Preoteasa Gabriela Iuga: „Raiul trebuie să înceapă în familie”

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.06s...

Ştiri şi Evenimente

Preoteasa Gabriela Iuga: „Raiul trebuie să înceapă în familie”

[2026-07-03]

de Redacţia

Gabriela Iuga, mamă a doi copii şi preoteasă în Parohia „Sfântul Ioan Gură de Aur” din Amsterdam, Olanda, vorbeşte despre bucuriile şi provocările vieţii în diaspora, despre întâlnirea cu oameni care Îl caută sincer pe Dumnezeu, despre familie, maternitate şi rolul discret, dar important, al preotesei în comunitate.
Interviul a fost acordat în cadrul rubricii #vinereapentruviaţă.
Alexandra Nadane: Cum vedeţi rolul preotesei astăzi, în relaţia cu familia, cu comunitatea şi cu realităţile din jur?
Gabriela Iuga: În comunităţile mai puţin tradiţionale şi compacte de astăzi, mai ales în cele din diaspora, rolul preotesei tinde să fie mai puţin vizibil, însă nu a devenit mai puţin important.
Discreţia mi se pare o fereastră prin care poţi sluji. Dacă am făcut ceva bun vreodată, Dumnezeu cunoaşte resorturile ascunse ale fiecărui gest. El este singurul care ştie dacă o faptă a fost o manifestare a iubirii curate sau doar o faţadă a orgoliului meu. Pentru mine, prerogativa de astăzi a preotesei nu mai este aceea de a fi foarte vizibilă şi vocală, mai ales în diaspora. Diferenţa o face în interacţiunile faţă către faţă sau în grupuri mai mici. Şi de aici efectul se translatează înspre comunitate.
Rolul preotesei acasă? Mai în glumă, mai în serios, se crede adesea că rolul preotesei acasă este să îi ducă dorul preotului. Amândoi lucrăm în timpul săptămânii, iar în multe seri părintele are cateheze sau vizite la bolnavi ori la nou-născuţi. În timpul weekendului, el este mai mereu la biserică. Mesele luate împreună sunt un eveniment pentru noi, încât copiii se bucură: „Acum mâncăm ca o familie!”. Cred că acesta este tabloul fiecărei familii de preot.
Aşadar, sunt nevoită să preiau uneori din sarcinile lui din interiorul casei. La început îmi era greu până la frustrare, dar apoi am cerut: „Doamne, ajută-mă să nu mai simt atât de mult greul!”. Am cerut şi am primit. Dar rugăciunile acestea nu sunt de spus o dată, ci în fiecare zi, altfel este asemenea unui tratament pe care nu îl iei integral şi boala revine. Să Îi cerem lui Dumnezeu să vină la cârma zilei, pentru a ne aduce uşurare şi un plus de discernământ creştinesc.
Maternitatea ca şcoală de formare
A.N.: Sunteţi mamă a doi copii. Cum este pentru dumneavoastră experienţa maternităţii?
G.I.: Experienţa maternităţii este experienţa schimbării mele prin excelenţă. Primul mare dar pe care l-am primit de la Dumnezeu, după darul vieţii mele, este soţul meu. Prin el parcă s-a deschis o uşă a Raiului pe pământ şi o spun cu multă emoţie şi astăzi, pentru că prin el am cunoscut ce înseamnă să experimentezi în fiecare zi recunoştinţa, ce înseamnă „Dumnezeu este iubire”, ce înseamnă să nu te simţi judecat sau criticat, ce înseamnă ca cineva să te iubească, „cu toate că…”.
Învăţ alături de el ce înseamnă să rămâi neatins de reacţiile celorlalţi şi să îţi păstrezi mereu gândul la Dumnezeu. Şi îmi dau seama că experienţa maternităţii nu ar fi fost purtată cu aceeaşi uşurinţă şi conştientizare fără experienţa paternităţii.
Darurile minunate care au urmat apoi, copiii noştri, m-au poziţionat pe o balanţă. Pe de o parte, un taler al iubirii, al gingăşiei, al fascinaţiei de a le cunoaşte sufleţelele, al intuiţiei de mamă, al nădejdii în grija lui Dumnezeu, al bucuriei de a-i vedea fericiţi şi sănătoşi. Pe de altă parte, un taler al fricilor, al oboselii, al întrebărilor, al nesiguranţei felului meu de a-i creşte, al felului în care gestionez emoţiile lor şi ale mele. „Doamne, mi l-ai dăruit perfect, eu cum Ţi-l cresc?”
