PORUNCA a VII-A ŞI PORUNCA A X-A - Două căi ale libertăţii

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

PORUNCA a VII-A ŞI PORUNCA A X-A - Două căi ale libertăţii

[2005-12-23]

Decalogul, de pr. Claudiu Dumea

PORUNCA a VII-A
ŞI
PORUNCA A X-A

Să nu furi.
Să nu pofteşti casa aproapelui tău
şi nici un lucru ce este al lui.

Două căi ale libertăţii

Porunca a VII-a "Să nu furi!" nu poate fi despărţită de porunca a X-a : "Să nu pofteşti casa aproapelui tău şi nici un lucru ce este al lui". Nimeni nu încalcă porunca a VII-a fără a o încălca mai întâi pe a zecea, căci cum să furi casa aproapelui tău sau un alt lucru ce este al lui dacă n-ai poftit mai întâi în inima ta casa sau lucrul aproapelui tău? Hoţul păcătuieşte în inima sa mai înainte de a băga mâna în buzunarul altuia. "De unde vin luptele şi certurile între voi?" se întreabă Apostolul Iacob în Scrisoarea sa. "Nu vin oare din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre? Voi poftiţi şi nu aveţi... pizmuiţi şi nu izbutiţi să căpătaţi" (Iac 1,4).

Primul lucru pe care trebuie să-l avem în vedere pentru a înţelege ce ne cere Dumnezeu prin porunca a VII-a este acesta: cine fură sau nedreptăţeşte pe cineva, nu păcătuieşte împotriva omului care este un simplu administrator şi beneficiar al bunurilor acestui pământ, ci împotriva lui Dumnezeu, stăpânul absolut al pământului, cu tot ce este pe el. Cine fură, bagă mâna în buzunarul lui Dumnezeu.

Acesta e un lucru pe care Dumnezeu îl aminteşte la tot pasul în Sfânta Scriptură: "Pământurile să nu se vândă de veci; căci ţara este a mea, iar voi sunteţi la mine ca nişte străini şi venetici" (Lev 25, 23).

Acesta a fost motivul pentru care Nabot a refuzat categoric să-i vândă regelui Ahab ogorul: nu el, ci Dumnezeu era proprietarul ogorului şi nu avea dreptul să vândă proprietatea altuia. "Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc" (Ps 24, 1). "A mea este lumea şi tot ce cuprinde ea" (Ps 50, 12). Pentru ca nimeni să nu-şi facă impresia că poate fi stăpânul absolut al vreunui alt om sau al vreunui lucru, Dumnezeu stabileşte în cartea Leviticului anul jubiliar: în fiecare al 50-lea an toţi sclavii trebuiau eliberaţi, iar lucrurile înstrăinate, vândute, amanetate între timp trebuiau să revină la foştii lor proprietari.

Dumnezeu, stăpânul absolut şi Creatorul lumii, a creat bunurile acestei lumi pentru ca toţi oamenii să se bucure şi să beneficieze de ele. Cine din egoism şi lăcomie acaparează mai mult decât are nevoie, lăsându-i pe alţii să ducă lipsă, să sufere, păcătuieşte împotriva voinţei Creatorului. Catehismul Bisericii Catolice, tratând despre porunca a VII-a, începe cu acest titlu: Destinaţia universală a bunurilor şi proprietatea privată asupra lor. Remarcă Sfântul Ambrozie: "Lumea a fost creată pentru toţi. Natura nu face distincţii, pentru că ne naşte pe toţi săraci. Nu ne naştem cu îmbrăcăminte; goi ne va primi pământul. Săracului ca şi bogatului îi este de ajuns un petec de pământ pentru înmormântare; iar pământul, prea mic pentru dorinţele bogatului cât e viu, îl înghite în întregime când e mort. Cum e posibil să deosebeşti printre morţi cine este bogat şi cine este sărac? Săpaţi pământul şi arătaţi-mi bogatul".

Mai departe, ceea ce vrea Dumnezeu în primul rând să apere prin porunca a VII-a nu sunt banii sau bunurile materiale, ci omul, demnitatea şi libertatea omului. Decalogul înseamnă zece căi ale libertăţii. Dumnezeu l-a promulgat imediat după eliberarea poporului evreu din sclavia Egiptului pentru ca evreii să trăiască liberi, să nu mai cadă în sclavie. Porunca a VII-a e una din cele zece căi ale libertăţii. "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-am scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei... Să nu furi". Ce să nu furi? Să nu furi oameni ca să-i faci sclavi, ca să-i cumperi şi să-i vinzi.

