Cristina Iacob, preoteasă în Spania: „Oamenii nu pleacă în diaspora ca să-L găsească pe Dumnezeu. Dar minunea este că, pe drum, Îl găsesc”

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Cristina Iacob, preoteasă în Spania: „Oamenii nu pleacă în diaspora ca să-L găsească pe Dumnezeu. Dar minunea este că, pe drum, Îl găsesc”

[2026-04-17]

de Redacţia

Cristina Iacob este preoteasă în Salamanca, Spania, unde, alături de soţul ei, slujeşte comunitatea românească din diaspora. Departe de ţară, într-un context marcat de diferite provocări şi de o cultură secularizată, implicarea preotesei se împarte între viaţa de familie şi responsabilitatea faţă de oameni.
În acest interviu, doamna Cristina Iacob vorbeşte despre cum se construieşte, în timp, această chemare, despre bucuriile şi provocările vieţii de preoteasă în diaspora şi despre felul în care credinţa, familia şi grija faţă de ceilalţi se întâlnesc, concret, în viaţa de zi cu zi.
Alexandra Nadane: Cum s-a conturat, în timp, pentru dumneavoastră vocaţia de preoteasă şi ce a influenţat cel mai mult felul în care o trăiţi astăzi?
Cristina Iacob: Pentru mine, vocaţia de preoteasă s-a conturat în timp. Sinceră să fiu, nu am ştiut prea bine ce înseamnă a fi preoteasă, deoarece în România, în timpul copilăriei mele, figura care mi-a marcat cu adevărat viaţa a fost părintele din satul nostru.
El era şi cel care ne preda religia şi îmi amintesc cu foarte mult drag felul în care ne vorbea despre Dumnezeu. Eram, efectiv, fascinată de tot ceea ce ne spunea. Dacă ar fi fost după mine, nu aş fi vrut să mai plec acasă, aş fi vrut ca orele de religie să nu se mai termine, aşa cum simţeam şi la Sfânta Liturghie în fiecare duminică.
Când eram copil, mergeam la biserică dusă de bunici, mai târziu mergeam cu colegele şi vecinii, în fiecare duminică, dar totul devenea mult mai intens şi pătrunzător în Săptămâna Patimilor, la Denii. Îmi amintesc că părintele avea o grijă deosebită pentru noi, copiii. Femeile cântau într-o strană, bărbaţii în alta, iar părintele se îngrijea mereu de noi, copiii. Formam şi noi o mică ceată în jurul Sfântului Epitaf. Nu ştiam atunci ce reprezintă, am înţeles mai târziu.
Ajunsă în diaspora, la început nici aici nu am avut o referinţă clară. Nu aveam biserică. Abia în 2008, când Preasfinţitul Timotei a venit aici, au început să se înfiinţeze parohii – inclusiv în oraşul în care locuiau părinţii mei şi apoi în cel în care studiam. Eu sunt un caz fericit, deoarece am venit cu familia la vârsta de 15 ani aici, împreună cu părinţii şi cele două surori. În urmă cu 23 de ani când am ajuns noi, erau foarte puţini români.
Ceea ce am simţit pentru prima dată aici, în diaspora, a fost că oamenii au nevoie de om. După Sfânta Liturghie, mulţi simţeau nevoia să mai rămână, să împărtăşească un cuvânt, o trăire. Nu neapărat să li se rezolve problemele, ci să fie ascultaţi, să li se zâmbească, să fie îmbrăţişaţi.
Îmi amintesc că, în parohia din Ávila, unde locuiau părinţii mei, oamenii veneau adesea la mine şi mă întrebau dacă sunt preoteasa. Nu eram.
Mai târziu, prin pronia lui Dumnezeu şi cu binecuvântare, Preasfinţitul Timotei, prin mijlocirea părintelui Nicodim, l-am cunoscut pe soţul meu, el studiase Teologia şi Relaţii internaţionale la Bucureşti. După un timp, ne-am căsătorit şi am plecat în România, iar când ne-am întors chemarea a venit într-un mod foarte clar. Când Preasfinţitul a dorit să-l hirotonească, ne-a chemat pe amândoi şi m-a întrebat şi pe mine ce părere am.
