Pr. Manuel Radu: „În iconomia lui Dumnezeu nu există gest de iubire pierdut şi nici faptă de milostenie uitată”

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Pr. Manuel Radu: „În iconomia lui Dumnezeu nu există gest de iubire pierdut şi nici faptă de milostenie uitată”

[2026-07-10]

de Redacţia

Părintele Manuel Radu a înţeles slujirea Bisericii ca apropiere concretă de omul aflat în nevoie. Ani la rând, la Urlaţi, a fost alături de copii, mame şi familii aflate în situaţii dificile, prin proiecte sociale şi educaţionale care au oferit sprijin acolo unde lipsurile ameninţau nu doar prezentul, ci şi viitorul copiilor.
În prezent, ca paroh al Bisericii „Sfântul Spiridon” – Vechi din Bucureşti, Pr. Manuel Radu vorbeşte despre familie, responsabilitate, lucrarea socială a Bisericii şi despre felul în care un gest de iubire, oricât de mic ar părea, poate deveni începutul unei schimbări benefice în viaţa unui om. Interviul a fost acordat în cadrul rubricii #vinereapentruviaţă.
Alexandra Nadane: Sunteţi soţ, tată, preot, asistent social. Cum s-au împletit aceste roluri de-a lungul vieţii Sfinţiei Voastre?
Pr. Manuel Radu: Privesc aceste roluri ca pe un singur drum al slujirii, nu ca pe etape separate ale vieţii. Mai întâi, Dumnezeu mi-a dăruit binecuvântarea de a întemeia o familie. Ca soţ şi tată, am învăţat că iubirea adevărată înseamnă răbdare, ascultare, iertare şi dăruire de sine. Familia a fost şi rămâne locul în care mă întorc pentru a-mi regăsi echilibrul şi puterea de a merge mai departe. Preoţia a dat un sens şi mai profund acestor experienţe. În fiecare om pe care îl întâlnesc încerc să văd un frate, iar în fiecare suferinţă, o chemare la compasiune.
Oamenii nu au nevoie doar de răspunsuri, ci mai ales de cineva care să-i asculte, să-i înţeleagă şi să le fie alături. De aceea, lucrarea socială nu am privit-o niciodată ca pe o profesie separată de preoţie, ci ca pe o continuare firească a ei. Cred cu tărie că Evanghelia trebuie vestită atât prin cuvânt, cât şi prin faptă. O pâine oferită celui flămând, o mână întinsă unui copil, unui bătrân sau unei familii aflate în încercare poate deveni o mărturisire la fel de puternică precum o predică.
Privind în urmă, înţeleg că fiecare dintre aceste chemări m-a modelat. Familia m-a învăţat să iubesc, preoţia m-a învăţat să slujesc, iar activitatea socială m-a învăţat să nu trec niciodată nepăsător pe lângă suferinţa aproapelui. Dacă am reuşit să împlinesc ceva bun în viaţă, aceasta se datorează harului lui Dumnezeu şi oamenilor pe care El i-a aşezat în calea mea, de la fiecare având câte ceva de învăţat.
Biserica prezentă acolo unde oamenii suferă
A.N.: Aveţi o lucrare duhovnicească şi una misionară. Aţi slujit mai mulţi ani la Urlaţi, unde aţi susţinut copii, mame şi familii aflate în situaţii dificile. Ce v-a motivat să mergeţi pe acest drum şi ce gânduri aveţi când vă gândiţi la acei ani?
Pr. M.R.: Nu am privit niciodată lucrarea socială ca pe ceva separat de misiunea preotului. Pentru mine, ea s-a născut firesc din Evanghelie. Atunci când Hristos ne spune: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau…”, ne arată că iubirea faţă de Dumnezeu nu poate fi despărţită de iubirea concretă faţă de aproapele.
La Urlaţi am întâlnit oameni care aveau nevoie nu doar de ajutor material, ci şi de speranţă, de încredere şi de cineva care să creadă în ei: copii care aveau nevoie de o şansă, mame copleşite de griji, bătrâni singuri şi familii care treceau prin încercări grele. Am înţeles că uneori un gest simplu, o vorbă bună sau prezenţa discretă lângă omul aflat în suferinţă poate schimba un destin.
Ceea ce m-a motivat a fost convingerea că Biserica trebuie să fie prezentă acolo unde doare cel mai mult. Biserica este chemată să fie prezentă nu doar în jurul Sfântului Altar, ci şi pe stradă, în casele oamenilor, în şcoli, în spitale şi oriunde cineva îşi pierde nădejdea. Cred că aceasta este una dintre cele mai frumoase forme de mărturisire a credinţei.
