Călătoria în imposibil

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Călătoria în imposibil

[2008-02-17]

pr. Alessandro Pronzato

Chemare nomadă

...Şi Dumnezeu l-a creat pe nomad. Niciodată nu-ţi va spune: "Rămâi liniştit, opreşte-te, aranjează-te". Dimpotrivă: "Pleacă... Porneşte" (lui Avram). "Urmaţi-mă" (către discipoli). "Scoală-te" (lui Ilie). În sfârşit, mereu şi numai un semnal insistent de plecare. Şi să ne gândim că noi dorim numai să trăim instalaţi. Avem mentalitatea celor "sosiţi". Suferim de "rău de drum". Pretindem să punem gardă teritoriului sau averii pe care le-am câştigat, de a face rondul pentru a supraveghea posesiunile, de a ne bucura de poziţia dobândită.

Aspiraţia noastră este aceea de a conserva sau, mai mult, de a acumula. Vrem să administrăm în pace prezentul. El, dimpotrivă, se încăpăţinează să-ţi ia de sub picioare sprijinul obişnuit. El pretinde să laşi ceea ce este sigur (sau liniştitor), pentru a te arunca spre nesigur, spre ceea ce nu este încă. Nu-ţi permite să rămâi "agăţat" de situaţia actuală, dar cere schimbarea, depăşirea, mutarea . Cel credincios trebuie să fie "înclinat" spre viitor, în mod continuu pe drum în direcţia lui "nu încă".

"Mai frumoasă decât toate este insula ne găsită", cântă Guccini. Ceea ce dă măreţie omului este decizia de a întreprinde călătoria. Şi apare bănuiala că insula "cea mai frumoasă dintre toate" este călătoria însăşi. A fi pe drum este lucrul cel mai fascinant. Inima nu se poate socoti liniştită cu contemplarea celor adunate, de contabilitatea rezultatelor dobândite, ci trebuie să înceapă să palpite tumultuos la chemarea unui orizont care se întrezăreşte în depărtare, a unui teritoriu ne explorat.

Dumnezeu nu este o jucărie pentru jocurile noastre

Ca şi Maria din Magdala, am vrea să-l oprim, să-l ţintuim în spaţiile noastre familiare. El nu este de acord: "Nu mă reţine... Du-te mai degrabă..." (In 20,17). Ca şi Petru, am vrea să pregătim o colibă, să prelungim la infinit clipa fericitoare. El, dimpotrivă, îl sileşte să coboare de pe munte. Nici chiar în biserică nu-l putem sechestra. Cu atât mai puţin în grupul nostru, în cercul nostru. El este afară. Travestit în sărac, călător, fără o locuinţă fixă. Dumnezeu nu acceptă să rămână circumscris în aria templului sau a cultului.

Să nu ne facem iluzii. Emanuel, Dumnezeu-cu-noi (Mt 1,23) asigură tovărăşia sa exclusiv oamenilor decişi să bată toate drumurile lumii. "Mergeţi şi din toate popoarele faceţi discipoli... Eu sunt cu voi în toate zilele" (Mt 28,20). Este cu noi când suntem pe stradă. Este cu noi "în toate zilele" în care călătorim. Între noi şi El poate să fie exclusiv un raport, o complicitate itinerantă. Am impresia că Dumnezeu, atunci când este considerat ca o cucerire, o posesie câştigată, poate deveni - să-mi fie permisă expresia - o jucărie pentru jocurile noastre religioase.

Dumnezeu, dimpotrivă, este eterna, descumpănitoarea, mereu noua descoperire. Şi când crezi că l-ai atins, El îşi face drum mai departe. Şi când vezi că l-ai găsit, El se ascunde. Pentru a te constrânge să înaintezi în mister, despuiat, fără protecţia ideologiilor sau a tratatelor sau a siguranţelor sau a acoperirilor de tip cultural, prin minele nebănuite, cărări ne marcate, prin pasaje îngheţate obscure şi prin raze de lumină orbitoare.

Când vom termina de desfoiat cepele?

