© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
Maria do Sameiro Freitas şi Andrew Spiteri: Sinodalitatea este prietenie[2026-07-01]foto: Gerhardus.roÎn zilele de 27 şi 28 iunie 2026, Casa Calfelor Kolping din Timişoara a găzduit cursul organizat de Ordinariatul Episcopal pentru formarea facilitatorilor implicaţi în discuţiile dedicate temei sinodalităţii. Invitaţii cursului au fost Maria do Sameiro Freitas, membră a Consiliului Director al Centrului Evangelii Gaudium, şi Andrew Spiteri, unul dintre principalii facilitatori ai Sinodului Episcopilor, expert în procese sinodale şi ecleziale, recunoscut de Asociaţia Internaţională a Facilitatorilor (IAF). Cu această ocazie, membrii biroului de presă al Episcopiei Romano-Catolice de Timişoara au realizat un interviu cu cei doi invitaţi. – Ce impact are asupra dvs, personal, faptul că slujiţi în procesul sinodal? Maria do Sameiro Freitas: Eu lucrez pentru un centru care se numeşte Centro Evangelii Gaudium, care, în ultimii cinci ani, a decis să ia în considerare sinodalitatea, acest proces sinodal, atât ca domeniu de studiu, cât şi de formare. În mod firesc, pentru mine, care trebuie să urmăresc acest proces, să aleg profesorii, să mă gândesc la texte şi la întregul parcurs, a fost o îmbogăţire enormă, pentru că m-a ajutat, mai întâi, să pătrund mai profund în procesul sinodal al Bisericii şi să înţeleg cu adevărat importanţa acestui stil de a fi al Bisericii, care este sinodalitatea. În acelaşi timp, m-a ajutat şi în relaţiile mele personale, în comunitate, în tot ceea ce fac şi în societate. M-a ajutat să pun în practică aceste trei cuvinte atât de importante: comuniune, participare şi misiune. De aceea, pot spune că mă simt mult mai „în interiorul” Bisericii, iar, în acelaşi timp, acest proces mă ajută la o convertire aproape zilnică. – Lucraţi în diverse comunităţi şi culturi bisericeşti. Care a fost acea situaţie care v-a pus cel mai mult la încercare ca facilitator şi ce concluzii aţi tras din ea? Andrew Spiteri: Există destul de des situaţii foarte provocatoare atunci când lucrezi ca facilitator. Îmi amintesc că, nu demult, lucram cu un grup de persoane consacrate, care doreau să aprofundeze, prin metoda sinodală, un document foarte important pentru viaţa lor. Ştiau deja că în jurul acestui document existau multe tensiuni: unii gândeau într-un fel, alţii în altul. Am construit atunci împreună schiţa unui proces, astfel încât fiecare să poată contribui şi participa într-un mod cu adevărat sinodal. Am dedicat o după-amiază reflectării asupra valorilor specifice sinodalităţii: ascultarea, deschiderea şi disponibilitatea de a-l asculta pe celălalt, pe fiecare în parte. Ne-am pregătit bine şi, a doua zi, am început întâlnirea propriu-zisă, pornind de la acel document. Însă prima persoană care a dorit să ia cuvântul – şi a insistat să o facă – nu participase la sesiunea de pregătire. Când i-am oferit cuvântul, a început într-un mod foarte agresiv să vorbească despre tot răul pe care îl trăise în trecut. În acel moment a trebuit, într-adevăr, să intervin ca facilitator, deşi nu a fost deloc uşor. O parte esenţială a rolului facilitatorului este să protejeze spaţiul de dialog, să păstreze acel cadru în care fiecare persoană poate vorbi în siguranţă. Am intervenit, aşadar, cu fermitate şi i-am reamintit valoarea fundamentală a procesului nostru, invitându-l să respecte acordul pe care îl stabilisem împreună. A spus că este de acord, însă imediat după aceea a revenit, cu aceeaşi intensitate, la experienţele din trecut. A trebuit să intervin din nou, reamintind valorile pe care ni le-am asumat: ascultarea profundă, evitarea judecării trecutului şi formularea intervenţiilor într-un spirit de ascultare şi respect faţă de ceilalţi. În cele din urmă, a intrat în această dinamică şi şi-a schimbat atitudinea. Desigur, pentru mine nu este niciodată simplu să intervin, pentru că trebuie să fim atenţi