Când mă gândesc la acei ani, simt în primul rând recunoştinţă. Au fost ani de multă muncă, cu provocări şi sacrificii, dar şi cu nenumărate bucurii. Mă bucur că, împreună cu oameni de bine, cu voluntari, cu specialişti şi cu toţi cei care au crezut în aceste proiecte, am reuşit să redăm speranţa multor familii.
Cred că cea mai mare împlinire nu este ceea ce am construit ca ziduri, instituţii sau servicii sociale acreditate, ci oamenii pe care Dumnezeu ne-a îngăduit să-i însoţim pe drumul lor. Dacă un copil a prins curaj, dacă o familie şi-a regăsit demnitatea sau dacă o mamă şi-a recăpătat nădejdea, atunci pot spune că osteneala acelor ani a fost cu folos.
Familia, prima şcoală a iubirii
A.N.: Cum a influenţat propria experienţă de familie modul în care vă raportaţi la familiile care au nevoie de sprijin?
Pr. M.R.: Cred că familia este prima şcoală a iubirii şi a responsabilităţii. Faptul că sunt soţ şi tată m-a ajutat să înţeleg mai bine bucuriile, dar şi provocările pe care le trăieşte fiecare familie. Nu poţi însoţi cu adevărat oamenii dacă nu încerci să le înţelegi frământările, temerile şi speranţele.
Experienţa propriei familii m-a învăţat că orice cămin trece prin momente de încercare şi că nimeni nu are nevoie să fie judecat, ci ascultat, înţeles şi sprijinit. De aceea, atunci când întâlnesc familii aflate în dificultate, încerc să mă apropii de ele cu empatie şi discreţie, fără prejudecăţi.
În activitatea pastorală şi socială am întâlnit numeroase familii care se confruntau cu lipsuri materiale, probleme de sănătate, conflicte sau deznădejde. De fiecare dată am încercat să le ofer nu doar un ajutor concret, ci şi speranţa că, prin credinţă, solidaritate şi sprijin reciproc, orice încercare poate fi depăşită.
În acelaşi timp, am învăţat că fiecare familie are propria poveste şi propriile răni. De aceea, nu există soluţii universale, ci este nevoie de răbdare, de dialog şi de disponibilitatea de a merge alături de oameni, pas cu pas. Am convingerea că sprijinirea unei familii înseamnă, de fapt, o investiţie în viitor. Atunci când un copil creşte într-un mediu în care există iubire, stabilitate şi speranţă, întreaga comunitate are de câştigat.
Privind în urmă, pot spune că şi eu am avut la fel de mult de învăţat de la familiile pe care le-am întâlnit. Am descoperit oameni care, deşi aveau foarte puţin, ştiau să împartă cu ceilalţi, părinţi care au luptat cu o putere extraordinară pentru copiii lor şi bunici care au ţinut unită familia prin credinţă şi rugăciune. Aceste exemple mi-au întărit convingerea că Dumnezeu lucrează adesea prin oamenii simpli şi că, acolo unde există iubire şi nădejde, există întotdeauna posibilitatea unui nou început.
Copiii deschid o fereastră către taina iubirii
A.N.: Cum v-a schimbat lumea interioară naşterea propriilor copii?
Pr. M.R.: Naşterea fiecăruia dintre copiii mei a fost un dar unic şi o nouă lecţie despre iubirea lui Dumnezeu. Ca preot, vorbeam adesea despre familie şi despre binecuvântarea vieţii, însă, devenind tată, am început să înţeleg aceste adevăruri şi prin propria experienţă.
Fiecare copil a deschis în inima mea o nouă fereastră către taina iubirii părinteşti şi m-a făcut să înţeleg mai profund cât de răbdător, de milostiv şi de purtător de grijă este Dumnezeu cu fiecare dintre noi.
Am trei copii: Alexandra, Ştefan şi mezinul nostru, Matei, iar fiecare dintre ei m-a învăţat ceva diferit. Alexandra m-a învăţat responsabilitatea începutului, Ştefan mi-a arătat cât de important este să fii prezent şi să-ţi însoţeşti copiii pe drumul devenirii lor, iar Matei, venit într-o altă etapă a vieţii mele, m-a învăţat să privesc copilăria cu mai multă linişte, răbdare şi recunoştinţă.
Prin fiecare dintre ei, Dumnezeu mi-a modelat sufletul şi mi-a arătat că iubirea nu se împarte, ci se înmulţeşte. Cred că orice părinte descoperă că, odată cu naşterea unui copil, se naşte şi un alt om în el însuşi. Devii mai atent la suferinţa celorlalţi, mai sensibil la nevoile familiilor şi mai conştient că fiecare copil este o icoană vie a lui Dumnezeu.
