Patriarhul Daniel: Rugăciunea şi participarea la Sf. Liturghie, izvoare de putere în timpul calvarului deportărilor comuniste

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Patriarhul Daniel: Rugăciunea şi participarea la Sf. Liturghie, izvoare de putere în timpul calvarului deportărilor comuniste

[2026-06-16]

de Ştefana Totorcea

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a transmis un mesaj marţi, la premiera filmului Vocile Bărăganului. Deportarea din 1951, eveniment organizat de Administraţia Prezidenţială la Palatul Cotroceni.
Preafericirea Sa a evocat mărturiile despre tragedia deportaţilor, dar şi despre sprijinul duhovnicesc esenţial oferit de Biserică în această perioadă.
„Evenimentul de astăzi constituie un prilej de comemorare, dar şi de rugăciune smerită înălţată lui Dumnezeu Cel în Treime închinat, pentru mântuirea sufletelor celor aproximativ 1700 persoane (dintre care 175 copii), care au murit în cele 18 sate ale Bărăganului, în anii 1951-1956, şi ale căror morminte au fost arate cu tractorul, în anul 1964, pentru ca terenurile să fie cultivate cu legume şi cereale sau transformate în sisteme de irigaţii”, a transmis Patriarhul României.
Rugăciunea personală şi participarea la Sfânta Liturghie au fost izvor de putere în timpul calvarului deportărilor comuniste
Tragedia deportării celor aproximativ 44.000 de persoane din teritoriul de graniţă al României cu Iugoslavia, în Câmpia Bărăganului, în noaptea de Rusalii (17/18 iunie) a anului 1951, reprezintă una dintre cele mai dramatice acţiuni represive desfăşurate de regimul comunist din România după cel de-Al Doilea Război Mondial, în contextul mai larg al deportărilor dispuse în anii 1941-1960: deportarea sutelor de preoţi, intelectuali şi chiaburi români din Basarabia şi Bucovina de Nord în Kazahstan şi Siberia (1941, 1949, 1951), deportarea etnicilor germani în URSS (1945), deportarea miilor de deţinuţi politici în coloniile de muncă din Delta Dunării (1950-1960) şi la Canalul Dunăre-Marea Neagră (1949-1953/1955), rupţi de locurile natale şi supuşi unor tratamente inumane, devenind, astfel, victime ale unui program sistematic de exterminare politică şi ideologică.
Familii numeroase formate din părinţi, copii şi bunici de naţionalităţi diferite (români bănăţeni, olteni, basarabeni şi bucovineni, aromâni, vlahi, megleno-români, sârbi, şvabi, bulgari, maghiari, evrei etc.), aparţinând diverselor categorii sociale, în special clasei ţăranilor înstăriţi, denumiţi chiaburi de către autorităţile de stat şi consideraţi duşmani ai regimului comunist, au fost ridicate în noaptea de 17/18 iunie 1951 din propriile locuinţe aflate în judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, pe o rază de 25 kilometri de graniţa iugoslavă, şi transportate cu trenurile de marfă în Câmpia Bărăganului, unde au rămas până în anul 1956.
Ajunşi în Bărăgan, au fost obligaţi să-şi construiască propriile case şi sate şi să muncească în gospodăriile agricole de stat din regiune, plătiţi cu sume modice şi controlaţi periodic de autorităţile de stat. Coeziunea familiei le-a dat puterea să înfrunte cu stoicism vicisitudinile istoriei şi geografiei şi să supravieţuiască.
Sunt impresionante mărturiile unora dintre persoanele deportate cu privire la participarea la sfintele slujbe în bisericile din satele învecinate şi la modul în care credinţa i-a salvat de la pieirea spirituală:
„În fiecare duminică, şiruri de prunci, femei şi chiar bărbaţi făceau drumul prin baltă pentru a lua parte la Sfânta Liturghie de la bisericuţa din Tămăoani. Acolo se rugau bunului Dumnezeu să le dea putere şi sănătate şi să poată duce calvarul care le-a fost dat de comunism. Parcă-i văd şi astăzi, cum trec prin baltă, pe o potecă îngustă, pe sub sălcii, pe lângă brusturi, şovar şi pipirig. Pe deasupra capetelor trece rar câte o pasăre de baltă, o raţă, un nagâţ, un uliu şi ei păşesc peste stuful uscat …, merg sau se întorc de la bisericuţă, unul în spatele celuilalt. Cei din Beba, Checea şi Giulvăz au organizat un cor şi de sărbători au cântat colinde şi cântări bisericeşti de a răsunat micuţa biserică din Tămăoani în care nu aveai loc să arunci un ac. Cei din sat au rămas uimiţi şi ne-au întrebat de ce am fost aduşi aici şi puşi să facem sat pe fundul lacului, că ei ne văd oameni de treabă şi gospodari cu frica lui Dumnezeu, deşi autorităţile le-au spus că suntem bandiţi periculoşi”.[1]