Îmi amintesc că i-am spus că îl voi urma oriunde va merge. Nu ştiam ce mă aşteaptă. Nu eram conştientă de ceea ce presupune acest drum. Aveam doar o mare dragoste pentru Dumnezeu şi o deschidere sinceră. Am simţit atunci chemarea, asemenea apostolilor: „Veniţi după Mine”. Şi am urmat. Am lăsat tot. Locuiam în Ávila, aveam amândoi locuri de muncă bune, stabile, familiile noastre erau acolo, o aveam pe Sofia micuţă, eram înconjuraţi de siguranţă şi dragoste. Dar la botezul Sofiei, moment în care soţul meu a fost şi hirotonit, Preasfinţitul ne-a spus să ne pregătim să mergem la Lugo.
Am luat câteva valize, copilul în braţe şi, într-o valiză aparte, toate cele necesare slujirii: Sfântul Antimis, Evanghelia, Sfintele Vase, Sfântul Chivot, cădelniţa… Şi am plecat. Am ajuns într-un oraş numit Lugo, la aproape 500 de kilometri de tot ce cunoşteam. Acolo nu aveam nimic: nici casă, nici biserică, nici comunitate. Eram doar noi: soţul meu, eu, Sofia şi Dumnezeu. Şi Dumnezeu nu ne-a lăsat niciodată.
Îmi amintesc că, înainte de plecare, în miez de noapte, m-am aşezat şi i-am scris Maicii Domnului. Cu multe lacrimi i-am spus: „Nu ştiu unde mergem, nu ştiu ce ne aşteaptă, dar Ţie îţi încredinţez totul. Ştii că mergem să-I slujim Fiului Tău. Fă Tu ceea ce ştii că este de folos. Rânduieşte-le şi întocmeşte-le pe toate aşa cum ştii. Învaţă-ne, mergi înaintea noastră şi ne ajută să fim unelte în mâinile Domnului.”
Am plecat cu această rugăciune în inimă. Acolo, la Lugo, am învăţat ce înseamnă să fii preoteasă. Eram foarte tânără, aveam mult entuziasm şi multă dragoste. Am înţeles că preoteasa este, în primul rând, omul de lângă soţul ei. Împreună, cu toată fiinţa, Îl iubesc pe Dumnezeu şi Îl mărturisesc prin viaţa lor. Am înţeles că nu trebuie să aşteptăm ca alţii să facă, ci să ne suflecăm mânecile şi să începem noi. Şi asta am făcut.
A.N.: Ce modele de femei sau de familii v-au inspirat în parcursul dumneavoastră?
C.B.: Nu aş putea spune că am avut modele concrete care să ne inspire sau să ne arate exact ce şi cum trebuie să facem. În diaspora, mai ales la început, parohiile erau foarte îndepărtate unele de altele, iar fiecare încerca să facă ceea ce Domnul îi insufla. Eu am descoperit că, la fel ca toate vocaţiile, şi vocaţia de preoteasă ţine foarte mult de relaţia noastră personală cu Dumnezeu. Nu putem fi oamenii lui Dumnezeu dacă, înainte de hirotonia soţului, nu am avut deja o relaţie vie cu El. Pentru mine, relaţia cu Domnul a fost întotdeauna esenţială. Am crescut în Biserică şi nu aş putea să mă definesc ca persoană în afara lui Dumnezeu.
Cred că tocmai de aceea am avut puterea să urmez, să plec într-un loc absolut necunoscut. Acolo, Dumnezeu a avut o grijă minunată de noi. În mod surprinzător, cei care ne-au ieşit în întâmpinare a fost Biserica Catolică. Ei ne-au oferit o capelă pe care nu o mai foloseau, un spaţiu generos în care puteam organiza nu doar slujbele, ci şi şcoala parohială şi agapele. Tot ei ne-au pus la dispoziţie şi un apartament, chiar pe aceeaşi stradă cu biserica.
