Emanuel Buta, doctor în teologie: un îndemn la studiul bioeticii şi la apărarea chipului lui Dumnezeu în om

Acasă > Ştiri > Top Ştiri Actuale

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Emanuel Buta, doctor în teologie: un îndemn la studiul bioeticii şi la apărarea chipului lui Dumnezeu în om

[2026-08-14]

de Redacţia

Emanuel Buta, Director Programe de Tineret în cadrul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, şi-a dedicat atât lucrarea de licenţă, cât şi cercetarea doctorală unor teme legate de viaţa copilului nenăscut.
În acest interviu, Emanuel vorbeşte despre demnitatea vieţii umane înainte de naştere, durerea părinţilor care pierd un copil, rânduiala Bisericii pentru pruncii care au murit nebotezaţi şi despre nevoia dezvoltării cercetării în acest domeniu, în România. Interviul a fost acordat în cadrul rubricii #vinereapentruviaţă.
A.N.: Ce înseamnă, în viaţa de zi cu zi, să privim copilul nenăscut ca pe un chip al lui Dumnezeu?
E.B.: Înseamnă să recunoaştem un adevăr. Aşa cum un copil de doi ani nu este mai puţin om decât un adult de 40 sau un bătrân de 80 de ani pentru că este mai puţin dezvoltat, nici copilul nenăscut nu este mai puţin om pentru că se află într-un stadiu mai timpuriu al dezvoltării sale. Chipul lui Dumnezeu este prezent în mod deplin în om, din primul moment al existenţei sale – momentul conceperii. El face parte din constituţia omului.
Asemănarea cu Dumnezeu este cea care se dezvoltă prin credinţă, prin lucrarea virtuţilor şi prin conlucrarea omului cu harul lui Dumnezeu. Din această înţelegere corectă rezultă, în mod firesc, o atitudine corectă, care se concretizează inclusiv în sprijinirea mamelor însărcinate care au nevoie de ajutor sau se confruntă cu o criză de sarcină.
Alexandra Nadane: Aţi realizat o teză de licenţă şi o teză de doctorat legate de viaţa copilului nenăscut. Cum a început această preocupare şi cum s-a dezvoltat în timp?
Emanuel Buta: Aflând puţin câte puţin despre acest subiect, am ajuns la concluzia că este cea mai mare problemă cu care se confruntă umanitatea în ziua de astăzi: negarea faptului că toate fiinţele umane sunt egale. În acelaşi timp, reacţionăm cu foarte multă lejeritate la acest subiect. Unele dintre cele mai grave nedreptăţi din istoria umanităţii au început prin negarea sau diminuarea demnităţii unor categorii de oameni.
În cazul nostru, se întâmplă acelaşi lucru. Noi, cei care ne aflăm într-o poziţie de putere faţă de fiinţele umane cele mai vulnerabile – copiii înainte de naştere –, profităm de această putere pentru a nu le recunoaşte dreptul la viaţă. Acest lucru s-a întâmplat şi în trecut: cei mai puternici stabileau care categorii sociale puteau fi considerate „oameni deplini” şi care nu.
A.N.: Ne puteţi povesti o mărturie care v-a impresionat în mod deosebit?
E.B.: Când am fost cu bursă Erasmus+ în Marea Britanie, m-a impresionat mărturia unui profesor universitar, care organiza întâlniri săptămânale pe diferite teme, printre care şi tema pro-viaţă. El mi-a spus că s-a convertit la creştinism pentru că a devenit pro-viaţă.
A înţeles faptul că în pântecele mamei este o fiinţă umană, iar în creştinism a văzut cel mai mare respect faţă de fiinţa umană. Nu doar pentru cei „asemenea nouă”, ci mai ales pentru cei vulnerabili, care nu se pot apăra singuri, între care şi copiii nenăscuţi. Iar pe măsură ce se străduia să devină un creştin tot mai bun, simţea şi o responsabilitate tot mai mare de a se implica în apărarea vieţii copiilor nenăscuţi. M-a impresionat această mărturie pentru că, în cazul său, apărarea vieţii l-a apropiat de credinţă, iar credinţa l-a făcut să se implice şi mai mult în apărarea vieţii.
A.N.: De ce credeţi că este atât de puţin înţeleasă durerea părinţilor care pierd un copil înainte de naştere?
E.B.: Cred că înţelegem foarte puţin durerea acestor părinţi pentru că, în primul rând, nu reuşim întotdeauna să vedem şi să recunoaştem pe deplin umanitatea copilului nenăscut. Iar în acest caz ajungem să minimalizăm pierderea suferită de părinţi, deşi pentru ei este pierderea propriului copil. Atitudinea noastră faţă de viaţă şi moarte, precum şi modul diferit în care valorizăm viaţa umană în diferitele ei etape, arată într-o oarecare măsură starea sufletească în care ne aflăm.
Durerea părinţilor care îşi pierd un copil înainte de naştere, în timpul naşterii sau imediat după naştere devine şi mai greu de purtat atunci când văd că cei din jur nu sunt interesaţi, nu vor să vorbească sau încearcă să îi consoleze prin expresii precum: „Lăsaţi, că veţi face altul”. Doar că un alt copil nu îl înlocuieşte pe cel pierdut.
A.N.: Ce ar trebui să ştie părinţii care au pierdut un copil prin avort spontan sau la naştere despre rânduielile bisericeşti pentru aceste momente?
E.B.: Ar trebui să ştie un lucru foarte important: există o rânduială a Bisericii Ortodoxe Române cu privire la slujba înmormântării pruncilor nebotezaţi. Sfântul Sinod a aprobat această slujbă în luna iunie a anului 2016 şi ea se regăseşte în cărţile de cult. Astfel, părinţii care au pierdut un copil prin avort spontan sau la naştere – copilul fiind nebotezat – se pot adresa preotului pentru săvârşirea rânduielii bisericeşti prevăzute în această situaţie. Aceste slujbe aduc mângâiere părinţilor îndureraţi.
A.N.: Ce mesaj aveţi pentru tinerii care şi-ar dori să realizeze lucrări de cercetare în aceste domenii, dar se tem că s-ar putea să nu găsească resurse sau sprijin?
E.B.: Îi încurajez să abordeze acest subiect tocmai pentru a exista cât mai multe materiale şi în limba română. Este o diferenţă foarte mare între ceea ce există în domeniul bioeticii şi al protejării vieţii prenatale în limba română şi ceea ce există, spre exemplu, în limba engleză. Orice lucrare de licenţă, disertaţie sau teză de doctorat pe acest subiect poate contribui la o mai bună înţelegere a demnităţii şi valorii vieţii umane. Fără o cercetare academică, lucrurile pot rămâne la un nivel superficial.
În zilele noastre, ştiinţa este prima care vine să confirme că, din momentul conceperii, vorbim despre dezvoltarea unei fiinţe umane unice, care are un ADN propriu şi care are nevoie de un mediu favorabil ca să se dezvolte, nu doar în lunile în care se află în pântecele mamei. Şi după naştere, copilul rămâne pentru mult timp dependent de îngrijirea celorlalţi. Dependenţa sa nu dispare odată cu naşterea, ci doar îşi schimbă forma. Pentru a înţelege însă complexitatea fiinţei umane, este nevoie de o aprofundare serioasă a subiectului.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 171, Ultimul acces: 2026-09-24 00:56:51

Timp total: 0.03s...

[]:1