Politica internă de colectivizare forţată a agriculturii, începută în anul 1949, care a fost una dintre cauzele principale pentru deportările în Bărăgan, a marcat dramatic şi clerul Bisericii Ortodoxe Române. În anii 1950-1952, numeroşi preoţi ortodocşi români din satele României au fost trecuţi, de către aşa-numitele sfaturi populare locale, în rândul chiaburilor.
Asupra lor au fost îndreptate măsuri violente şi înjositoare, fiind puşi la munci incompatibile cu demnitatea şi chemarea lor preoţească: dublarea impozitului şi a cotelor către stat, transporturi obligatorii cu căruţa proprie în interesul celor aflaţi la conducerea satelor, „rechiziţionarea” calului din gospodăria proprie, arii de treierat la batoză, cărat de piatră, nisip, lemne şi apă, repararea podurilor, curăţarea drumurilor, a şanţurilor şi a curţii sfatului popular, văruirea internatelor şcolare şi a closetelor, supravegherea de la spate „cu bâta” prin folosirea de jigniri şi insulte murdare, maltratări, stingerea varului în curtea sfatului popular, frecarea duşumelelor, spălarea geamurilor, scoaterea sălciilor şi a lemnelor din albia unor râuri, încărcarea de vagoane cu sare, lemne şi grâu, strângerea şi predarea de seminţe de iarbă, defavorizarea copiilor preoţilor prin exmatricularea lor din şcoli, oprirea de la săvârşirea slujbelor liturgice în duminici şi sărbători, intrarea cu forţa în biserică, în stare de ebrietate, a celor aflaţi la conducerea satelor ş.a.
Vina cea mai mare care li se aducea preoţilor chiaburi era aceea de a fi fost „duşmani de clasă şi ai păcii şi exploatatori şi duşmani ai poporului muncitor, prin deţinerea de terenuri agricole, de cazane de fiert ţuica, batoze, ori alte mijloace de exploatare”. Preoţii erau acuzaţi, în general, că „au avut servitori şi că au folosit braţe de muncă salariată la lucrarea pământului”.[2]
Cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la tragedia deportărilor în Bărăgan, transmitem un cuvânt de binecuvântare şi felicitare, organizatorilor evenimentului cultural-ştiinţific găzduit astăzi, 16 iunie 2026, de Administraţia Prezidenţială în Palatul Cotroceni, şi tuturor celor prezenţi la premiera filmului „Vocile Bărăganului. Deportarea din 1951”, în rândul cărora se numără şi unii membri ai Asociaţiei foştilor Deportaţi în Bărăgan şi ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, supravieţuitori ai deportărilor şi urmaşi ai acestora.
Exprimăm, de asemenea, cuvinte de apreciere istoricilor care efectuează cercetări arhivistice şi memoriale valorificate în editarea de cărţi, în organizarea de simpozioane sau în producţii documentare media pentru recuperarea adevărului istoric al unei perioade greu încercate din istoria României, care a durat 40 de ani şi care a marcat întreaga societate românească, inclusiv Biserica Ortodoxă Română.
Ridicarea de troiţe şi monumente comemorative în diferite localităţi, săvârşirea slujbelor de pomenire şi parastase pentru persoanele deportate decedate, utilizarea platformelor bisericeşti media pentru relatarea mărturiilor particulare ale supravieţuitorilor şi pentru mediatizarea evenimentelor organizate în acest sens, se înscriu în activitatea de solidarizare a Bisericii Ortodoxe Române cu proiectele Asociaţiei foştilor Deportaţi în Bărăgan.
Evenimentul de astăzi constituie un prilej de comemorare, dar şi de rugăciune smerită înălţată lui Dumnezeu Cel în Treime închinat, pentru mântuirea sufletelor celor aproximativ 1700 persoane (dintre care 175 copii), care au murit în cele 18 sate ale Bărăganului, în anii 1951-1956, şi ale căror morminte „au fost arate cu tractorul, în anul 1964, pentru ca terenurile să fie cultivate cu legume şi cereale sau transformate în sisteme de irigaţii”.[3]
Cu deosebită preţuire şi părintească binecuvântare,
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Note
[1] Viorel Marineasa şi Daniel Vighi, Rusalii 51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, Ed. Marineasa, Timişoara, 2004, p. 17.
[2] Arhiva Episcopiei Aradului, Dosarul III 38/1951.
[3] Romulus Rusan – coordonator, Morţi fără morminte în Bărăgan (1951-1956), Ed. Fundaţiei Academia Civică, 2011, p. 2.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 92, Ultimul acces: 2026-10-02 08:18:08

Timp total: 0.04s...

[]:1