A fost o purtare de grijă foarte concretă. Preotul catolic, Antonio, ne-a fost ca un tată, iar maica Teresa ne-a fost ca o mamă. Se îngrijeau ca noi să nu ducem lipsă de nimic. Atunci am simţit foarte clar că Dumnezeu nu ne-a uitat nici măcar o clipă.
Lucrarea a început fără zgomot, cu inimile la vedere şi mâinile suflecate. Am înţeles acolo un lucru esenţial: nu putem cere oamenilor ceea ce noi nu dăruim. Dacă vrem respect, trebuie să oferim respect. Dacă vrem să fim primiţi în inimile lor, trebuie mai întâi noi să ne deschidem inimile.
Trebuie să mărturisesc că începutul nu a fost uşor. Deşi se ceruse înfiinţarea parohiei, în realitate nu era o comunitate formată. Cei care făcuseră această cerere plecaseră deja în România. La început erau foarte puţini oameni.
Cum m-am implicat în mod concret? Ocupându-mă de strană, având grijă de copilaşii şi de tinerii din parohie, prin intermediul catehezei pe care o făceam la şcoala parohială, ocupându-mă de comitetul femeilor, de organizarea hramurilor şi a evenimentelor, de curăţenie… Cam de toate, practic. Şi recunosc că, la început, i-am judecat. Mă durea şi mă întrebam: unde sunt aceşti oameni? De ce nu vin? De ce nu-şi aduc copiii la biserică?
Schimbarea a venit în momentul în care am început să mă rog pentru ei. Luam pomelnicele acasă şi, împreună cu părintele, făceam Paraclisul Maicii Domnului în fiecare seară. După rugăciune, fiecare lua pomelnicele lor şi, seară de seară, îi pomeneam pe toţi.
Şi, încet, încet ceva s-a schimbat în inima mea. Am început să înţeleg că fiecare om poartă o durere, o povară nevăzută. Şi atunci am înţeles mai profund care este rolul nostru: să fim oamenii lui Dumnezeu, prezenţe calde, deschise, primitoare. Să facem din biserică un loc în care fiecare om să se poată regăsi. Un loc unde să vină cu drag, să simtă pace, să simtă că este Domnul acolo. Nu să creăm un loc al dezbinării, al judecăţii, sau al „bisericuţelor” închise, ci o familie: o familie mare, în care fiecare să îşi găsească locul.
A.N.: Cum vedeţi rolul preotesei astăzi, în relaţia cu familia, cu comunitatea şi realităţile din jur?
C.B.: Acum, privind în urmă, văd rolul preotesei în relaţia cu familia, comunitatea şi oamenii din jur poate în acelaşi fel ca odinioară, dar cu mai multă maturitate şi, nădăjduiesc, cu mai mult discernământ. La început eram convinsă că trebuie să fiu trup şi suflet în toate, să mă fac tuturor toate: să plâng cu cei ce plâng, să râd cu cei ce râd, să îmbrăţişez pe cei care au nevoie de îmbrăţişare. Şi, într-un fel, asta am încercat să facem în cei zece ani petrecuţi în prima parohie.
Acolo am descoperit că rolul preotesei este adesea foarte strâns legat de cel maternal. Înainte de toate, învăţăm să fim părinţi pentru copiii noştri, iar apoi, în chip tainic, aşa cum părintele devine tată duhovnicesc pentru comunitate, preoteasa ajunge să fie o mamă pentru sufletele încredinţate.
Am simţit foarte puternic că trebuie să punem un accent deosebit pe tineri. Ei sunt viitorul şi, în diaspora, sunt poate cei mai vulnerabili. Nu mai au bunicii aproape, nu mai au biserica din sat, nu mai aud clopotul, nu mai au acel firesc al credinţei pe care l-au avut generaţiile dinaintea noastră. Părinţii muncesc mult, bunicii nu sunt aproape, iar inimile lor au nevoie de grijă, de atenţie, de prezenţă. De aceea, cred că Biserica trebuie să fie pentru ei un loc viu, cald, primitor.