să nu pierdem acest climat de ascultare profundă. Lecţia pe care am învăţat-o a fost, pe de o parte, că este important să ne asigurăm că întregul grup acceptă regulile procesului şi modul în care dorim să parcurgem împreună acest drum. Pe de altă parte, pentru mine, ca facilitator, rămâne esenţial să fiu mereu atent la protejarea spaţiului sacru în care lucrăm împreună. – Baza unei discuţii sinodale fructuoase o constituie încrederea şi deschiderea. Din propria dvs experienţă, ce anume contribuie cu adevărat la construirea acestei încrederi într-o comunitate bisericească? Andrew Spiteri: Aceasta este o întrebare foarte frumoasă şi îmi aminteşte atât de ceea ce spunea Papa Francisc, cât şi de ceea ce subliniază acum Papa Leon al XIV-lea: trebuie să intrăm în dialog unii cu alţii dezarmaţi, văzând în celălalt o valoare, chiar dacă are idei diferite de ale mele. De exemplu, să vorbim pentru a înţelege, şi nu pentru a-i convinge pe ceilalţi de propriile noastre idei. Să vedem binele din celălalt, chiar dacă are un mod de a gândi sau de a aborda lucrurile diferit de al nostru. În fond, sinodalitatea ne invită şi ne provoacă să ne dezarmăm, să ne oferim cu sinceritate propriile idei şi să fim liberi, pentru a căuta acel „fragment de adevăr” care se află în fiecare dintre noi, astfel încât să ajungem împreună la un adevăr mai deplin. Iar acest lucru presupune un angajament din partea fiecăruia dintre noi: să devenim prieteni, să practicăm ascultarea profundă şi să vedem binele care există în fiecare persoană, chiar dacă nu este vizibil imediat sau uneori rămâne ascuns. Cred că acestea sunt îndemnurile pe care ni le oferă ambii Papi, învăţându-ne să parcurgem împreună drumul sinodal în spirit de comuniune. – Care sunt neclarităţile legate de sinodalitate sau de rolul de facilitator cu care vă confruntaţi cel mai des? Andrew Spiteri: Este o întrebare foarte interesantă, pentru că ne confruntăm destul de des cu această situaţie. În ceea ce priveşte sinodalitatea, cred că există, şi vor exista întotdeauna, percepţii foarte diferite. Unii o consideră o ameninţare, crezând că va duce la haos. Îmi amintesc de un paroh care spunea: „Îmi este greu şi aşa cu consiliul parohial. Dacă le mai dau tuturor cuvântul, va fi un haos total. Aşa că îi las să vorbească, iar apoi decid eu.” Tocmai aici Papa Leon al XIV-lea subliniază, cu multă delicateţe, valoarea construirii împreună. Aşa cum spuneam şi mai devreme, este vorba despre capacitatea de a descoperi mica sau marea parte de adevăr pe care fiecare dintre noi o poartă. De aceea, marea provocare este să înţelegem că a merge împreună este un dar, nu o ameninţare. Este o îmbogăţire, nu ceva care ne aruncă în haos. Este ceva care ne oferă – folosind o imagine dragă Papei Francisc – posibilitatea de a respira cu doi plămâni. Nu doar cu unul, al meu, ci şi cu celălalt, care reprezintă contribuţia, experienţa şi intuiţiile celorlalţi. O altă neînţelegere pe care o întâlnesc adesea se referă la facilitare şi la rolul facilitatorului. Această slujire, această misiune de a crea şi de a păstra un spaţiu sigur, în care grupul poate chiar să greşească, dar să continue să meargă împreună, să se înţeleagă, să exprime ceea ce trăieşte şi să caute împreună răspunsuri, nu este întotdeauna înţeleasă. Uneori există riscul ca facilitatorul să încerce să conducă grupul spre concluziile pe care şi le doreşte el. Aceasta nu mai este facilitare, ci manipulare. Facilitarea este, în schimb, o adevărată slujire. Aşa cum s-a spus şi în cadrul Sinodului, ea este un dar şi un serviciu oferit persoanelor, pentru ca acestea să poată descoperi împreună, în lumina experienţei lui Dumnezeu pe care o trăiesc în comunitate, lumina necesară pentru a discerne şi pentru a lua deciziile potrivite. – Dacă aţi putea oferi un singur sfat Bisericii locale pentru construirea unei culturi sinodale, care ar fi acesta? Maria do Sameiro Freitas: Eu, sincer, am