Fratele Matthew despre tineri şi despre pericolul indiferenţei

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Fratele Matthew despre tineri şi despre pericolul indiferenţei

[2026-03-27]

foto: Vatican Media
Papa Leon al XIV-lea s-a întâlnit cu superiorul Comunităţii Taizé, fratele Matthew, sâmbătă, 21 martie, în cadrul unei audienţe private. În interviul acordat Vatican News, publicat pe 25 martie şi redat parţial mai jos, fratele Matthew şi-a exprimat recunoştinţa pentru sprijinul acordat de Papă misiunii ecumenice a Comunităţii Taizé şi activităţii acesteia în rândul tinerilor.

– Frate Matthew, v-aţi întâlnit cu Papa Leon. Ce ne puteţi spune despre această audienţă?
– În primul rând, a fost a doua mea audienţă la Sfântul Părinte. L-am întâlnit deja în iulie anul trecut. Istoric, a fost întotdeauna o tradiţie ca superiorul de la Taizé să vină la Roma în martie, şi am întrebat dacă ar fi posibil să mă întâlnesc din nou cu el. Mi-au răspuns imediat că da, ceea ce a fost o mare bucurie. El a fost foarte încurajator faţă de vocaţia comunităţii noastre. Suntem o comunitate ecumenică, cu fraţi din diferite confesiuni creştine. Acest semn al unităţii este foarte important pentru noi. Dar, de asemenea, această atenţie faţă de slujirea Episcopului Romei ca slujitor al unităţii în cadrul poporului lui Dumnezeu. El a fost foarte încurajator în acest sens şi foarte recunoscător. Cele două subiecte principale despre care am vorbit au fost unitatea şi pacea, care au fost teme centrale pentru el încă de la început.
Am discutat despre suferinţa din regiunile afectate de război, inclusiv Ucraina şi Orientul Mijlociu. Ne-am împărtăşit îngrijorările şi am reflectat asupra semnelor de solidaritate pe care le putem oferi şi asupra modului în care putem deschide căi de dialog, deoarece vedem că armele nu produc rezultatul care este pacea. Am explorat modalităţi de a promova căi autentice către pace. Am vorbit, de asemenea, despre unitatea dintre creştini, precum şi despre unitatea din cadrul Bisericii Catolice, ambele fiind subiecte foarte importante. Am putut observa cât de mult îi pasă Sfântului Părinte de situaţia tinerilor de astăzi. După pandemie, tinerii trăiesc adesea într-o mare izolare şi uneori simt că nu au nevoie de contact cu ceilalţi. La Taizé, primim o mare varietate de tineri cu experienţe diferite. Mulţi provin din situaţii de izolare, dar prin experienţa pe care o oferim, redescoperă importanţa vieţii alături de ceilalţi, a vieţii în comunitate.
Impresia pe care o am întotdeauna când îl întâlnesc pe Papa Leon este că are o remarcabilă capacitate de a asculta. Îţi acordă timpul de care ai nevoie şi nu se grăbeşte niciodată, ceea ce este foarte emoţionant. Sper că reuşeşte, pentru că zilele lui sunt foarte lungi. Există o mare generozitate a spiritului şi o dorinţă reală de a călători împreună cu cei care vin să-l viziteze, lucru pe care l-am simţit profund şi pentru care sunt foarte recunoscător. În lumea de astăzi, avem uneori senzaţia că persoanele aflate în funcţii de responsabilitate sau politicienii nu fac decât să ţipe unii la alţii. Cum putem învăţa să ascultăm din nou? A asculta nu înseamnă că trebuie să fim de acord cu totul, ci creează un spaţiu în care am putea face împreună paşi pe care nu i-am fi aşteptat niciodată. A-i asculta pe ceilalţi şi a-i respecta, chiar şi atunci când avem opinii diferite, este un semn autentic pentru lumea de astăzi.
– Aşa cum aţi spus, vocaţia comunităţii voastre este să lucraţi pentru unitatea dintre creştini şi, de asemenea, în cadrul familiei umane. Este mai greu pentru comunitate să lucraţi la acest obiectiv în această perioadă particulară a istoriei?
– Cred că este întotdeauna important pentru mine să-mi amintesc că comunitatea s-a născut într-o perioadă de război. Fratele Roger, fondatorul nostru, a părăsit Elveţia neutră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi a venit să locuiască în satul Taizé, lângă ceea ce se numea linia de demarcaţie în Franţa. Franţa era împărţită într-o parte nordică, ocupată de nazişti, şi o parte sudică, ce se presupunea a fi liberă. La început, a stat acolo singur timp de doi ani, apoi s-a întors în Elveţia pentru că situaţia devenise prea periculoasă. S-a întors după război împreună cu primii fraţi.