Continui să mă cunosc pe mine însămi prin experienţele şi trăirile zilnice cu ei, aş putea spune, mai ales că sunt doi copii cu două „manuale de utilizare” atât de diferite. Oricine cunoaşte faptul că în special propriii copii ne pot apăsa butoane destul de sensibile. Modul în care gândim şi reacţionăm faţă de ei arată unde avem de vindecat sau de îmbunătăţit. Iar faptul de a cere ajutor, chiar specializat, nu este un moft modern, ci arată dorinţa şi nevoia de a fi bine, atât tu, cât şi familia ta.
Raiul pe pământ trebuie să înceapă în familie! Copiii să guste din dragostea dintre părinţi, din dragostea părinţilor către ei, din siguranţa de acasă, din faptul că sunt văzuţi şi validaţi de către părinţi, ca mai apoi să îşi creeze sănătos propriul drum, fără să caute prin alte metode nepotrivite ce le lipseşte. Iar mai presus de „acasă” din familie, să ştie că ei sunt „acasă” în orice biserică, un „acasă” comun tuturor celor care Îl caută pe Dumnezeu; că oriunde sunt pe lumea aceasta sau indiferent de greşeală, Dumnezeu îi iubeşte şi îi aşteaptă.
Dar, după toate acestea, îmi vine în gând Maica Siluana (pe care sunt încredinţată că Dumnezeu a primit-o într-un loc tare frumos în Rai), cu rugăciunea: „Doamne, vindecă în copilul meu ce am rănit eu”. Şi, extrapolând de la această rugăciune aparent scurtă şi simplă, dar plină de dragoste şi smerenie, pot să mă rog pentru copiii mei, încredinţându-i lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi îngerilor păzitori de fiecare dată când îi las la şcoală, când îi iau şi îmi povestesc trăirile lor uneori mai puţin fericite, şi când îi pun la somn.
Maica Siluana a fost cea de la care am învăţat cum să mă rog, cum pot transforma o situaţie dureroasă într-o oază de rugăciune personală. Mai am multe de învăţat, poate chiar toată viaţa, pentru că ei nu rămân copiii de astăzi, ci cresc şi zboară din cuib, iar zborul lor e nevoie să fie făcut cu asumare şi încredere.
A.N.: Care au fost bucuriile şi provocările pe care le-aţi trăit în anii de când sunteţi în Olanda (Ţările de Jos)?
G.I.: Aş putea începe cu o conştientizare, şi anume aceea că multe dintre bucurii vin după trăirea sau rezolvarea provocărilor. Una dintre primele bucurii a fost aceea legată de procesul de integrare în societatea de aici. Deşi nu a fost simplă, integrarea noastră s-a petrecut într-un mod firesc. Societatea olandeză este primitoare şi nu am simţit discriminarea, o temă atât de mult dezbătută printre expaţi.
Copiii au parte de multe activităţi integratoare şi formatoare, iar acest lucru s-a întâmplat în fiecare oraş în care am locuit. Copilul este privit ca o persoană deplină, i se încurajează iniţiativele şi este respectat atunci când i se cere, la rândul său, să arate respect. Astfel, copilul devine responsabil şi învaţă de mic să-şi asume alegerile pe care le face.
La şcoală, în primii ani, copiii au activităţi care se învârt în jurul cuvântului „împreună”: samenleren (învăţăm împreună), samenspelen (ne jucăm împreună), samendoen (facem împreună), sameneten (mâncăm împreună), samengaan (mergem împreună), samenwerken (lucrăm împreună), samenopruimen (facem ordine împreună). Pentru olandezi, fiecare are un loc în societate şi este încurajat să-şi găsească locul. Puţini sunt aceia care se simt inadecvat şi niciun loc de muncă nu este considerat inferior.
Apoi, am avut multe bucurii ale întâlnirilor cu oamenii care au ajuns în biserică pentru a-L căuta, în mod sincer şi autentic, pe Dumnezeu, iar nu din obişnuinţă sau din interese adiacente. Bucuria stă şi în întâlnirea cu persoanele de la care îmi doresc să împrumut virtuţi. Este bucuria întâlnirii în rugăciune la biserică, bucuria de a avea parte de sfintele slujbe, de comunitatea frumoasă care s-a format, bucuria de a vedea câtă lume Îl caută pe Dumnezeu, în special după ce părintele a găsit o biserică cu un spaţiu generos.