Rolul preotesei astăzi îl înţeleg, mai degrabă, ca pe o mică punte între oameni şi preot. Spunea Preasfinţitul Teofil de Iberia că preoteasa trebuie să fie inima parohiei. Iar eu mi-am dorit să fiu o inimă caldă şi primitoare, atât cât pot, cu neputinţele mele. Dacă părintele, prin slujire, este mai mult în altar, preoteasa rămâne între oameni, încercând să fie aproape de ei: să asculte, să vadă, să simtă. Nu ca una care ştie sau poate mai mult, ci ca o mamă care îşi doreşte ca şi fiii şi fiicele ei să se apropie de Dumnezeu.
Dar, în acelaşi timp, ea trebuie să păstreze echilibrul în propria familie. În diaspora, realitatea este că preoţii muncesc. Şi soţul meu a lucrat încă de la început, atât în prima parohie, cât şi acum. Nu toate parohiile pot susţine preotul oferindu-i unui salariu şi chiria locuinţelor. Având trei copilaşi, amândoi am muncit, fiecare după putere şi în funcţie de etapa vieţii.
În prima parohie, eu am ales să rămân acasă cât copiii au fost mici. Mai târziu, a trebuit să o iau de la capăt: să învăţ o limbă nouă, o limbă co-oficială în acea regiune, să dau examen, pentru a putea profesa. Deşi sunt profesor de limba spaniolă şi engleză, iar facultăţile le-am făcut în Spania, a trebuit să reîncep drumul în comunitatea respectivă. Nu a fost deloc uşor, dar când Domnul e împreună noi, nimic nu e imposibil.
Toate acestea m-au învăţat că oamenii nu au nevoie de perfecţiune, ci de autenticitate. Au nevoie de oameni sinceri în faţa lor. Dacă preotul şi preoteasa se iubesc, se respectă şi Îl iubesc pe Dumnezeu, oamenii simt. Dacă ceea ce propovăduim se regăseşte în modul în care gândim şi vieţuim, oamenii simt. Cred că rolul nostru este să creăm punţi, să încurajăm, să îmbrăţişăm, să împuternicim şi să reamintim cât de mult a iubit Mântuitorul lumea aceasta.
Ca preoteasă, simt o chemare aparte de a fi alături de femei. Să le ascult, să le înţeleg, să le sprijin. În diaspora, multe sunt singure, departe de familie şi de tot ce au agonisit şi au lăsat în urmă. Duc foarte multe pe umeri: muncă, copii, adaptare, limbă, dor.
Nu este deloc uşor să o iei de la zero într-o ţară străină, de la limbă, la muncă, la viaţă. De aceea, cred că misiunea noastră este să facem locul în care suntem mai cald, mai primitor, mai aşezat. Să fie un loc unde oamenii vin şi simt pace. Dar să nu ne înşelăm vreo secundă crezând că noi dăm pacea. Nu noi o dăm. Hristos o dă. Iar noi, pentru a putea fi purtători ai acestei păci, trebuie, mai întâi, să ne trăim viaţa cu Dumnezeu şi în Dumnezeu.
A.N.: Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, o familie aşezată şi cum încercaţi să construiţi acest lucru, zi de zi?
C.B.: Pentru mine, o familie aşezată este o familie care Îl trăieşte pe Hristos şi Îl iubeşte cu toată puterea inimii. O familie conştientă că nu poate exista fără Dumnezeu. Este un lucru pe care încercăm să-l construim zi de zi, în cele mai mici detalii. În primul rând, prin rugăciune. Încercăm să avem momente de rugăciune în familie, cu copiii, dar şi în mod personal, şi, bineînţeles, împreună, ca soţ şi soţie.
Apoi, prin citirea Sfintei Scripturi. Încerc, în fiecare zi, să citesc un capitol din Sfânta Scriptură. Dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu, am această întâlnire cu Domnul: Îi mulţumesc pentru ziua pe care mi-a dăruit-o şi citesc un capitol din Noul Testament. De cele mai multe ori, un verset îmi atinge în inima şi cu acela merg mai departe toată ziua.