Pentru furtul de obiecte sau animale, pedeapsa prevăzută de Dumnezeu în Sfânta Scriptură este mare: "Dacă un om fură un bou sau o oaie, şi-l taie sau îl vinde, să dea cinci boi pentru boul furat şi patru oi pentru oaia furată" (Lev 21, 1). Dar numai pentru furtul de persoane este prevăzută pedeapsa cu moartea: "Cine va fura un om, şi-l va vinde sau îl va ţine în mâinile lui, să fie pedepsit cu moartea" (Ex 21, 16). "Dacă se va găsi cineva care să fi furat pe vreunul din fraţii lui, pe vreunul din fiii lui Israel, şi să-l fi făcut sclav sau să-l fi vândut, hoţul acela să fie pedepsit cu moartea" (Deut 24, 7). Aşa se explică faptul că fraţii lui Iosif care l-au sechestrat şi l-au vândut pe Iosif ca sclav ismaeliţilor, când l-au descoperit pe fratele lor în Egipt s-au făcut albi ca varul la faţă de frică. Ştiau ce pedeapsă îi aşteaptă: moartea.

Să nu furi! Cuvântul ebraic folosit în Biblie este verbul ganab care înseamnă în primul rând: să nu sechestrezi, să nu răpeşti persoane. Explică Talmudul: "Maeştrii noştri învăţau: Să nu furi! Scriptura vorbeşte aici de răpire de persoane". Aşadar, porunca a VII-a nu-i vizează în primul rând pe borfaşi, pe hoţii de buzunare. Hoţ este cel care, într-un fel sau altul, atentează la libertatea şi la demnitatea unei persoane umane, cel care îi tratează pe semenii lui ca pe nişte sclavi. Înţelegem aici corect cuvântul libertate, nu cu sensul de libertinaj sau anarhie. Hoţi sunt teroriştii care răpesc, sechestrează persoane, hoţi sunt cei care în războaie iau prizonieri şi-i tratează ca pe sclavi; hoţi sunt cei care bagă oameni nevinovaţi în puşcărie ; hoţi sunt tiranii, dictatorii de tipul lui Hitler, Stalin, Ceauşescu, care închid oameni în lagăre de concentrare sau îşi sechestrează propriile popoare, transformându-le în turme de sclavi.

Desigur, porunca a VII-a interzice şi furturi de bunuri materiale, dar scopul interzicerii este acelaşi: salvarea libertăţii şi demnităţii omului. Omul redus la sărăcie prin furt, înşelăciune, nedreptate, e redus la condiţia de sclav. E un lucru pe care îl precizează bine Catehismul, vorbind despre proprietatea privată când spune: "Însuşirea bunurilor este legitimă pentru a garanta libertatea şi demnitatea persoanelor" (nr. 2402). Şi aici, iarăşi trebuie subliniat că vinovaţi în faţa lui Dumnezeu de furt nu sunt micii găinari, micii borfaşi. Vinovate, în primul rând, sunt popoarele bogate ale lumii, considerate avansate, civilizate, care, neţinând cont că Dumnezeu la origini a dăruit pământul omenirii în ansamblul ei, au acaparat bogăţiile pământului ţinând două treimi din populaţia globului în sărăcie, adică în condiţie de sclavi. Trăiesc într-un huzur fără margini, fără să le pese că în lume, la fiecare două secunde un copil moare de foame.

"În folosirea bunurilor, omul nu trebuie să considere niciodată lucrurile exterioare pe care le posedă în mod legitim, ca fiind numai ale lui, ci ca fiind şi comune, în sensul că trebuie să-i fie de folos nu numai lui, ci şi altora. Proprietatea asupra unui bun face din deţinătorul lui un administrator al Providenţei pentru a-l face să rodească şi a împărtăşi binefacerile lui cu alţii, şi în primul rând cu cei apropiaţi" (C.B.C. 2404).

Cine ştie să împărtăşească bunurile sale cu alţii a găsit secretul fericirii. Ilustrez aceste cuvinte ale Catehismului cu o anecdotă a lui Anthony de Mello, luată din cartea lui intitulată Rugăciunea unei broaşte. Undeva, într-un sat, o femeie se trezeşte că-i intră în casă un om bine îmbrăcat şi îi cere ceva de mâncare. "Îmi pare rău, îi zice femeia, dar în clipa aceasta n-am nimic de mâncare în casă". "Nu-i nimic, spune omul. Am în desagă o piatră pentru supă. Fac imediat supa, numai să-mi dai o oală mare". Curioasă, femeia pune oala cu apă pe plită la foc şi merge să dea de veste unei vecine. Într-un minut s-a umplut casa cu femei curioase să vadă ce supă o să iasă dintr-o piatră. Omul pune piatra în oală şi când apa clocoteşte ia cu lingura, gustă şi exclamă: "E nemaipomenită. Lipsesc numai nişte cartofi". "Uite aici cartofi", zice stăpâna casei şi pune cartofii în oală. După câteva minute gustă din nou: "E grozavă, numai că ar mai trebui ceva carne". O vecină se repede acasă şi vine cu o bucată de carne pe care o aruncă în oală. Fierbe carnea, gustă din nou: "Excelentă, dar dacă ar avea şi ceva zarzavaturi, ar fi perfectă". Una dintre femei aleargă acasă şi se întoarce cu un coş cu morcovi şi ceapă. După un timp gustă din nou: "Sare şi sos" - strigă pentru ultima dată. Stăpâna casei toarnă în oală sare şi sos. "Gata! Farfurii şi linguri pentru toată lumea!". Femeile aleargă şi îşi aduc tacâmuri. Câteva aduc pâine şi fructe. Omul le umple farfuriile cu nemaipomenita supă. Femeile sunt în al nouălea cer, bucuroase, niciodată nu mai mâncaseră împreună. În mijlocul veseliei generale, străinul dispare neobservat, lăsându-le piatra miraculoasă să o folosească şi altă dată când vor voi să facă supa cea mai bună de pe lume.