Această experienţă m-a ajutat şi în slujirea preoţească. Atunci când stau de vorbă cu părinţi care trec prin încercări, nu le vorbesc doar din cărţi sau din experienţa pastorală, ci şi din propria trăire de tată. Ştiu ce înseamnă grijile, nopţile de veghe, emoţiile, speranţele şi rugăciunile pentru copiii tăi. De aceea, cred că Dumnezeu a îngăduit această experienţă nu doar pentru binele familiei mele, ci şi pentru a putea sluji cu mai multă înţelegere, mai multă compasiune şi mai multă iubire familiilor pe care le întâlnesc.
În faţa temerilor, părinţii nu sunt singuri
A.N.: Ce gânduri aveţi pentru părinţii care se confruntă cu diferite temeri legate de naşterea şi creşterea unui copil?
Pr. M.R.: Aş vrea să le spun părinţilor că nu sunt singuri în aceste frământări. Fiecare familie trece prin momente de nesiguranţă, de îndoială sau de teamă. Important este să nu lase aceste temeri să îi izoleze, ci să caute sprijin, să vorbească deschis şi să îşi acorde răbdare.
Din punct de vedere duhovnicesc, este esenţial să îşi întărească legătura cu Dumnezeu prin rugăciune şi încredere, pentru că acolo unde există credinţă, există şi puterea de a merge mai departe. Nimeni nu devine părinte „perfect” peste noapte; este un proces de învăţare continuă, în care iubirea sinceră contează mai mult decât orice greşeală. Copilul nu are nevoie de perfecţiune, ci de prezenţă, de siguranţă şi de afecţiune.
În acelaşi timp, familia este locul în care se cultivă credinţa, unde copilul învaţă, prin exemplul părinţilor, ce înseamnă rugăciunea, răbdarea şi nădejdea. Chiar şi în momentele dificile, fiecare gest de grijă şi fiecare clipă petrecută împreună construiesc nu doar temelia viitorului copilului, ci şi formarea lui sufletească.
În activitatea mea pastorală şi socială, am întâlnit numeroase familii care s-au confruntat cu temeri legate de sănătate, de resursele materiale sau de capacitatea de a face faţă responsabilităţilor. Am văzut însă că, atunci când există credinţă, sprijin reciproc şi deschidere către ceilalţi, aceste temeri pot fi depăşite.
Din perspectivă duhovnicească, încercările nu sunt doar poveri, ci şi prilejuri de întărire şi de apropiere de Dumnezeu. Uneori, cea mai mare nevoie nu este de ordin material, ci aceea de a fi ascultat, înţeles şi încurajat, dar şi de a redescoperi liniştea şi sensul prin credinţă. Le-aş spune părinţilor să nu se teamă să ceară ajutor şi să nu se judece prea aspru. Fiecare familie are propriul ritm şi propriile încercări. Important este să păstreze vie speranţa şi să cultive iubirea în fiecare zi, chiar şi prin gesturi mici, dar şi să îşi hrănească sufletul prin rugăciune şi apropiere de Dumnezeu.
Naşterea unui copil este, în acelaşi timp, un dar de la Dumnezeu, dar şi o mare responsabilitate. În ciuda temerilor şi a încercărilor pe care le poate aduce, această experienţă devine adesea o cale prin care Dumnezeu descoperă în inima părinţilor resurse nebănuite de iubire, răbdare, jertfelnicie şi nădejde.
Crucea primită cu credinţă nu rămâne niciodată fără rost, ci se poate transforma într-o binecuvântare şi într-un drum al sfinţirii. Acolo unde familia Îl aşază pe Hristos în centrul vieţii sale, nicio încercare nu este lipsită de sens şi nicio povară nu este purtată singură.
Un centru medical construit prin credinţă şi dragoste
A.N.: În apropierea Bisericii Sfântul Spiridon Vechi funcţionează Centrul Medical „Sfântul Spiridon Vechi”. Cum a fost construit acest centru medical şi cum sprijină în prezent oamenii din comunitate?
Pr. M.R.: Proiectul Centrului Medical „Sfântul Spiridon Vechi” a fost iniţiat de Parohia Sfântul Spiridon Vechi, prin grija Părintelui Ion Iordache. Centrul a fost construit în mai multe etape, exclusiv din donaţiile şi sponsorizările celor care au crezut în acest proiect şi au dorit să contribuie la binele comunităţii.
Printre oamenii care au făcut posibil acest proiect se numără şi marea noastră gimnastă, Nadia Comăneci. Astăzi, Centrul Medical „Sfântul Spiridon Vechi” este un centru multidisciplinar aflat într-o continuă dezvoltare, prin extinderea serviciilor medicale şi investiţii permanente în aparatură şi tehnologie.
