Andrea Tornielli: Schisma Mons. Lefebvre se repetă după 38 de ani

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Andrea Tornielli: Schisma Mons. Lefebvre se repetă după 38 de ani

[2026-07-02]

Arhiepiscopul Marcel Lefebvre (Jim, Wiki, CC BY 2.0)
Este o istorie tulburătoare, marcată de încercări generoase, de uşi lăsate deschise şi de oportunităţi oferite. Este o poveste dureroasă, caracterizată de două rupturi grave care au condus Fraternitatea Preoţească Sfântul Pius al X-lea, fondată de Arhiepiscopul Marcel Lefebvre, să se separe de Papă şi de comuniunea cu Biserica Romei, comiţând actul schismatic de a consacra Episcopi fără mandat pontifical şi împotriva voinţei Vicarului lui Cristos. Ruptura consumată la 1 iulie a.c. are consecinţe grave nu numai pentru Episcopii şi preoţii lefebvrişti, ci şi pentru toţi credincioşii. Aşa cum se precizează în nota explicativă a Dicasterului pentru Doctrina Credinţei, preoţii Fraternităţii Preoţeşti „administrează în mod ilicit Sacramentele, iar Sacramentul pocăinţei pe care îl administrează şi căsătoriile la care asistă sunt nule”.

Deciziile Mons. Lefebvre
În timpul Conciliului Ecumenic Vatican II, Arhiepiscopul francez Marcel Lefebvre, care aparţinea minorităţii conciliare opuse anumitor reforme, şi-a pus totuşi semnătura pe constituţia privind Liturgia Sacră (Sacrosanctum Concilium), precum şi pe declaraţia privind libertatea religioasă (Dignitatis humanae). De asemenea, trebuie reamintit faptul că Mons. Lefebvre a celebrat Liturghia din 1965, care conţinea primele reforme liturgice încă în stadiu experimental. După ce a fondat Fraternitatea Preoţească Sfântul Pius al X-lea în 1970, cu propriul seminar la Écône, în Dieceza elveţiană de Fribourg, şi cu aprobarea Episcopului diecezan, Mons. François Charričre, Lefebvre a refuzat să celebreze conform noului Misal Roman, iar în 1974 a descris inovaţiile introduse de cel mai recent Conciliu drept „noutăţi distructive pentru Biserică”.
„Respingem”, a declarat el în scris la 21 noiembrie 1974, „şi am respins întotdeauna să urmăm Roma de orientare neomodernistă şi neoprotestantă, care s-a manifestat clar în cadrul Conciliului Vatican II şi după Conciliu, în toate reformele care au izvorât din acesta. Toate aceste reforme au contribuit, într-adevăr, şi continuă să contribuie la demolarea Bisericii.” Dieceza a retras recunoaşterea Fraternităţii Preoţeşti, dar Sfântul Scaun a căutat dialogul cu Arhiepiscopul. Papa Paul al VI-lea a înfiinţat o comisie pentru a-i asculta preocupările şi, în 1975, i-a cerut Mons. Lefebvre să închidă seminarul din Écône şi să nu mai procedeze la alte hirotoniri preoţeşti. Papa Paul al VI-lea i-a scris Arhiepiscopului de trei ori şi a trimis prelaţi în care avea încredere să viziteze sediul tradiţionaliştilor.
După încă un refuz, Marcel Lefebvre a fost suspendat a divinis. Nu mai putea celebra Liturghia. Cu toate acestea, în luna august a acelui an, a prezidat chiar Liturghia care îi fusese interzisă, în faţa a zece mii de credincioşi şi a patru sute de jurnalişti, atrăgând o atenţie mediatică enormă. În septembrie 1976, Lefebvre a fost primit în audienţă de către Papă la Castel Gandolfo. Întâlnirea nu a dat nici un rezultat. În septembrie 1976, într-o discuţie cu filosoful francez Jean Guitton, care îl îndemnase să facă „tot ce este posibil şi imposibil pentru a evita” o schismă, Papa Paul al VI-lea a răspuns: „Simt exact la fel ca dvs. Ba chiar infinit mai mult decât dvs: este prima cruce adevărată, în ultimii 13 ani, a pontificatului meu. Dar vă pot spune că am făcut tot ce era posibil pentru a o evita.” A adăugat: „Nu văd… cum, de fapt, peste câteva luni, nu vom fi nevoiţi să transformăm această necomuniune în excomunicare.” De fapt, acest lucru nu s-a întâmplat. Nu luni, ci câţiva ani aveau să treacă, în ciuda faptului că mâna Succesorului lui Petru era mereu întinsă.
