, îmbinat cu momente ale fiecăruia de a refuza, de a se sustrage acceptării operaţiunii în sine. Al doilea a fost momentul intervenţiei propriu-zise şi aş putea adăuga un al treilea, tot atât de dur, care ţine de periplul fragmentelor, care, ieşite de sub mâna noastră, au navigat f ără nici un control.

Primul moment a fost destul de mult explicat, pentru că, de obicei, se evaluează vitejii unui război: cine, ce a făcut, cum a protestat… Există destul de multă literatură în legătură cu cei care atunci – mai ales «greii» momentului - au luat atitudine faţă de demolarea Văcăreştilor. În acelaşi timp, noi eram pregătiţi, în diferite feluri, să executăm operaţiunea. (…)

Ideea că un monument de anvergura Văcăreştilor, unde Direcţia Monumentelor Istorice fusese implicată în restaurare, ar putea să fie demolat ni se părea de un absurd total. Ni se părea că nu trăim pe planeta asta sau că trăim o catastrofă cosmică. De aceea încercam să demonstrăm că orice operaţiune care ar putea să ajute la o asemenea dezmembrare este o operaţiune meritorie. Asemenea lucruri se petrec de obicei în situaţii catastrofale.

Un alt aspect era că, tehnic, nu eram pregătiţi. Nu făcuserăm lucruri de asemenea anvergură. (…) Evocam deci şi dificultăţile tehnice, încercăm să blocăm «entuziasmul» autorităţilor demolatoare. Momentul negocierilor a fost dublat de o creştere a furiei autorităţilor, care vedeau în ele o tergiversare, care ne explicau, mai mult sau mai puţin voalat, că riscăm să ne pierdem slujba şi care ne convocau în repetate rânduri când ne apucăm de lucru.

Pentru a ne convinge, momentul a fost destrămat prin primele demolări produse: chiliile, turlele din pridvorul bisericii mari şi turla pronaosului, care a căzut, în parte, peste naos, agravând deteriorările şi provocând o spărtură imensă în arcul de vest, cu zone care, practic, erau de neatins. Ne-am dat seama atunci că nu există cale de întoarcere şi că ei sunt în stare să dărâme monumentul chiar fără încercarea noastră de a salva ceea ce se putea.

Am scos de pe ziduri ce se putea şi acolo unde se putea, profitând de zonele accesibile. N-a fost numai o selecţie iconografică, făcută cu regretatul istoric de artă Alecu Efremov, aşa cum am fi dorit, ci şi în funcţie de zonele accesibile şi care prezentau cât de cât o siguranţă metodologică. Au existat momente grele în care vedeam cu stupoare cum bucăţi din fragmentele alese cad.

Momentele cele mai dure au fost însă după aceea, când, odată extrase, fragmentele au luat o cale pe care nu o ştiam foarte bine şi care a însemnat transport făcut în condiţii precare, improvizate şi depozitarea lor în diferite locuri: Casa Melik, unde au stat foarte înghesuite, iar scoaterea lor de acolo a însemnat încă o traumă. În timpul acestui transport improvizat, s-au prăbuşit fragmente care stăteau precar."

Restituirea spiritului unui loc

Restaurarea fragmentelor de frescă a durat peste un deceniu. A rămas posterităţii aproximativ 5% din suprafaţa pictată în secolul XVIII: 120 de metri pătraţi din peste 2.000. Expoziţia prezintă numai 24 de fragmente, însumând cam 50 de metri pătraţi.

Câteva fresce sunt încă în lucru. Nu vom insista asupra procesului de restaurare în sine. Vom încerca numai să ilustrăm dificultatea unui asemenea demers. Ne-au ajutat doi oameni: Călin Bârzu şi Elena Martin.

Extragerea fragmentelor de pictură s-a realizat în luna decembrie. Temperatura scăzută a îngreunat lucrările. Nu exista curent electric, cleiul de oase necesar fixării hârtiei şi pânzei care urmau să protejeze pictura era încălzit la un foc improvizat, în curte, se întărea repede din cauza frigului.

Umiditatea a provocat, ulterior, un atac biologic, contractarea cleiului a smuls fragmente care au trebuit apoi reaşezate pe suport, centimetru cu centimetru. "Fragmentele au început să nu mai semene cu o pictură murală, ci cu un val de pânză pe care nu ştiai de unde să-l iei şi unde să-l pui", povesteşte restauratoarea şi graficiana Elena Martin.