Mai sunt şi bucuriile simple: vremea minunată primăvara, când este plin de flori (plouă mult, ce-i drept, dar ce ne-am face fără ploaie aici?), şezătoarea la care învăţ să cos, clubul de lectură în cadrul căruia ne întâlnim lunar, Asociaţia tinerilor Nepsis, în care sunt implicată.
O provocare a fost sistemul hiperdigitalizat, cu care m-am împrietenit mai greu. Însă am ajuns şi eu la concluzia că este acolo pentru a veni în întâmpinarea nevoilor oamenilor într-o lume aflată în permanentă viteză.
Apoi, ar mai fi sistemul medical, despre care se plâng şi înşişi olandezii, deoarece doctorul de familie prescrie în principal paracetamol pentru multe afecţiuni, iar trimiterea la un specialist este obţinută după repetate cereri.
Această abordare m-a determinat să caut, în multe cazuri, remedii naturiste, pentru care acum se găsesc şi raţionamentele ştiinţifice.
Felul în care este înţeles conceptul de „libertate” este iarăşi un aspect interesant de privit: libertatea este considerată un pilon central al identităţii naţionale, fiind un ideal social şi o responsabilitate individuală. Aceasta se traduce prin independenţă personală, toleranţă şi un echilibru între drepturile individuale şi coeziunea socială.
Olanda este recunoscută internaţional pentru politicile sale progresiste în chestiuni etice şi sociale (de exemplu, drepturile LGBT, consumul controlat de droguri uşoare şi eutanasia). Această ne provoacă să le explicăm copiilor, la nivelul lor, din punct de vedere creştinesc, ce este moral.
Deşi sunt extrem de deschişi la nivel social, olandezii sunt, în acelaşi timp, oameni foarte privaţi. Invadarea spaţiului personal este considerată o lipsă de respect. Olandezii preţuiesc enorm dreptul de a gândi, a vorbi şi a acţiona aşa cum doresc, atât timp cât aceste alegeri nu lezează drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Religia este considerată, în mare măsură, o problemă privată şi care nu trebuie să aibă un rol determinant în politică sau în viaţa publică. Societatea a devenit tot mai seculară, punându-se accent pe valori civice comune şi pe umanism.
În ciuda libertăţilor de orice fel, există norme sociale stricte şi o aversiune profundă faţă de aroganţă sau ostentaţie. Conceptul olandez „doe maar normaal, dan doe je al gek genoeg” („comportă-te normal, asta e deja destul de nebunesc”) dictează o morală a modestiei, a egalităţii şi a bunului-simţ.
Dar provocarea prin definiţie a acestei ţări poate fi descrisă astfel: pe o broşură de prezentare a unui oraş era scris: „Olanda este o ţară care te provoacă să te descurci singur”. Şi aşa este, pentru că serviciile sunt multe şi diverse, dar ţine de tine să le cauţi, astfel încât să poţi beneficia de ele.
Redescoperirea ortodoxiei prin chipul celor botezaţi
A.N.: De când sunteţi în Olanda (Ţările de Jos), aţi avut o întâmplare care v-a impresionat şi pe care doriţi să o povestiţi?
G.I.: Pe mine mă impresionează oamenii care Îl caută pe Dumnezeu până ajung la o biserică ortodoxă. Fie că ajung la părintele, pentru că are cateheze săptămânale în neerlandeză, engleză sau română, fie că ajung la biserică după vreun articol din ziar, fie că vin cu un prieten din curiozitate, momentul botezului lor este trăit de aceştia cu atâta bucurie şi emoţie molipsitoare, încât îmi zic: „Uite, a trebuit să ajung în această ţară, să văd cum este trăită ortodoxia cu seninătate şi lumină pe chip de cei care până ieri erau străini de Biserica Ortodoxă!”.
Bineînţeles că peste tot întâlneşti oameni virtuoşi şi oameni mai puţin virtuoşi, depinde ce cauţi şi ce alegi să vezi. Însă pot spune că multe lecţii valoroase avem de învăţat de la oamenii ţării care ne găzduieşte, încât uneori mă surprind pe mine însămi, gândindu-mă că sunt mai creştini decât mine.