Acordul doctrinar semnat de Mons. Lefebvre
După alegerea Papei Ioan Paul al II-lea, Mons. Lefebvre părea să privească Roma altfel. La 18 noiembrie 1978, Arhiepiscopul a fost primit în audienţă, iar într-o scrisoare din 8 martie 1980 adresată Papei, prelatul a scris că „nu avea nici o ezitare cu privire la legitimitatea şi validitatea alegerii dvs” şi că „nu a susţinut niciodată” că Liturghia postconciliară „este în sine invalidă sau eretică”. Un acord menit să vindece, cel puţin parţial, dezacordurile şi să ridice suspendările a divinis părea posibil la zece ani după acea întâlnire cu Papa Ioan Paul al II-lea, în aprilie 1988.
Cardinalul Joseph Ratzinger, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, împreună cu secretarul Dicasterului, Arhiepiscopul Alberto Bovone, au condus personal negocierile dificile cu Arhiepiscopul Lefebvre şi câţiva dintre colaboratorii săi pe parcursul a trei zile (11-13 aprilie). Cel mai semnificativ semnal de încurajare a venit în ajunul întâlnirii chiar de la Papa însuşi. Cu răbdare şi inteligenţă, Cardinalul Ratzinger a reuşit să semneze un protocol doctrinar comun cu Episcopul tradiţionalist. Textul a fost finalizat în cadrul unei întâlniri desfăşurate la Roma pe 4 mai 1988 şi a fost semnat de Cardinalul Ratzinger şi de Arhiepiscopul Lefebvre a doua zi.
În acel text, Arhiepiscopul şi membrii Fraternităţii Preoţeşti Sfântul Pius al X-lea au promis „să rămână întotdeauna fideli Bisericii Catolice şi Pontifului Roman”; aceştia au declarat că „acceptă doctrina cuprinsă în nr. 25 din constituţia dogmatică Lumen gentium a Conciliului Vatican II privind Magisteriul ecleziastic şi consimţământul care i se cuvine”; s-au angajat „să adopte o atitudine pozitivă de comunicare cu Scaunul Apostolic, evitând orice polemică” cu privire la anumite puncte învăţate de Conciliu sau referitoare la reformele ulterioare ale liturgiei şi ale dreptului canonic, care păreau tradiţionaliştilor „greu de conciliat cu Tradiţia”.
„Declarăm, de asemenea”, se precizează în protocol, „că recunoaştem validitatea Jertfei Liturghiei şi a Sacramentelor celebrate cu intenţia de a face ceea ce face Biserica”, conform riturilor promulgate de Papii Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea. Acordul aborda şi alte aspecte: Fraternitatea Preoţească urma să devină o Societate de Viaţă Apostolică, beneficiind astfel de autonomie deplină, iar „din motive practice şi psihologice, consacrarea unui Episcop care este membru al Fraternităţii Preoţeşti este considerată utilă”. Totul părea să fi fost rezolvat.
Primul act schismatic
Dar, brusc, în dimineaţa zilei de 6 mai 1988, Episcopul francez a răsturnat masa negocierilor. S-a răzgândit şi l-a informat în mod particular pe Cardinalul Ratzinger că intenţiona să consacre noi Episcopi pe 30 iunie. Decizia Arhiepiscopului Lefebvre pare să fi fost determinată de convingerea sa că Sfântul Scaun nu găsise candidaţi episcopali potriviţi printre clericii Fraternităţii Preoţeşti, precum şi de teama sa că noul Episcop ar fi provenit din afara Fraternităţii. O altă întâlnire, avută pe 24 mai, s-a încheiat fără rezultat, iar pe 2 iunie Lefebvre i-a scris Papei Ioan Paul al II-lea, informându-l despre decizia sa dramatică: el şi adepţii săi urmau să aştepte „un moment mai favorabil pentru întoarcerea Romei la Tradiţie”, rugându-se ca „Roma de astăzi, infectată de modernism, să redevină Roma catolică”.