Marcel Legaut distinge între religii de autoritate şi religii de apel (sau de invitaţie, de chemare). Religiile de autoritate consideră adevărul ca un patrimoniu numai de păzit, de apărat. Văd pe oameni ca pe o turmă de dominat, de supus. Pentru a ajunge mai sigur - şi fără riscuri - la scop, se sprijină pe putere şi tind să condiţioneze societatea (menţinând legături de complicitate cu ori care autoritate constituită). Orice schimbare este considerată ca o ameninţare la vocaţia lor imobilistă şi conservatoare. Orice dezacord trebuie eliminat, orice critică judecată ca o lipsă de fidelitate.

Au răspunsuri deja confecţionate pentru orice problemă. Nu mai trebuie să caute. Se simt însărcinaţi numai să spună, să furnizeze, nu să primească. Deţin cheile, şi nu au nevoie să fie descuiate de nimeni. Preferă chiar, când este cazul "să înfunde". Cel credincios este construit din exterior (comportamente, practici, regulamente riguroase). Este minuţios îndoctrinat despre tot ceea ce trebuie să facă ca să evite (moralism, interziceri, impunere de greutăţi insuportabile).

Religia de chemare, dimpotrivă, pune omul pe picioare, face din el o creatură în mişcare. Se adresează conştiinţei şi solicită libera şi bucuroasa adeziune a indivizilor. Construieşte omul din interior. Îl trezeşte, îl solicită, îi deschide ochii... şi gura, îi dă încredere, îi stimulează creativitatea, îl face responsabil, îl face să întrevadă posibilităţile sale. Îi spune ceea ce este, ceea ce poate să fie, ceea ce este chemat să devină, mai mult ceea ce trebuie să facă. În sfârşit, este o religie eliberatoare.

În timp ce religia autorităţii este statică, care se repetă, cealaltă este dinamică, mereu surprinzătoare. Nu ezit s-o spun, Avram, "părintele nostru în credinţă", este un model inegalabil de o religie de chemare. Istoria sa devine oglinda în care fie Israelul fie Biserica trebuie să se confrunte. Avram descoperă că Dumnezeu are obiceiul de a fugi înainte. "Ţara" pe care Dumnezeu i-o va arăta este înainte, nu în urmă. Observă Snoopy, celebrul câine din desenele animate ale lui Charles Schulz: "Un munte întreg de amintiri nu va egala niciodată o mică speranţă". Dumnezeu este Dumnezeul promisiunii, nu al regretului.

Trebuie să învăţăm să suspinăm "spre", mai degrabă decât să suspinăm întorcându-ne înapoi. "Răul de drum" trebuie să lase locul "gustului drumului". Trebuie să încetăm să desfoiem cepele (cum răsfoim albumul de amintiri) pentru a vărsa câteva lacrimi nostalgice. Cepele, în loc să ne facă să plângem, ar trebui să ne facă să râdem. Cel credincios este acela care, ca Avram, în fiecare zi se hotărăşte să pornească la drum.

Credinţa nu te protejează. Te despoaie

Credinţa te face să accepţi riscul, aventura. Credinţa nu te acoperă cu o manta. Ci te despoaie. Te "expune" la toate intemperiile. Credinţa te face să trăieşti în provizorat. Cineva este într-adevăr "tare în credinţă" când acceptă să trăiască o situaţie permanentă de precaritate, nu de siguranţă. A văzut bine Kierkegaard: "Pentru credinţă Avram a plecat din patria sa şi a devenit un străin în ţara promisiunii. A lăsat o casă şi nu a luat alta. A lăsat raţiunea sa pământească şi a luat cu sine credinţa. Altfel nu ar fi plecat, dar ar fi gândit: este o nebunie!" Lui Avram trebuie să fie suficient un Cuvânt. Un cuvânt trebuie să fie suficient, unuia căruia i-au fost smulse toate certitudinile trecutului, pentru a ţine tare în noaptea fără de sfârşit, în aşteptarea care pare că nu se mai sfârşeşte. Un Cuvânt ca unic echipament, unica resursă, unicul document, unicul punct de referinţă.