rămas foarte impresionată de această vizită şi de această Dieceză, pentru că aici există deja un parcurs care s-a construit de-a lungul acestui an. Mai multe persoane au participat la cursul pe care l-am organizat la Centrul Evangelii Gaudium, iar acest lucru a fost o adevărată îmbogăţire, atât pentru întregul curs, cât şi pentru toţi cei implicaţi. Faptul că aproximativ 30 de persoane din România au făcut parte dintr-un grup internaţional format din 60-70 de participanţi a fost o prezenţă semnificativă şi a contribuit la bogăţia schimbului de experienţă care a avut loc. Ceea ce văd eu în această Dieceză este că există deja un parcurs foarte viu, aflat în plină desfăşurare, un drum care merge înainte şi care a început cu adevărat în urmă cu câţiva ani. Acest lucru se datorează şi faptului că aţi avut harul ca Episcopul dumneavoastră să participe la cele două Adunări Generale Ordinare ale Sinodului. În ceea ce priveşte sfatul meu, cred că cel mai important lucru este exact ceea ce spunea şi Andrew: să mergeţi împreună, să construiţi acest spirit de familie în care fiecare să se simtă parte a Bisericii. Poate nu toţi în acelaşi mod – pentru că acest lucru este imposibil – dar fiecare să poată spune: „Biserica este şi a mea, particip la viaţa ei şi sunt coresponsabil pentru misiunea ei”. Cred că acestea sunt ideile care exprimă cel mai bine esenţa sinodalităţii şi care, în cele din urmă, se pot rezuma într-un singur îndemn: să construim cu adevărat un spirit de familie între noi toţi. – După ce vom recunoaşte că reînnoirea sinodală a prins cu adevărat rădăcini în Biserica locală? Există semne concrete şi, dacă da, care sunt acestea? Maria do Sameiro Freitas: Cred că răspunsul se află chiar în ceea ce am văzut împreună la cursul pe care l-am desfăşurat aici. Am văzut participare. Am văzut cum preoţii, persoanele consacrate şi ceilalţi participanţi au fost împreună, în cadrul acestui atelier de două zile, ca o adevărată familie. Nu simţeai diferenţa dintre preoţi, persoanele consacrate şi cei care participau pentru prima dată, fără să aibă multe cunoştinţe despre procesul sinodal, pentru că au fost prezenţi şi astfel de participanţi. De aceea, cred că reînnoirea sinodală se recunoaşte după atmosfera care se creează, după spiritul care există între oameni. Şi cred că se vede şi în felul în care acest spirit iese din bisericile şi comunităţile noastre spre lume. De exemplu, un preot îmi povestea cât de mult îi ajută acest spirit să-i invite şi pe alţii; după Sfânta Liturghie oamenii rămân împreună, stau de vorbă, poate beau o cafea şi continuă comuniunea. Toate aceste lucruri conduc spre misiune, pentru că, aşa cum a subliniat Papa Francisc, iar Papa Leon repetă adesea, comuniunea şi participarea sunt orientate spre misiune. Ca Biserică, avem această mare responsabilitate de a fi semn al unităţii lui Dumnezeu. Şi aceasta nu este deloc puţin lucru, ci este esenţial. Este, de altfel, chiar una dintre marile afirmaţii ale Conciliului Vatican II. Mai ales în vremurile pe care le trăim, când vedem o societate atât de polarizată, dificultăţi pretutindeni, războaie şi un limbaj tot mai agresiv, care nu conduce nicăieri, este important ca noi, ca Biserică, să aducem acest spirit în parohiile şi în comunităţile noastre. Chiar dacă, la început, nu vom realiza lucruri spectaculoase, toate acestea pot contribui nu doar la reînnoirea Bisericii, ci şi a societăţii. Cred că vom vedea cu adevărat roadele procesului sinodal atunci când ele vor deveni vizibile şi în jurul nostru, în societate: când oamenii se vor implica mai mult, vor avea mai mult curaj şi vor face tot mai mult pentru a mărturisi şi a transmite credinţa creştină. Acestea vor fi, cred eu, semnele că procesul sinodal continuă şi aduce rod. (Biroul de presă al Episcopiei de Timişoara) Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 78, Ultimul acces: 2026-09-30 03:43:28
|
Timp total: 0.04s...
[]:1