Primele restaurări au început în anii ’87 – ’88, dar procesul intens n-a fost posibil decât după 1990. Specialiştii au fost ajutaţi în tot acest timp de serii succesive de studenţi, unii susţinându-şi licenţa cu acest subiect. Stratul pictural a fost refăcut din bucăţele, iar ceea ce s-a pierdut a fost completat cu tonuri neutre de laviu.

Spectatorul îşi poate imagina ceea ce lipseşte, dar va avea mereu imaginea dezastrului suferit. Un dezastru care a afectat un monument, care a distrus un ansamblu de pictură de secol XVIII, care a produs suferinţă oamenilor. "Am simţit atunci, la demolare, o mare durere, transformată într-un sentiment de neputinţă. (…) Aproape îmi pare rău că n-am apucat să furăm fiecare dintre noi câte o bucată. Astăzi ar fi existat la cineva acasă, în loc să fie un imens morman de gunoi", mărturiseşte Elena Martin.

Prezentul Văcăreştilor

Zbuciumatul destin nu s-a încheiat. Frescele restaurate stau în expoziţia inspirat găzduită de pivniţa muzeului, care oferă, cu zidurile sale de cărămidă aparentă, fondul ideal picturii bisericeşti.

Filmul realizat din fotografiile făcute de artistul fotograf Eugen Ciocan în timpul demolării, o casetă cu imagini din Biserica Mânăstirii Văcăreşti dinainte de demolare, găsită în arhiva Muzeului Cotroceni, un program de lectorate cu studenţii şi elevii, o masă-rotundă cu istoricii care au semnat în epocă petiţii pentru salvarea mânăstirii vor menţine interesul pentru acest fragment de istorie recentă, după cum am aflat de la directorul muzeului, Adina Rancea.

Apoi, incertitudine. Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti, în al cărui patrimoniu sunt picturile şi care a contractat restaurarea lor, nu are spaţiile necesare expunerii. Unde vor sta aceste piese? Se va construi pentru ele un spaţiu special? Se va reconstrui Mânăstirea Văcăreşti, aşa cum se discută de mai multă vreme şi cum a lăsat să se creadă şi cuvântul patriarhului la vernisaj? Din nou, timpul va decide. Să sperăm că va fi, de această dată, mai blând cu vestigiile Mavrocordaţilor.

O inimă care bate

Principalul susţinător financiar al restaurării fragmentelor de frescă a fost compania Apa Nova. Directorul ei, Andreas Baude, a explicat acest gest care se înscrie într-o serie de implicări în acte de cultură despre care puţină lume află: "Considerăm o datorie să ne implicăm în domeniul socialului şi să punem în valoare bogăţia culturală, care poartă amprenta originalităţii culturii şi istoriei.

Datoria şi plăcerea s-au contopit în acest proiect. Dincolo de mareţia şi valoarea lor inestimabilă, distrugerea Văcăreştilor a sfâşiat inima bucureştenilor şi a ortodoxiei româneşti. Astăzi restituim un fragment din ea bucureştenilor, românilor, europenilor.

Deviza Uniunii Europene este Unitate în diversitate şi de aceea încercăm să readucem la viaţă patrimoniul, buchet de urme, de vestigii pe care trecutul le-a lăsat în urma sa, pentru îmbogăţirea noastră, a tuturor. Evenimentul de astăzi este mai mult decât o expoziţie, este o inimă care bate."

» Ieri (marţi 15 aprilie a.c.), am decis constituirea unei comisii care să pună un diagnostic asupra a ceea ce avem de făcut pentru prezervarea patrimoniului naţional şi a măsurilor ce trebuie luate pentru ca această avere ce nu poate fi cuantificată, nici în euro, nici în dolari, pentru că este conştiinţa noastră naţională, să dobândească un regim de prioritate în ceea ce priveşte conservarea, prezervarea şi transmiterea către generaţiile viitoare.

Traian Băsescu, presedintele României

Sursa: www.Culte.ro

Contor Accesări: 672, Ultimul acces: 2026-08-07 12:58:31

Timp total: 0.04s...

[]:1