Şi Apostolii, fulgeraţi de acea lumină care anticipă Paştele, trebuie să le ajungă un Cuvânt ("Ascultaţi-l") pentru a găsi puterea de a coborâ de pe Muntele Transfigurării şi să parcurgă, cu Învăţătorul, calea crucii. Nu viziunea luminează drumul (nici cel al lui Avram, nici cel al discipolilor), ci Cuvântul. "Făclie pentru paşii mei este cuvântul tău" (Ps.119,105).

Proba decisivă pentru credinţă, dacă considerăm experienţa lui Avram, este timpul. Avram trebuie să se agheţe de acea promisiune, este singura comoară care îi rămâne, singurul bagaj (uşor, invizibil) pe care îl poate purta în peregrinarea sa neîncetată.

Avram crede. Dar timpul trece. Posibilităţile se reduc mereu mai mult, până ce dispar total. Şi totuşi Avram continuă să creadă. Dumnezeu nu se grăbeşte să împlinească promisiunile. Dimpotrivă pare că le-a uitat. Şi când le aminteşte, se limitează să le confirme (cum se face cu o poliţă scadentă, care este reînnoită, o dată, de zece ori, şi cine ştie când se va putea încasa suma... poate este cazul să facă pace în inimă...), nu să le onoreze nici cu o minusculă anticipare.

Mulţi oameni, când coboară umbrele serii şi realitatea a fărâmat inexorabil visul lor, renunţă la speranţă, se lasă prinşi de descurajare, se străduiesc să uite. Avram nu se plânge niciodată. Nu renunţă la dorinţa sa proprie. Nu pune de o parte visul său (care apoi nu este al său!). Păzeşte în secret promisiunea, cu preţul de a se expune la compătimirea şi la batjocura tuturor. Avram şi Sara devin bătrâni, şi binecuvântarea lui Dumnezeu nu s-a realizat. Adevărata minune nu stă în faptul că, la sfârşit, promisiunea lui Dumnezeu se înfăptuieşte, cât mai ales în faptul că Avram, deşi cu părul alb şi spatele încovoiat, a rămas tânăr în aşteptarea imposibilului.

Da. Trebuie ca, mai întâi, să sece toate posibilităţile umane, să nu rămână nici una. Trebuie ca, mai întâi, realitatea cea mai brutală să dezamăgească toate promisiunile, să ardă toate visele. Numai atunci se experimentează posibilitatea imposibilului. Dumnezeu menţine punctual cuvântul când "a trecut timpul", când nu mai este de aşteptat nimic. Acesta şi nu altul este paradoxul credinţei.

În vene curge forţa învierii

Un alt exemplu tipic de credinţă care rezistă în ciuda scuturăturilor celor mai violente şi prelungi, este cel oferit de Paul (a doua lectură), un om care, la apusul vieţii, se află în închisoare, prevede apropiata condamnare la moarte, şi se simte abandonat de toţi. Şi totuşi îndeamnă pe propriul "fiu" preaiubit, Timotei, să sufere pentru cauza evangheliei. "Preaiubitule, suferă şi tu împreună cu mine pentru evanghelie, ajutat de forţa lui Dumnezeu". Chiar şi la sfârşitul existenţei, deşi istovit, acoperit de vânătăi, trebuind să mai adauge unele deziluzii, Paul este încă înflăcărat de vechea pasiune pentru evanghelie. Vestirea ei rămâne pentru el lucrul cel mai important.

În lanţuri, epuizat după atâtea oboseli, Paul reafirmă certitudinea pe care a susţinut-o în toată viaţa sa de nomad apostolic, şi care reprezintă însăşi substanţa "evangheliei": Cristos a învins moartea, i-a luat puterea, pentru a spune aşa, a anihilat-o. Discipolul, la fel ca Paul, trebuie să creadă, ba chiar să experimenteze toate acestea. Şi astfel să învingă teama. Cel credincios, la fel ca Paul, chiar şi în slăbiciunea extremă, în faliment, în suferinţă, în moarte, simte curgând în venele sale forţa învierii.

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 1002, Ultimul acces: 2026-09-26 20:53:32

Timp total: 0.03s...

[1]:1