Această poveste a fondării noastre îmi vorbeşte foarte mult astăzi, şi văd foarte clar chemarea fraţilor noştri de a fi prezenţi nu doar în Taizé, unde primim un număr mare de tineri, ci şi în punctele de ruptură ale familiei umane. Pentru mine, cel mai mare pericol în Occident astăzi este acela de a cădea într-un spirit de indiferenţă. Am putea spune că aceste războaie sunt departe şi nu ne privesc cu adevărat, când, de fapt, ceea ce se întâmplă în Ucraina şi, de asemenea, în Orientul Mijlociu poate avea o consecinţă directă asupra noastră – nu doar pentru că petrolul se scumpeşte, ci pentru că priveşte libertatea noastră de a exista ca naţiuni şi libertatea noastră de a crede după credinţa care ne-a fost dăruită. Aceste lucruri sunt fundamentale. Dacă noi cădem în indiferenţă, atunci foarte repede aceste situaţii vor apăsa şi asupra umerilor noştri.
Deci, cum putem să ne amintim de cei care luptă pentru libertate, de cei care luptă pentru dreptul de a exista în diferite ţări? Cred că acest lucru se poate face doar prin căutarea unor semne concrete de solidaritate – prin vizite, prin menţinerea contactului într-un fel sau altul. Aşa le-aş spune celor care au prieteni în Ucraina sau în Orientul Mijlociu: păstraţi legătura cu prietenii voştri. Nu-i uitaţi.
Este aceasta o provocare mai mare decât înainte? Nu ştiu. Au existat întotdeauna provocări, dar există o provocare, aşa cum am spus, de a nu deveni indiferenţi şi de a nu ne descuraja. Când merg în Ucraina, văd rezilienţa incredibilă a oamenilor care nu se lasă descurajaţi, chiar dacă descurajarea este prezentă pentru unii. Nu trebuie să ascundem suferinţa incredibilă care există acolo, dar există rezilienţă. Când am fost în Zaporijjea de Crăciun, am văzut aceasta. Am văzut oameni care trăiesc din credinţa lor. Am vorbit despre experienţa, pentru prima dată, a unui Crăciun în care „lumina străluceşte în întuneric, iar întunericul nu a putut să o biruiască”. Avem nevoie de mărturia oamenilor care trăiesc în aceste situaţii. Trebuie să le ascultăm poveştile. Trebuie să vizităm cimitirele pentru a înţelege cu adevărat ce se întâmplă.
– Ce părere aveţi despre indiferenţă? Poate un creştin să fie indiferent?
– Un creştin poate fi indiferent, pentru că un creştin este om. Dar cum putem reveni mereu la Evanghelie? Isus ne cere să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Aceasta înseamnă că nu pot cădea în indiferenţă când mă confrunt cu ceea ce i se întâmplă aproapelui meu. El spune: „Orice faceţi celui mai mic dintre fraţii sau surorile mele, Mie îmi faceţi”. Există o legătură directă între atenţia noastră faţă de cei care suferă şi atenţia noastră faţă de Cristos. Cred, de asemenea, că Papa Leon a exprimat acest lucru foarte clar în Dilexi te: săracii nu pot fi separaţi de Cristos. Această sărăcie la care asistăm acum, în situaţii de război, reprezintă un imperativ.
Desigur, nu toată lumea poate merge în Ucraina sau în Orientul Mijlociu pentru a vizita. Este clar. Dar ceea ce poate face toată lumea este să se roage. Şi această rugăciune este cea care ne ţine treji, ceea ce înseamnă că nu uităm aceste situaţii, şi care poate inspira intuiţii în noi – modalităţi de a-i ajuta pe alţii, poate refugiaţi în ţările noastre, sau oameni vulnerabili pentru că au fost nevoiţi să-şi părăsească casele. Acest lucru este posibil pentru toată lumea. Toată lumea se poate ruga.
– Cum gestionaţi personal situaţia când vedeţi atâta suferinţă? Îmi imaginez că uneori apare indiferenţa când vedeţi atâta suferinţă în jurul vostru, iar mintea vă spune că nu puteţi face nimic, aşa că încercaţi pur şi simplu să vă detaşaţi de aceste evenimente.
– Ştiţi, în engleză vorbim despre „oboseala compasiunii”, când ajungem la un punct în care vedem atâtea situaţii grave încât pur şi simplu ne deconectăm. Este un pericol pentru noi toţi. Cred că trebuie să acceptăm şi faptul că fiecare are o capacitate diferită. Nu toată lumea poate face faţă unei astfel de suferinţe, iar asta nu înseamnă că sunt oameni răi. Nu înseamnă că sunt indiferenţi. Cu toţii avem limitele noastre. Văd aceasta şi la fraţii mei. Unii dintre ei sunt atât de absorbiţi de suferinţă încât nu mai sunt liberi. Este foarte dificil şi are nevoie de însoţire. Fiecare dintre noi trebuie să înţeleagă ce poate suporta. Dar cred că, pentru noi toţi, există întotdeauna posibilitatea de a ne aminti de situaţie în rugăciune.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 69, Ultimul acces: 2026-09-26 15:06:15

Timp total: 0.04s...

[]:1