Gabriela Burlacu: „De ce sunt pro-viaţă şi ce înseamnă solidaritatea pentru amândoi la Marşul pentru Viaţă”

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Gabriela Burlacu: „De ce sunt pro-viaţă şi ce înseamnă solidaritatea pentru amândoi la Marşul pentru Viaţă”

[2026-04-03]

de Redacţia

Studentă la Ştiinţele Educaţiei, pasionată de muzică – cântă la chitară şi voce, compune, dirijează şi face parte din mai multe coruri –, a urcat pe scenă cu trupa Armonic şi a dirijat corul Studenţi pentru Viaţă care a interpretat „Un pod de iubire”, cântec scris special pentru Marşul pentru Viaţă 2026. Dincolo de toate acestea, implicarea Gabrielei Burlacu vorbeşte despre o convingere trăită: solidaritatea pentru amândoi.
Alexandra Nadane: Ce înseamnă pentru tine Marşul pentru Viaţă?
Gabriela Burlacu: Faptul că sunt pro-viaţă cred că este ceva esenţial pentru mine. Sunt profund recunoscătoare familiei şi prietenilor care m-au ajutat să înţeleg adevărul despre viaţa omului, despre ce înseamnă criza de sarcină, despre ce este soluţie ne-soluţie şi ce este soluţie adevărată la dificultăţile unei femei însărcinate. Şi lui Dumnezeu – pentru viaţa mea, pentru viaţa tuturor acestor oameni care mă sprijină şi pentru viaţa tuturor oamenilor! Fiecare om din lume e un dar al lui Dumnezeu pentru ceilalţi şi e minunat să vezi atâtea daruri, dar şi dureros să vezi cum se pierd atât de multe.
M-au uimit când am auzit prima dată că în lume mai mult de un miliard de oameni nu s-au născut pentru că alţii au ales să nu le lase viaţa pământească să continue! Şi m-am îndurerat, dar am înţeles şi mai mult cât de necesar este să fii şi să faci lucruri pro-viaţă în societate. Dar, pentru a face ceva bine, nu e suficient să ştii şi să poţi să faci, e nevoie şi de ajutor de la Dumnezeu, şi de la oameni. Marşul pentru Viaţă şi alte activităţi pro-viaţă înseamnă pentru mine ocazia să îmi exprim opinia, fără a fi judecată sau fără a stârni priviri de reproş, atitudini de… dezgust – da! –, discuţii fără finalitate, legate de misiunea pro-viaţă.
Aş putea spune că Marşul pentru Viaţă e o gură de aer pentru mine, e ca un nou început de fiecare dată. Pentru că, făcând binele, primeşti mai multă putere de a face binele în continuare!
A.N.: Spune-ne trei lucruri care te-au impresionat la ediţia din acest an.
G.B.: În primul rând dedicarea cu care toţi voluntarii au venit şi şi-au îndeplinit sarcinile, chiar dacă vremea nu a fost deloc prielnică pentru asta. Voluntari sunt în majoritatea lor foarte tineri, aş putea spune chiar adolescenţi, şi tineri. Faptul că peste o sută de tineri, pe ploaie, sâmbăta, au venit să lucreze câteva ore, fără a câştiga ceva material, e mişcător. Ei câştigă ceva sufletesc, îţi dai seama după cum sunt în acele ore şi apoi. Făcând un bine, sufletul se curăţă, se înnoieşte, se înalţă.
Aşa cum începutul vieţii şi continuarea ei sunt adevărate minuni, şi astfel de activităţi, în care parcă simţi mâna lui Dumnezeu alături – de acolo cred că este pacea şi bucuria, chiar şi pe ploaie! – sunt în categoria minuni, considerând minunea ca un dar frumos pe care îl primim zi de zi spre creşterea noastră sufletească.
În al doilea rând, uşurinţa cu care parcă s-au desfăşurat lucrurile. Sigur, există în fiecare an multe scăpări, multe lucruri care nu au mers cum ne-am gândit şi altele care nu au mers pentru că nu ne-am gândit la ele. Dar, dincolo de ele, Marşul pentru Viaţă curge ca o apă care hrăneşte mintea şi inima. Nu simt ceva artificial, forţat, ci ceva firesc, acea uşurinţă care apare când un lucru este firesc, chiar dacă are greutăţi şi imperfecţiuni.
În al treilea rând, şi nu în cele din urmă!, am fost impresionată de momentul cu dopplerul, din cadrul concertului „Live for Life” din parcul Izvor. M-a impresionat cel mai mult! În momentul în care s-au auzit bătăile inimii copilului nenăscut al Ioanei Picoş mi-au dat lacrimile. Toţi pot să vadă că o femeie e însărcinată, ştim că în burtica ei este un copil şi că inima lui bate, dar momentul în care o auzi este ca o veste bună pe care o aştepţi şi care vine atunci. Este ceva mai presus de cuvinte.
În acelaşi timp, este greu de pus în cuvinte durerea de a şti că în toate avorturile chirurgicale se aude, cel puţin de o persoană, acea inimă când ea bate şi se ia decizia să fie oprită. Asta arată cât de adâncă este opunerea faţă de viaţă. Să te opui unei astfel de frumuseţi, să nu o primeşti înseamnă foarte multă izolare, frică, singurătate, lipsă de sprijin – toate acestea duc la putere lipsa puterii de a primi binele.
De aceea, cred că frumuseţea copilului şi a femeii care îl poartă se apără răspândind în lume mai multă frumuseţe, care să înfrumuseţeze pe oameni şi să recunoască frumuseţea copilului nenăscut.
A.N.: De ce ai ales să te implici ca voluntar şi ce ai descoperit în această experienţă?