--------------------------------------------------------------------------------

Dezlipirea inimii

La vremea sa, Sfântul Vasile cel Mare remarca foarte bine că porunca a VII-a nu este dată atât pentru hoţi, cât mai ales pentru oamenii cinstiţi sau, mai exact, care se cred cinstiţi şi nu-şi dau seama că sunt hoţi. Scrie undeva marele episcop de Cezareea: "Fără îndoială că prin hoţi nu trebuie să se înţeleagă doar borfaşii sau cei care fură hainele celor care fac baie; dar trebuie să se înţeleagă, de pildă, cel care a ajuns comandant de armată, sau mai marele unei cetăţi, sau suveranul unui popor, sau cine fură public, oficial... În realitate noi ar trebui să călcăm în picioare toate aroganţele lumii, cu pompele şi fastul lor. În schimb, când vedem că tribunalele îi condamnă pe micii borfaşi şi nu pe hoţii cei mari, simţim o mare antipatie faţă de prăpădiţii aceia pentru micile lor găinării şi o mare admiraţie faţă de ceilalţi. Pe cei dintâi îi ocolim fiindcă sunt hoţi; pe ceilalţi îi admirăm cu gura căscată fiindcă îşi adună averi, furând".

Iar porunca a zecea s-ar părea că în lumea modernă chiar că nu mai are rost: "Să nu pofteşti casa aproapelui tău, nici ogorul lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui..." (Deut 5, 21). Ce să mai pofteşti? Tractorul a înlocuit boul şi măgarul. Robul şi roaba au dispărut acum vreo sută treizeci de ani odată cu dezrobirea ţiganilor de către domnitorul Cuza.

Şi totuşi, putem fi hoţi într-o mie de feluri, fără a băga mâna în buzunarul altuia. Iubirea dezordonată de bani, de avere şi folosirea lor egoistă e furt. Spune clar Sfântul Ioan Gură de Aur: "Să nu faci parte săracilor de bunurile tale înseamnă să-i furi şi să le iei viaţa. Nu sunt ale noastre bunurile pe care le stăpânim, ci ale lor"... "Când dăm săracilor cele de neapărată trebuinţă, spune Sf. Grigore cel Mare, nu facem un act de dărnicie personală, ci le dăm înapoi ce este al lor. Îndeplinim mai degrabă o datorie de dreptate decât un act de caritate".

Paradoxal, poţi să păcătuieşti împotriva poruncii a VII-a chiar şi atunci când dai de pomană la săraci; e păcatul celor care cred că fac fapte de caritate descotorosindu-se de boarfele, de vechiturile de care nu mai au nevoie.

Scrie Raoul Folereau:

"Doamnă, am venit pentru săraci". Doamna din baie, răspunde: "Daţi-i haina cea veche a lui domnul şi păpuşa pe care Marilena nu o mai vrea. Ah!...daţi-i şi ursuleţul, vedeţi, acela care e acolo sus pe şifonier. E stricat, dar, oricum, se descurcă ei".

Şi în timp ce cel care deranjează nu mai conteneşte cu mulţumirile, Madame rămâne cu privirea pierdută... gândindu-se la binele pe care l-a făcut.

Şi totuşi săvârşise un gest condamnabil. Nu, doamnă, săracii nu trebuie "să se descurce" cu deşeurile voastre. A pune pe umerii celor necăjiţi sau în braţele copiilor lor ceea ce cu siguranţă aţi fi aruncat la sacul de vechituri, e un gest murdar. Nu e ceva care să vă facă inima să se umfle de mândrie...

N-aţi înţeles că săracii sunt oameni, că pruncii săracilor sunt fii de fiinţe umane şi, chiar dacă le primesc, împinşi de o lipsă cumplită, nu vreau ceea ce voi nu mai vreţi. E caritate aceasta? Da, e caritatea osului care se aruncă la câine".

