Ziua Tineretului în Dieceza de Iaşi

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Ziua Tineretului în Dieceza de Iaşi – decanatul de Iaşi

[2026-05-04]

foto: Ercis.ro
Ziua Tineretului 2026 a fost un prilej de sărbătoare, o zi deosebită de comuniune a tinerilor catolici din parohiile decanatului de Iaşi, plină de energie şi zâmbete, cu un program diversificat, conţinând momente de cunoaştere şi provocări de interacţiune între participanţi, momente catehetice rodnice, bune de pus la inimă şi de păstrat în cămara sufletului, pentru care îi mulţumim pr. Fabian Pitreţi, mărturii emoţionante şi încurajările unei tinere care ne-a povestit ca o soră mai mare cum putem propaga viu speranţa în viaţa noastră şi în vieţile celor din jur, prin inimi deschise, răbdare şi empatie, pentru care îi mulţumim Florentinei Chiricheş, psiholog, o Liturghie minunată însufleţită de cântări minunate specifice tinerilor, animate de Corul de tineri „Juvenes Ecclesiae”, diverse ateliere, jocuri şi concursuri care au pus la încercare cunoştinţele, agilitatea fizică, dar şi cea mentală şi creativitatea tinerilor.

Tema aleasă în acest an a fost: „Cu Isus, speranţa devine mărturie”, un ecou atât de vibrant al Jubileului cu tema „Pelerini ai speranţei”, urmând şi noi un mic pelerinaj al speranţei, aici, la Iaşi. La cateheză, pr. Fabian Pitreţi ne-a învăţat că definiţia speranţei nu se opreşte acolo, ci că speranţa este mai mult de atât. Este o renunţare la ego, la credinţa că toate stau în puterile noastre, că trebuie să fim perfecţi, că trebuie să reuşim totul şi în toate. Este o pauză în care nu ne mai lăsăm executaţi de ghilotina opiniei publice şi ne întoarcem inimile spre privirea blândă şi iubitoare a lui Dumnezeu, un moment în care se reaprinde focul speranţei, speranţa că avem o destinaţie finală care merită parcurgerea unui drum şi dificil pe alocuri.
În continuare, părintele ne-a spus ceva esenţial şi mângâietor deopotrivă: noi, tinerii, ne aflăm în „etapa marilor speranţe” care este caracteristică adolescenţei târzii şi a începutului maturităţii, perioada în care simţi că poţi muta munţii şi îţi doreşti cu toată inima să faci aceasta, dar cum „cu mari puteri, vin mari responsabilităţi”, cu mari speranţe, vin şi mari dezamăgiri atunci când lucrurile nu au ieşit aşa cum ne-am dorit sau imaginat noi, ceea ce face ca o dezamăgire să cântărească atât de mult în avântul spre noi decizii, călătorii, provocări. În această etapă ne copleşeşte şi presiunea „tuturor posibilităţilor”, speranţele sunt „mari” pentru că acum se iau deciziile care vor defini restul vieţii: cariera, partenerul de viaţă, valorile morale, iar reţelele sociale şi expunerea la „oceanul” de variante şi opţiuni doar îngreunează această piatră de pe umerii tinerilor din zilele noastre.
Romanul „Marile Speranţe” de Charles Dickens, menţionat de pr. Fabian, ilustrează parcurgerea acestei etape şi cum finalul acesteia marchează adesea trecerea de la „speranţe” (care pot fi nerealiste sau bazate pe proiecţiile altora) la maturitate, unde înveţi să apreciezi realitatea aşa cum este ea. Predica părintelui ne-a spus cum răul nu ne ocoleşte, prin viaţă şi întâmplări apare dezamăgirea, iar atunci când eşti trist, dezamăgit şi frustrat, nu vrei altceva decât să te retragi sau să te ascunzi într-un loc imaginar, îndepărtat, o „Ţară de Nicăieri”. Un pas pe care îl putem face este să pornim pe propriul nostru drum spre Emaus – poate sună a îndemn de a pleca în acel loc îndepărtat, dar nu este; îndemnul este de a parcurge o călătorie de transformare, un drum pe care ne deschidem mintea şi inima pentru a primi îndrumarea lui prin orice mijloc ar trimite-o Dumnezeu, prin ceva mic a cărui semnificaţie doar noi o înţelegem – un „inside joke” divin sau un om care ne dă un sfat potrivit la momentul potrivit pentru că Dumnezeu vorbeşte prin oameni.
Călătoria celor doi ucenici către Emaus ne spune: nu vă baricadaţi inimile, lăsaţi inima întredeschisă, primiţi cuvântul „străin” şi faceţi-i loc lui Isus în inimile voastre. Pr. Iacopo Iadarola OCD spune: „Paradisul, în ebraică pardes, provine dintr-un termen persan care înseamnă literalmente «zid împrejur». Un zid care nu înseamnă divizare sau excludere, ci un zid care indică grija iubitoare faţă de ceva care este extrem de preţios şi care trebuie protejat în orice fel, şi anume grădina sufletului nostru, în care Dumnezeu, care se desfăta ca în paradisul pământesc de odinioară, se află acum singur, pentru că noi l-am abandonat şi trăim – nefericit şi fără să ni-l amintim – în afara zidurilor.” Dacă am abandonat oare şi zidurile sufletului nostru? Sau am construit ziduri care au protejat mai degrabă egoul nostru, nelăsând spaţiu oamenilor şi experienţelor noi să ne întâmpine din frica de a fi răniţi sau dezonoraţi, în timp ce singuri ne-am lăsat sufletul pradă propriilor ambiţii, critici sau bucurii trecătoare care nu ne-au hrănit inima. Speranţa înseamnă să ne lăsăm înflăcăraţi de iubirea lui Cristos. (Martina Apetrei pentru Ercis.ro)

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 109, Ultimul acces: 2026-09-28 22:42:02

Timp total: 0.03s...

[]:1