Încerc să citesc şi din Sfinţii Părinţi. În perioada aceasta citesc din Sfântul Sofronie. Nu mult – uneori doar un paragraf, dar atât cât să pot purta acel cuvânt în mine întreaga zi. La serviciu, de exemplu, am mereu în gând tinerii. În fiecare an îmi fac un pomelnic cu numele lor. Sunt catolici, dar îi pomenesc în rugăciunea mea particulară şi mă rog pentru ei, pentru familiile lor, dar şi pentru colegii mei.
Participăm la fiecare Sfântă Liturghie, ne rugăm împreună şi pomenim oamenii. Încercăm să avem şi pe parcursul zilei momente de rugăciune scurtă: „Doamne, Iisuse Hristoase…”. Uneori mintea fuge şi trebuie să o aduc înapoi, cu un metanier, cu o alarmă la telefon, cu un mic semn care să-mi amintească.
În viaţa de zi cu zi, chiar şi în drum spre activităţile copiilor, încerc să-i implic: îi întreb dacă ne rugăm împreună, îi încurajez. Nu reuşim întotdeauna dimineaţa să ne rugăm cu toţii acasă, dar în drum spre şcoală spunem împreună rugăciunile începătoare. Fiecare are şi o rugăciune personală.
Am învăţat şi încercăm să ne folosim de puterea rugăciunii. Îi învăţ pe copii să se roage pentru duhovnic, părinţi, profesori, colegi. Să fie, cumva, mici făclii de lumină. Să înţeleagă că au un rost şi că nu sunt aici întâmplător.
În comunitate, încercăm să-i apropiem pe oameni de Dumnezeu spunându-le un lucru simplu: fără Domnul nu putem face nimic. Psalmistul spune că „în zadar se ostenesc cei ce zidesc, dacă Domnul nu zideşte casa”. Aşa şi noi – în zadar ne străduim dacă nu este Dumnezeu cu noi.
De multe ori ne zbatem, alergăm, încercăm să rezolvăm totul singuri. Dar am înţeles un lucru foarte profund, pe care mi l-a spus un duhovnic şi care mi-a rămas în inimă: oamenii nu pleacă în diaspora ca să-L găsească pe Dumnezeu. Nimeni nu-şi lasă ţara pentru asta. Dar minunea este că, pe drum, Îl găsesc. Şi atunci, rolul nostru este să ţinem uşa deschisă. Deschisă pentru cei care vor să intre şi să rămână, dar şi pentru cei care, poate, vor pleca. Să nu-i constrângem, să nu-i judecăm, să nu-i ameninţăm. Pentru că nici Dumnezeu nu face asta cu noi.
Dumnezeu nu ne forţează. Nu ne îngrădeşte. Ne aşteaptă, cu răbdare, cu dragoste. Şi cred că aşa suntem chemaţi să fim şi noi pentru cei din jurul nostru.
A.N.: Care sunt provocările cu care se confruntă românii din comunitatea dumneavoastră?
C.B.: Provocările cu care se confruntă românii din comunităţile noastre ţin, cred, în primul rând, de menţinerea unui echilibru între suflet şi trup. De multe ori, accentul cade pe trup: pe muncă, pe supravieţuire, pe responsabilităţi, iar sufletul rămâne undeva în urmă, uneori chiar pe ultimul loc. Şi totuşi, noi ştim că omul nu poate trăi cu adevărat fără Dumnezeu.
Încercăm să înţelegem şi să le transmitem oamenilor că fiecare poartă în spate un „ghiozdan” nevăzut, plin de dureri, de griji, de lupte pe care ceilalţi nu le cunosc. De aceea, dorinţa noastră este să-i apropiem de Domnul şi să le reamintim că toţi suntem mădulare vii ale lui Hristos şi că doar în El şi cu El putem ceea ce singuri nu vom putea niciodată.