Deşi fenomenul secularizării a condus la o scădere a practicilor religioase – iar aici mă refer în primul rând la bisericile protestante şi mai ales catolice, care se golesc – văd în comportamentul multor oameni urme din „frumuseţea cea dintâi”. Iar pentru mine este semn că Dumnezeu a sădit în sufletul fiecăruia dintre noi dorul de frumos şi armonie, dorul de El.
„Fii tu însăţi, în relaţia vie cu Dumnezeu”
A.N.: Ce gânduri aveţi pentru o preoteasă la început de drum?
G.I.: Nici cu umbra gândului nu ajungeam să îmi imaginez viaţa pe care o am acum. Îmi aduc aminte de multele întrebări care mă năvăleau când am aflat vestea hirotonirii soţului. Îmi făceam atâtea griji, pentru că în jur vedeam preotese în prim-plan, care ţin strana, care administrează biserica sau care se ocupă de hramuri, de activităţi cu copiii, de câte şi mai câte.
Felul meu este mai introvertit. Am primit un sfat care m-a liniştit: „Fii tu însăţi!”. Şi aş mai adăuga: „Fii tu însăţi, în relaţia vie cu Dumnezeu!”. Am înţeles că Dumnezeu nu vrea de la mine să fiu altcineva, să copiez vreun model sau să mă prefac altfel decât sunt.
Am descoperit unde aş putea sluji în cadrul parohiei prin activităţile educaţionale şi culturale, iar de fiecare dată când am ceva în minte îl întreb pe părintele cum binecuvântează să procedez, iar cuvântul lui mă linişteşte. Mi-a luat ceva ani să simt că înţeleg cât de cât care este rolul meu de preoteasă, dar nu cel de preoteasă în general.
Avem şi fini olandezi, iar când mi se cere să le explic ceva din slujbe sau ritualuri, uneori sunt pusă în situaţia de a recunoaşte că nu ştiu. Ei rămân uimiţi de răspuns: „Cum nu ştii, doar eşti soţia preotului!”. La început mă simţeam „incompatibilă” cu acest rol, dar acum ştiu sigur că nu am atribuţia de a le şti şi de a le face pe toate.
Bineînţeles că îi direcţionez către părintele, dar mă şi rog pentru ei să le descopere Dumnezeu ce nu ştiu eu să le explic. Şi, în orice moment de copleşire, deznădejde sau poticnire, să Îl rugăm pe Dumnezeu să vină să facă în locul nostru. Nu de puţine ori am simţit că toate iţele se descurcă atunci când am lăsat totul în seama Lui.
Un alt sfat pe care l-am primit şi pe care l-am înţeles mai târziu, printr-o experienţă care s-a dovedit nefericită, dar plină de tâlc, este acela că o preoteasă nu poate spune oricui orice o macină, nici măcar cuiva pe care o consideră ca pe o „soră”. Un colac de salvare poate fi o altă preoteasă, mai cu experienţă, care să o îndrume în diferite situaţii.
O preoteasă la început de drum să nu îşi facă aşteptări de niciun fel, să nu îşi facă de dinainte un proiect de viaţă doar pe baza hirotoniei preotului, care poate degenera în multe dezamăgiri. În cadrul întâlnirilor internaţionale ale preoteselor organizate de grupul Sfânta Nona am bucuria de a cunoaşte poveşti de viaţă armonioasă care să mă inspire, dar şi tristeţea altor poveşti de viaţă ale preoteselor care s-au pierdut pe ele însele în slujirea soţilor lor. Iar aici pot spune cu mare convingere că echilibrul în familia preotului nu este dat doar de preoteasă, ci şi de preot, pentru că un bun manager al unei parohii este în primul rând un bun administrator al propriei familii.
Ea va auzi şi laude la adresa ei, dar şi cuvinte de judecată. Îmi place mult pilda din Pateric despre cum să rămâi ca o piatră şi la cuvintele frumoase, şi la cele urâte. Să primească aprecierile fără să se mândrească, dar să primească şi judecata fără să se tulbure. Dacă prima parte mi-a fost uşor să o pun în aplicare, a doua parte este asemenea poruncii iubirii vrăjmaşilor, cum ne îndeamnă şi Sfântul Siluan să ne rugăm: „Doamne, iartă-l şi întoarce-l spre pocăinţă”. Iar a te ruga astfel este posibil doar prin harul lui Dumnezeu.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 105, Ultimul acces: 2026-10-02 13:07:47

Timp total: 0.06s...

[]:1