Punem la dispoziţia pacienţilor 14 cabinete medicale de specialitate, o bază de recuperare medicală şi un punct de recoltare pentru analize medicale, unde îşi desfăşoară activitatea o echipă de medici primari, medici specialişti şi cadre universitare, cu o vastă experienţă profesională.
Oferim servicii într-o gamă largă de specialităţi – de la medicină de familie, cardiologie şi medicină internă până la obstetrică-ginecologie, ORL, oftalmologie, dermatologie, endocrinologie, diabet şi boli de nutriţie, alergologie, oncologie medicală, psihiatrie şi recuperare medicală – astfel încât pacienţii să poată găsi, într-un singur loc, consultaţiile, investigaţiile şi tratamentul de care au nevoie.
În fiecare an sunt acordate aproape 30.000 de consultaţii şi investigaţii medicale, atât în contract cu Casa de Asigurări de Sănătate, cât şi în regim privat, la tarife accesibile, pentru ca serviciile medicale de calitate să fie la îndemâna unui număr cât mai mare de oameni. În acelaşi timp, prin Fundaţia „Sfântul Spiridon Vechi”, venim în sprijinul persoanelor aflate în dificultate, oferindu-le consultaţii şi investigaţii medicale gratuite şi facilitând accesul acestora la îngrijirea de care au nevoie.
Acesta este, de fapt, rolul Centrului Medical „Sfântul Spiridon Vechi”: să îmbine excelenţa actului medical cu misiunea filantropică a Bisericii, astfel încât grija pentru sănătatea oamenilor să meargă întotdeauna mână în mână cu grija faţă de aproapele.
Binele începe cu persoana concretă din faţa noastră
A.N.: Ce gânduri aveţi pentru cei care se gândesc să se implice în activităţi de asistenţă socială, dar se tem că problemele din societate sunt prea mari ca să poată fi gestionate?
Pr. M.R.: Mulţi oameni îşi doresc să facă bine, dar se simt copleşiţi de amploarea suferinţei din jur şi au impresia că gestul lor ar fi prea mic pentru a schimba ceva. De multe ori, oamenii se opresc înainte de a începe, pentru că privesc la dimensiunea suferinţei din lume şi cred că ceea ce pot face ei este prea puţin.
Însă Dumnezeu nu ne cere să rezolvăm singuri toate problemele lumii, ci să fim credincioşi acolo unde ne-a aşezat şi să răspundem cu iubire celui pe care îl întâlnim în calea noastră. În Evanghelie vedem că Mântuitorul Hristos nu a trecut nepăsător pe lângă niciun om aflat în suferinţă. El ne-a arătat că iubirea adevărată începe întotdeauna cu persoana concretă din faţa noastră.
De aceea, nu trebuie să ne întrebăm dacă putem schimba lumea întreagă, ci dacă putem aduce puţină lumină în viaţa unui singur om. Uneori, un cuvânt bun, o vizită, o pâine oferită cu dragoste, o mână întinsă la vreme potrivită sau simpla prezenţă alături de cineva valorează mai mult decât ne putem imagina.
Înaintea lui Dumnezeu, valoarea unei fapte nu se măsoară prin mărimea ei, ci prin iubirea cu care este săvârşită. Văduva din Evanghelie a oferit doi bănuţi, dar Hristos a spus că a dat mai mult decât toţi, pentru că a dăruit din toată inima.
La fel se întâmplă şi cu lucrarea social-filantropică: Dumnezeu primeşte şi binecuvântează fiecare gest făcut cu credinţă, smerenie şi dragoste, iar harul Său îl înmulţeşte dincolo de ceea ce putem vedea.
Am învăţat că, atunci când te apropii sincer de omul aflat în nevoie, nu numai viaţa lui se schimbă, ci şi propria ta inimă. Descoperi mai multă recunoştinţă, mai multă smerenie şi înţelegi că adevăratul binefăcător este Dumnezeu, iar noi suntem doar instrumentele prin care El îşi revarsă iubirea asupra lumii.
De aceea, i-aş îndemna pe toţi să nu aştepte momentul perfect şi nici să nu creadă că trebuie să facă lucruri extraordinare. Să înceapă cu ceea ce pot, acolo unde sunt.
În iconomia lui Dumnezeu nu există gest de iubire pierdut şi nici faptă de milostenie uitată. Orice bine făcut în numele lui Hristos rodeşte, chiar dacă uneori roadele se văd abia peste ani sau numai în veşnicie. Iar lumea se schimbă tocmai prin aceste începuturi smerite, binecuvântate de Dumnezeu.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 88, Ultimul acces: 2026-10-02 14:38:12

Timp total: 0.06s...

[]:1