Duminica a II-a din Postul Mare (2) - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri
Ştiri de azi
Ştiri Actuale
Arhiva Ştiri 2026
Arhiva Ştiri 2025
Arhiva Ştiri 2024
Arhiva Ştiri 2023
Arhiva Ştiri 2022
Arhiva Ştiri 2021
Arhiva Ştiri 2020
Arhiva Ştiri 2019
Arhiva Ştiri 2018
Arhiva Ştiri 2017
Arhiva Ştiri 2016
Arhiva Ştiri 2015
Arhiva Ştiri 2014
Arhiva Ştiri 2013
Arhiva Ştiri 2012
Arhiva Ştiri 2011
Arhiva Ştiri 2010
Arhiva Ştiri 2009
Arhiva Ştiri 2008
Arhiva Ştiri 2007
Arhiva Ştiri 2006
Arhiva Ştiri 2005
Arhiva Ştiri 1935
Top Toate Ştirile
Top Ştiri Actuale
Ştiri necitite
Sugeraţi Ştiri
eXTReMe Tracker

Ştiri şi Evenimente

Duminica a II-a din Postul Mare (2)

[2008-02-17]
volum colectiv ITRC

Cred că fiecare dintre noi a experimentat în viaţă împărtăşirea unui secret din partea unui prieten. Acesta ne-a dezvăluit secretul său pentru că ne-a găsit demni de încredere. Felul nostru de a ne comporta şi de a gândi de care s-a convins în decursul relaţiilor noastre de prietenie l-a asigurat că poate să ne acorde această încredere care era de fapt condiţia necesară pentru destăinuirea secretului.

Dumnezeu ne-a încredinţat fiecăruia secretul propriei noastre vieţi, o chemare pe care numai noi am perceput-o. Ne-a ales să colaborăm cu El pentru realizarea planului său de mântuire chemându-ne la diferite misiuni. El ne-a acordat încrederea sa fără vreun merit al nostru, dar în mod cu totul gratuit. Pentru a putea urma chemarea, Dumnezeu însuşi ne oferă harul său. Cum putem noi beneficia de acest har?

Lecturile proclamate la această Sfântă Liturghie ne arată că aceasta devine posibil numai prin credinţă. Credinţa este răspunsul omului la chemarea pe care Dumnezeu i-o adresează. Dar această chemare pe care el o face fiecăruia dintre noi vrea să fie o întâlnire personală cu EI. A fi dispuşi să acceptăm această invitaţie înseamnă de fapt a percepe tocmai vocaţia noastră proprie, înseamnă a urma voinţa lui Dumnezeu, care nu este şi nu poate fi vreodată în contradicţie cu voinţa noastră luminată de harul divin. Chemarea pe care a simţit-o unul fiecare dintre noi ne-a apărut poate la început ca ceva tentant şi am acceptat-o cu bucurie, numai din iubire faţă de Dumnezeu. Dar pe parcurs ne-a scăzut sau am pierdut din acel entuziasm de la care am plecat. Şi dacă astăzi mulţi dintre creştini se simt dezorientaţi într-o lume în care preocupările zilnice le răpesc aproape tot timpul, dacă astăzi mulţi dintre tinerii noştri nu mai sunt capabili să descopere adevăratele valori ale vieţii, mulţumindu-se cu plăcerile de moment care mai degrabă sau mai târziu îi vor dezamăgi, motivul cel mai puternic ce poate fi invocat este lipsa de credinţă.

Prima lectură, luată din Cartea Genezei, aduce în faţa noastră credinţa lui Avram. Dumnezeu se revelează patriarhului, interpelându-l direct: "Ieşi din ţara ta, părăseşte familia şi casa tatălui tău şi mergi în ţara pe care ţi-o voi arăta". Avram primeşte deci o vocaţie specială din partea lui Dumnezeu. Însă o astfel de vocaţie nu poate fi urmată cu uşurinţă. Am văzut că aceasta presupune dezlipirea de familia sa, de ţara sa, de mentalitatea în care a trăit până atunci şi totodată adaptarea la o nouă situaţie de viaţă încă necunoscută şi cu un viitor care se arăta destul de nesigur, dar bazat numai pe credinţa în cel care 1-a chemat, în Dumnezeu însuşi. Fără această credinţă nu ar fi putut să accepte o asemenea chemare. Să fim convinşi că şi chemarea noastră trebuie să fie ancorată într-o credinţă profundă, alimentată mereu cu hrana Cuvântului divin şi a Euharistiei. Credinţa trebuie apoi trăită permanent. Dar oare câţi creştini ştiu să-şi trăiască cre dinţa în mediul lor specific, fie la servici, fie în familie? Referindu-mă la familie, aş dori să vă propun dumneavoastră părinţilor să faceţi o reflexie care se impune astăzi mai mult ca oricând asupra modului în care ştiţi să vă trăiţi credinţa alături de copii dumneavoastră. Pentru că dacă multe familii suferă astăzi din cauză că nu mai pot regăsi cu uşurinţă acea fericire care domnea la începutul căsniciei lor, aceasta este tocmai pentru faptul că le-a scăzut în primul rând credinţa în Dumnezeu şi încrederea reciprocă unul în celălalt. Şi de aici au urmat toate celelalte.

Dacă urmărim mai departe relatarea din Geneză, observăm că Avram odată cu chemarea de a părăsi ţara şi neamul său primeşte şi binecuvântarea din partea lui Dumnezeu: "Te voi binecuvânta şi tu vei fi izvor de binecuvântare". Aşadar cel care urmează chemarea sa va primi şi binecuvântare din partea lui Dumnezeu. Binecuvântarea primită de Avram se va realiza în descendenţa sa numeroasă, el devenind conform promisiunii divine părintele unei mari naţiuni care va dăinui secole întregi în ciuda atâtor încercări. Din sânul acestei naţiuni se va ridica Mesia, Unsul lui Israel în persoana căruia se concentrează toată descendenţa promisă lui Avram. Acesta va fi Mântuitorul nu numai al poporului său, dar al tuturor popoarelor din toate timpurile.