Pe 29 iunie, cu douăzeci şi patru de ore înainte de consacrările anunţate, Cardinalul Ratzinger i-a trimis Arhiepiscopului o telegramă: „Din dragoste pentru Cristos şi pentru Biserica Sa, Sfântul Părinte vă roagă, într-un mod părintesc, dar ferm, să veniţi astăzi la Roma, fără a da curs hirotonirilor episcopale anunţate de Dvs pentru 30 iunie”. Dar Lefebvre luase deja o decizie. A doua zi, asistat de prelatul brazilian al Diecezei de Campos, Antonio de Castro Mayer, i-a consacrat Episcopi pe patru preoţi ai Fraternităţii Preoţeşti: Bernard Fellay, Alfonso de Galarreta, Richard Williamson şi Bernard Tissier de Mallerais. La 1 iulie, Episcopii consacratori şi cei consacraţi au fost excomunicaţi latae sententiae pentru că au comis un act schismatic.
În contextul în care, în 1988, Cardinalul Ratzinger încheiase un acord doctrinar cu tradiţionaliştii de la Écône, doar pentru ca totul să fie anulat din cauza unor chestiuni în esenţă practice, în negocierile din anii următori, Sfântul Scaun s-a arătat dispus să acorde maximumul posibil din punctul de vedere al unei soluţii canonice, în timp ce lefebvriştii au continuat să susţină că lipsea „claritatea doctrinară”, cerând, de fapt, ca Biserica Catolică şi Papa să renunţe la anumite părţi ale Conciliului şi la anumite părţi ale Magisteriului postconciliar.
Pelerinajul din 2000 şi concesiile Papei Benedict
Încercarea de reconciliere cu Fraternitatea Preoţească Sfântul Pius al X-lea a fost reluată în august 2000. Lefebvriştii au efectuat un pelerinaj jubiliar la Roma şi au parcurs drumul în ordine pe Piaţa San Pietro. Episcopul Fellay, însoţit de Cardinalul Darío Castrillón Hoyos, preşedintele Comisiei Ecclesia Dei, a fost primit timp de câteva minute de Papa Ioan Paul al II-lea. Contactele au continuat şi s-au intensificat după alegerea Papei Benedict al XVI-lea, care, prin două decizii luate la distanţă de doi ani una de cealaltă, a răspuns cererilor tradiţionaliştilor.
La 7 iulie 2007, a emis motu proprio-ul Summorum Pontificum, liberalizând utilizarea Misalului roman din 1962, anterior Conciliului, care era considerat forma extraordinară a liturgiei Bisericii latine. La 24 ianuarie 2009, Papa Benedict al XVI-lea a ridicat excomunicarea din 1988 a celor patru Episcopi consacraţi ilicit de Lefebvre. Decretul de ridicare a excomunicării a constituit un act unilateral de reconciliere, vindecând existenţa unei mini-schisme şi deschizând uşa dialogului cu Fraternitatea Preoţească Sfântul Pius al X-lea.
Din păcate, publicarea deciziei a fost devansată de difuzarea unui interviu cu unul dintre Episcopii lefebvrişti a cărui excomunicare fusese ridicată, Richard Williamson, care, într-o discuţie cu un post de televiziune suedez în luna noiembrie a anului precedent, în timp ce se afla în Germania, a făcut declaraţii de negare a Holocaustului cu privire la exterminarea evreilor în camerele de gazare naziste. Interviul a stârnit critici foarte dure la adresa Papei Benedict al XVI-lea, care îşi exprimase speranţa că ridicarea excomunicării va fi urmată de „angajamentul prompt” al Episcopilor lefebvrişti de a „lua măsurile suplimentare necesare pentru a ajunge la comuniunea deplină cu Biserica, demonstrând astfel adevărata fidelitate şi adevărata recunoaştere a Magisteriului, a autorităţii Papei şi a Conciliului Vatican II”.
Preambulul doctrinar din 2011 şi deciziile Papei Francisc