Viaţa în diaspora nu este uşoară. Mulţi dintre români ajung să facă muncile grele, uneori cele pe care spaniolii nu le mai doresc. Foarte mulţi nu îşi pot echivala studiile, fie din cauza diferenţelor de sistem, fie din lipsa posibilităţilor, şi astfel sunt nevoiţi să renunţe la profesia şi demnitatea pe care o aveau acasă, pentru a putea susţine familia.
Aceasta este o durere profundă. La aceasta se adaugă dorul de cei rămaşi în ţară: părinţi îmbătrâniţi, pe care îi văd poate o dată pe an, în cele mai fericite cazuri. Este o ruptură care nu se vindecă uşor.
Sunt multe poveri pe care le duce omul român plecat departe de casă. De aceea, îi încurajez pe cei care sunt în România să preţuiască Ortodoxia, să o trăiască cu drag şi recunoştinţă. Pentru că acolo bisericile sunt aproape, la fiecare colţ. Aici, în diaspora, oamenii se trezesc duminica dimineaţa şi fac mulţi kilometri, stau cu orele în maşină, dus-întors, doar pentru a ajunge la Sfânta Liturghie. Şi totuşi, vin. Şi ceea ce este minunat este că, odată ajunşi, mulţi dintre ei nu mai vor să plece. Simt pace, simt bucurie, simt că acolo este acasă.
După o săptămână grea, plină de muncă şi alergătură, dacă reuşim să ne adunăm în biserică şi să înţelegem că fratele nostru este parte din viaţa noastră, atunci ceva se schimbă. Se schimbă dacă reuşim să construim, în comunitatea în care suntem, o familie, una mică, pentru că nu numărul este important, ci calitatea. Cred că acolo unde există această unitate, această căldură, Dumnezeu Se odihneşte şi, împreună cu El, se odihnesc şi oamenii. Iar viaţa capătă un alt sens, un alt făgaş.
Un gând de final pe care aş dori să-l împărtăşesc este acesta: „Prin aceasta va cunoaşte lumea că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (cf. Ioan 13, 35)
Mi-a rămas adânc în inimă un cuvânt rostit de Preasfinţitul Timotei într-una dintre predicile sale. Spunea că, în pilda celor zece fecioare, atunci când Mântuitorul le spune celor neînţelepte: „Nu vă cunosc pe voi”, sensul ar fi: „Nu Mă recunosc în faptele voastre.”
Acest cuvânt m-a marcat profund şi am înţeles că suntem chemaţi să ne trăim viaţa astfel încât, în tot ceea ce facem, Hristos să Se poată recunoaşte. Iar la sfârşitul vieţii noastre, la cea mai importantă întâlnire, Domnul să ne primească şi să Se regăsească în ceea ce am trăit.
Cred că este esenţial, înainte de toate, să fim oameni. Să nu ne considerăm cu nimic mai presus decât ceilalţi. Pentru că, dacă privim cu sinceritate, tot ceea ce avem este dar. Nu ne alegem familia, nu ne alegem locul în care ne naştem, nici chipul, nici circumstanţele. Toate ne sunt date. Iar chemarea noastră este să scoatem la lumină binele pe care Dumnezeu l-a aşezat în aceste daruri. Nu este întotdeauna uşor. Dar nici nu ni s-a promis că va fi uşor. Am înţeles însă că suntem chemaţi mai mult să dăruim decât să cerem. Să ne deschidem inimile, braţele, sufletele.
Să fim oameni prin care Hristos să poată lucra. Pentru că, în adevăr, noi nu facem nimic fără El. El este Cel ce lucrează, iar noi suntem doar slujitori care împlinesc ceea ce sunt datori să facă. Dar cât de frumos este atunci când facem toate acestea cu dragoste, cu bucurie, cu inimă bună. Pentru că, atunci, Domnul revarsă asupra noastră darurile Sale.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 122, Ultimul acces: 2026-10-01 10:46:05

Timp total: 0.04s...

[]:1