Mântuitorul vorbeşte despre un adulter al inimii: "Cine se uită la o femeie, dorind-o, a şi săvârşit adulterul în inima lui". La fel există un furt, o hoţie a inimii: cine priveşte la un lucru sau la ceea ce posedă aproapele, dorindu-l în mod dezordonat, a şi săvârşit furtul în inima lui. În două feluri putem comite furtul în inima noastră. Mai întâi lăsându-ne stăpâniţi de aviditate, de cupiditatea dereglată, născută din patima nepotolită după bani, după bogăţii. Explică Catehismul (2536): "Când Legea spune "Să nu pofteşti", ea ne spune cu alte cuvinte să ne îndepărtăm dorinţele de tot ce nu e al nostru. Căci stă ascunsă în noi o sete după bunul aproapelui nemărginită, fără sfârşit şi niciodată sătulă, după cum e scris: "Avarul nu se va sătura niciodată de bani" (Sir 5,9).

În al doilea rând, comitem furtul în inima noastră atunci când ne lăsăm stăpâniţi de invidie, invidia, "păcatul diabolic prin excelenţă", cum se exprima Sfântul Augustin. Căci, scrie Sfântul Grigore cel Mare, "din invidie se nasc ura, clevetirea, calomnia, bucuria pentru răul altuia, tristeţea pentru binele altuia".

Porunca dezlipirii inimii de bani, de bogăţii, este obligatorie pentru toţi cei care vor să intre în Împărăţia cerurilor: "Fericiţi cei săraci în spirit". Am avut în zilele noastre un om fericit ca şi Sfântul Francisc odinioară, datorită dezlipirii şi sărăciei totale a inimii: e vorba de celebrul Giorgio la Pira. Dădea totul la săraci, iar când nu mai avea nimic ce să dea, oferea un sfat, o încurajare sau un zâmbet. Scotea banii din buzunar fără să se uite cât dă. N-a ştiut niciodată ce salariu a avut ca profesor universitar, parlamentar, primar de Florenţa. Când primea salariul, dădea imediat plicul la un călugăr ca să împartă la săraci. Dormea şi mânca la o mănăstire şi se îmbrăca cu hainele purtate pe care i le dădeau prietenii. Într-o zi, ieşind din Parlament, a voit să dea o atenţie portarului. S-a scotocit în buzunare, dar n-a găsit nimic. Mare i-a fost surpriza când s-a trezit că portarul îi pune în mână 50 de lire.

Aviditatea, rapacitatea, dorinţa de bani şi bogăţii este un păcat respingător care îl discreditează mai mult ca orice alt păcat pe un ucenic al lui Cristos. Poporul creştin e dispus uneori să ierte necurăţia la un slujitor al altarului, spunând: e om şi el ca toţi oamenii, dar nu iartă niciodată lăcomia de bani. Oare cei chemaţi la sfânta preoţie sunt scutiţi de sărăcia efectivă şi se pot mulţumi cu sărăcia afectivă sub pretextul că nu fac votul sărăciei cum îl fac călugării? Ascultaţi cuvintele Conciliului din Decretul Presbyterorum Ordinis şi daţi-vă singuri răspunsul: "Aşadar (slujitorii altarului) folosind lucrurile din lume ca şi cum nu le-ar folosi, vor ajunge la acea libertate prin care, eliberaţi de orice grijă dezordonată, devin ascultători faţă de glasul lui Dumnezeu în viaţa de toate zilele... Ei să nu considere funcţia bisericească drept o sursă de câştig şi nici să nu folosească veniturile ce le revin de pe urma ei pentru sporirea avutului personal. De aceea preoţii, nelipindu-şi în nici un fel inima de bogăţii, să evite pururi orice fel de lăcomie şi să se ferească cu grijă de orice activitate ce ar putea avea aspect de comerţ. Mai mult, ei sunt îndemnaţi să îmbrăţişeze sărăcia de bună voie, prin care se fac asemenea lui Cristos în chip mai vizibil, şi devin mai disponibili pentru slujirea lor sacră. Într-adevăr, Cristos, bogat fiind, s-a făcut pentru noi sărac, pentru ca prin sărăcia lui să ne îmbogăţească. Aşadar, îndemnaţi de Duhul Domnului care l-a uns pe Mântuitorul şi l-a trimis să binevestească săracilor, preoţii precum şi episcopii, să evite tot ce i-ar putea îndepărta în vreun fel pe cei săraci, eliminând, mai mult decât toţi ceilalţi ucenici ai lui Cristos, orice umbră de vanitate în lucrurile pe care le posedă" (17).

© 1999 Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 1239, Ultimul acces: 2026-09-20 18:30:28

Timp total: 0.03s...

[]:1