Timpul Postului în care ne aflăm este un moment privilegiat care are menirea de a ne pregăti şi a ne introduce în însăşi realitatea unică a mântuirii noastre pregătită din veşnicie de Dumnezeu prin patriarhi şi profeţi şi înfăptuită de Cristos prin moartea sa pe cruce şi învierea sa glorioasă.

Evanghelia de astăzi ne propune episodul schimbării la faţă a lui Cristos tocmai pentru a scoate mai bine în evidenţă semnificaţia profundă a timpului de post pe care îl trăim: nu este un timp de disperare ca şi cum Cristos ne-ar fi părăsit pentru a apărea din nou la Înviere, dar este un timp mântuitor, un timp de speranţă, un timp liturgic de întărire a credinţei noastre în Cristos care îndură chinurile crucii până la moarte, dar care va învia glorios pentru a nu mai muri.

Tabloul schimbării la faţă este descris de evanghelistul Matei prin elementele specifice unei manifestări divine. Soarele, lumina, norul luminos, vocea din cer sunt semne de neconfundat care îi determină pe cei trei martori aleşi de Isus însuşi, Petru, Iacob şi Ioan, să contemple cu anticipaţie manifestarea gloriei lui Cristos cel înviat. Dincolo de această descriere sumară a evanghelistului rămâne însă un mare mister care nu poate fi asimilat decât de cel care trăieşte permanent în viaţa sa experienţa credinţei. Apariţia lui Moise şi a lui Ilie, care poartă o conversaţie cu Isus, semnifică prezenţa vechii alianţe, legea şi profeţii. Astfel apare clar legătura ce există între vechea alianţă şi noua alianţă. Cristos preia şi desăvârşeşte planul de mântuire început şi pregătit de Dumnezeu prin lege şi prin profeţi.

Evanghelia merge mai departe şi ne prezintă atitudinea ucenicilor. Aceştia, văzând cele ce se petrec înaintea lor "au căzut cu faţa la pământ şi au fost cuprinşi de o mare spaimă". În momentul următor însă le apare Isus şi îi linişteşte. Iată deci că ucenicii, deşi au trăit atâtea experienţe alături de Isus, care le dezvăluise ceva din misterul vieţii sale ca Om - Dumnezeu, rămân totuşi incapabili de a percepe acest eveniment care, de altfel, este doar un crâmpei din marele eveniment care va avea loc la Înviere. Ei vor fi capabili să înţeleagă tot ceea ce Isus i-a învăţat şi a făcut abia după Înviere şi mai ales după Rusalii.

Dar noi creştinii care am înviat prin botez la viaţa nouă a harului, care am primit pe Duhul Sfânt la mir şi îl primim ori de câte ori ne spovedim, nu rămânem de multe ori indiferenţi şi ignoranţi în faţa lui Cristos? Poate ni se întâmplă de multe ori să participăm la Sfânta Liturghie fără ca la sfârşitul acesteia să ne simţim îmbogăţiti cu ceva, fără a descoperi acea bucurie interioară pe care o oferă Cristos prietenilor săi. Ne frământăm cu problemele noastre zilnice şi nu mai suntem în stare să-l descoperim şi să-l adorăm pe Cristos prezent în mod real în pâinea şi vinul de pe altar. Dumnezeu nu-şi mai găseşte spaţiu în inimile noastre pentru că totul a fost ocupat de alte interese. Urmarea lui Cristos devine un lucru prea greu pentru noi. Avem atunci dreptul să ne descurajăm şi să abandonăm drumul credinţei? Să privim la îndemnul plin de curaj din lectura a doua pe care Sf. Paul, aflându-se în închisoare la Roma, i-l adresează lui Timotei, căruia i-a tran smis el însuşi puterea apostolică prin impunerea mâinilor. Acest curaj de care era pătruns apostolul şi pe care vrea să i-l insufle lui Timotei şi nouă tuturor provine "prin puterea lui Dumnezeu", căci el ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă într-un mod cu totul gratuit prin harul dăruit nouă în Isus Cristos. EI este cel în care ne descoperim identitatea noastră de creştini, spre EI se îndreaptă credinţa noastră. Şi care poate fi modul cel mai eficace prin care este generată această credinţă, dacă nu tocmai predicarea şi ascultarea cuvântului şi unirea intimă. cu Isus Cristos, mort şi înviat?

Să punem şi noi astăzi la baza tuturor acţiunilor noastre credinţa, după exemplul lui Avram, şi să o facem să crească în noi printr-o participare cât mai conştientă la Sfânta Liturghie şi printr-o viaţă călăuzită numai de adevărul care provine de la Cristos. Acest timp de post să devină pentru noi un timp în care să trăim mai intim cu Cristos cel răstignit, un timp în care să dobândim curajul de a trăi credinţa noastră în faţa lumii. Cu siguranţă ca nu vor fi puţini aceia care nu ne vor înţelege sau nu ne vor accepta. Dar să ne gândim că nici Cristos nu a fost acceptat. De aceea, urmând exemplul său şi întărindu-ne cu EI la masa euharistică, să ne lăsăm conduşi în acest timp de Duhul Sfânt astfel încât să putem ajunge să trăim pe deplin bucuria Învierii.

Egidiu Condac

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 934, Ultimul acces: 2026-09-27 10:49:06