G.B.: Am ales să mă implic ca voluntar pentru că de asta e nevoie, de implicare reală şi sprijin, atât în realizarea unui astfel de eveniment, cât şi într-o criză de sarcină. Anul acesta am descoperit cu uimire în mine gândul că am evoluat mult de la prima ediţie în care am participat la Marş, în 2021. Atunci eram voluntar, dar nu ştiu dacă prin ceea ce făceam împlineam cuvântul la adevărata sa valoare. Iar anul acesta am ajuns să fiu team leader, să îmi asum o responsabilitate mai mare şi să coordonez voluntari, cu care mă asemănam şi eu acum 4–5 ani. Am fost cumva mândră de mine, că am câştigat încrederea oamenilor ca să îmi ofere această sarcină.
Sunt recunoscătoare Asociaţiei Studenţi pentru Viaţă şi mişcării pro-viaţă, în sine, care practic m-au crescut în această privinţă. Şi nu numai, căci altruismul pe care îl învăţăm în activităţile pro-viaţă nu rămâne acolo, închis, ci este explicit înţeles ca fiind către toţi oamenii. Tema de anul acesta a fost „Solidaritate pentru amândoi”, dar nimeni nu s-a gândit că promovează solidaritatea doar pentru doi, ci fiecare înţelegem că e o chemare generală de a ne sprijini unii pe alţii, ca oameni.
A.N.: A fost vreun moment în care ai simţit că ceea ce faceţi produce o schimbare în bine? Dacă da, cum a arătat acel moment?
G.B.: Acel moment a arătat ca un cer peste care se aşterne curcubeul. Nu ştiu dacă a existat un moment propriu-zis în care să mă izbească realitatea faptului că ce facem produce o schimbare în bine. Deşi pozele cu copilaşii şi mămicile care au fost ajutate de către Centrele ROUA sau de alte centre de sprijin, pe care le văd în diferite contexte, stau mărturie pentru asta. Eu cred că fiecare zi în care sunt pro-viaţă, chiar dacă poate nu fac nimic special sau grandios pentru a arăta aceasta, cum ar fi un Marş, este o piatră pusă la temelia unei societăţi care îşi doreşte cu adevărat să facă binele.
A.N.: Cum vezi viitorul tinerilor care vor să facă lucruri pro-viaţă în viitor?
G.B.: Îl văd foarte promiţător. Mai ales că am cunoscut destul de mulţi adolescenţi care sunt pro-viaţă anul acesta, pot spune că văd un viitor al mişcării pro-viaţă mai prosper decât este acum.
Dar asta nu se va întâmpla fără efort. Am vorbit despre cele câteva ore în care voluntarii au făcut treabă la Marş, dar acestea s-au sprijinit pe alte ore de formări, care s-au sprijinit pe alte ore de analiză şi planificări, şi de orele de feedback de după marş.
Efortul nu este numai cantitativ, ci este şi un efort sufletesc mare. Nu doar pentru că dedici un timp acestor lucruri, dar şi pentru că trebuie să te lupţi cu sine – cu lenea, cu indiferenţa, cu „nu am chef chiar acum de asta”, cu „am făcut mai mult ca alţii, să facă şi alţii” şi altele asemenea. Şi trebuie să duci şi o luptă cu sine de a nu te clătina în faţa ostilităţii celor care văd solidaritatea doar cu o singură persoană, ca să mă exprim folosind tema acestui an. Nu este uşor de dus acuzaţia – falsă – că nu îţi pasă de femeie, ci doar de copil, şi nu este uşor de dus acuzaţia – falsă – că neglijezi copilul atunci când te referi la sprijinirea femeii.
Este foarte greu de explicat celor care prioritizează femeia sau copilul, pentru că ei consideră că dacă vrei să sprijini şi femeia şi copilul atunci neglijezi pe unul dintre ei, că nu îţi pasă real de unul dintre ei. E fals şi încercăm mereu să spunem că realitatea biologică – copilul se află în burtica mamei – arată că binele lor se realizează deodată: dacă sprijini femeia, sprijini şi copilul, prin intermediul ei, iar copilul care trăieşte va constitui bucuria femeii că a ales viaţa şi nu va avea conştiinţa împovărată cu pierderea vieţii copilului.
Această solidaritate cu amândoi este ca un pod care poate determina conştientizarea altor oameni, în primul rând a tatălui copilului, dar nu numai, că e firesc să privim lucruri împreună, nu separat, că putem împreună să facem binele, iar dacă ne separăm eşuăm. A fi împreună, a ajuta împreună, a te bucura împreună este drumul pe care mergem. Dragostea, spre care mereu sufletul omului tânjeşte, este ceva care se realizează împreună, nu separat.
Suntem conştienţi că efortul nostru de acum este unul mic, raportat la imensa nevoie de sprijin care există şi în ţara noastră şi în lume – sunt în jur de 200.000 de avorturi în lume în fiecare zi, iar asta înseamnă acelaşi număr de eşecuri în dragoste şi solidaritate. Dar nădăjduim că micul efort de a sprijini şi de a educa, chiar dacă la scară mica, va da roade înăuntrul nostru şi către cei din jur. Şi atât timp cât există preocupare şi dorinţă, cum s-a văzut în numărul voluntarilor din acest an, viitorul pro-viaţă nu poate să fie decât unul strălucind de lumina oamenilor frumoşi care îl construiesc. O lumină de sus…

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 67, Ultimul acces: 2026-09-26 15:06:25

Timp total: 0.04s...

[]:1