Au trecut ani, iar în septembrie 2011, la încheierea unei serii de discuţii doctrinare solicitate de Fraternitatea Preoţească Sfântul Pius al X-lea, Sfântul Scaun a prezentat un scurt document, cerând lefebvriştilor să îl semneze. Textul conţinea, în esenţă, trei puncte, împreună cu solicitarea de a subscrie la „mărturisirea de credinţă” cerută oricărei persoane care îşi asumă o funcţie ecleziastică, asigurând „supunerea religioasă a voinţei şi a intelectului” faţă de învăţăturile pe care Papa şi Colegiul Episcopilor „le propun atunci când îşi exercită Magisteriul autentic”, chiar şi atunci când acestea nu sunt proclamate în mod dogmatic, aşa cum este cazul cu majoritatea documentelor magisteriale.
Autorităţile din Vatican au afirmat în repetate rânduri că semnarea preambulului nu însemna punerea capăt „discuţiei legitime, studiului şi explicaţiei teologice a expresiilor sau formulărilor individuale conţinute în documentele Conciliului Vatican II”. Nici această încercare nu a dat rezultate. Fellay a declarat că textul doctrinar propus era inacceptabil. În anii următori, preambulurile doctrinare au fost lăsate deoparte, iar soluţiile canonice – precum o administraţie apostolică sau o prelatură personală – au fost analizate. Însă Episcopul Fellay, pe atunci superior al lefebvriştilor, a făcut cunoscut faptul că „Fraternitatea Preoţească nu urmăreşte, în primul rând, recunoaşterea canonică”.
Între timp, interlocutorii se schimbaseră, iar Papa Francisc ocupa Scaunul lui Petru. Cu ocazia Jubileului Milostivirii din 2016, Papa Francisc a acordat preoţilor Fraternităţii Preoţeşti facultăţile speciale de a asculta spovezile şi de a acorda în mod valabil iertarea credincioşilor. Măsură menită să unească credincioşii, această facultate a fost ulterior extinsă în mod stabil, dincolo de Anul Sfânt Extraordinar, prin scrisoarea apostolică Misericordia et misera. Deşi excomunicarea Episcopilor lor fusese deja ridicată în 2009, preoţii lefebvrişti au continuat să-şi desfăşoare activitatea fără a fi încorporaţi în structura jurisdicţională ordinară a Bisericii Romano-Catolice. Prin acest act, Papa Francisc a dorit să facă un gest de dialog şi de reconciliere pastorală, având în vedere mai presus de toate binele credincioşilor care urmează Fraternitatea Preoţească.
O nouă schismă, spovezi şi căsătorii invalide
La 2 februarie 2026, Fraternitatea Preoţească a Sfântului Pius al X-lea a anunţat că la 1 iulie vor fi consacraţi noi Episcopi. La 12 februarie, superiorul Fraternităţii Preoţeşti, pr. Davide Pagliarani, a fost primit la Roma de Cardinalul Víctor Manuel Fernández, prefectul Dicasterului pentru Doctrina Credinţei. Prefectul le-a propus lefebvriştilor „o cale de dialog specific teologică, cu o metodologie clar definită, privind chestiunile care nu au primit încă o clarificare suficientă”, pentru a identifica „cerinţele minime necesare pentru comuniunea deplină cu Biserica Catolică”, împreună cu o soluţie canonică: „Posibilitatea desfăşurării acestui dialog presupune ca Fraternitatea să-şi suspende decizia privind hirotonirile episcopale anunţate”.
În ciuda apelurilor şi avertismentelor repetate de a nu continua cu noile hirotoniri episcopale, în ciuda invitaţiilor repetate la dialog, lefebvriştii, deşi profesau în cuvinte ascultarea faţă de Succesorul lui Petru, în practică nu au deschis nici o cale şi nu au ţinut seama de cererile Succesorului lui Petru, continuând în schimb cu planul lor, formalizând astfel o nouă schismă. Răspunzând la întrebarea unui jurnalist la Castel Gandolfo, pe 16 iunie, Papa Leon al XIV-lea a declarat: „Desigur, diviziunea dintre creştini este întotdeauna o chestiune dureroasă, dar ei refuză să accepte anumite elemente fundamentale ale Bisericii, începând cu mai multe puncte ale Conciliului Vatican II. Dacă aceasta este alegerea pe care o fac, îmi pare rău, dar trebuie să mergem mai departe.”

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 96, Ultimul acces: 2026-09-26 15:17:58

Timp total: 0.04s...

[]:1