Comisia Teologică Internaţională: Viitorul umanităţii se află în relaţii, nu în tehnologie (2/2) - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri
Ştiri de azi
Ştiri Actuale
Arhiva Ştiri 2026
Arhiva Ştiri 2025
Arhiva Ştiri 2024
Arhiva Ştiri 2023
Arhiva Ştiri 2022
Arhiva Ştiri 2021
Arhiva Ştiri 2020
Arhiva Ştiri 2019
Arhiva Ştiri 2018
Arhiva Ştiri 2017
Arhiva Ştiri 2016
Arhiva Ştiri 2015
Arhiva Ştiri 2014
Arhiva Ştiri 2013
Arhiva Ştiri 2012
Arhiva Ştiri 2011
Arhiva Ştiri 2010
Arhiva Ştiri 2009
Arhiva Ştiri 2008
Arhiva Ştiri 2007
Arhiva Ştiri 2006
Arhiva Ştiri 2005
Arhiva Ştiri 1935
Top Toate Ştirile
Top Ştiri Actuale
Ştiri necitite
Sugeraţi Ştiri
eXTReMe Tracker

Ştiri şi Evenimente

Comisia Teologică Internaţională: Viitorul umanităţii se află în relaţii, nu în tehnologie (2/2)

[2026-03-05]
foto: FreePik
„Quo vadis, humanitas?” (Unde te duci, omenire?) este titlul unui nou document publicat miercuri de Comisia Teologică Internaţională (CTI), ca urmare a aprobării lui de către Papa Leon al XIV-lea, la 9 februarie. Titlul surprinde raţiunea de bază şi scopul final al documentului: confruntată cu un progres tehnologic fără precedent, teologia încearcă să ofere „o propunere teologică şi pastorală” care, în lumina Evangheliei, consideră viaţa umană ca o „vocaţie integrală” şi implică „coresponsabilitate atât faţă de ceilalţi, cât şi faţă de Dumnezeu”. Reflecţia CTI este centrată pe Gaudium et spes, constituţia pastorală a Conciliului Vatican II privind Biserica şi lumea modernă, publicată cu puţin peste 60 de ani în urmă.

Diferenţa dintre frontiere şi praguri
Spaţiul global nu ne face mai ospitalieri şi mai deschişi faţă de ceilalţi. Dimpotrivă, duce la „reacţii identitare puternice”, favorizează „sentimente de invazie” care îi văd pe ceilalţi ca pe o ameninţare şi creează graniţe acolo unde creştinii văd în schimb „praguri” sau „zone care ne conectează” cu ceilalţi. Cristos, de fapt, „deschide spaţiul popoarelor şi al indivizilor”, făcându-l un loc primitor, fără ziduri sau închideri, într-un prezent salvator, pe calea către un viitor transcendent.
Relaţiile ca barieră în faţa globalizării omogenizante
Aşadar, relaţiile sau intersubiectivitatea, înţeleasă ca apartenenţă umană la o familie, un popor şi o tradiţie. Aceste apartenenţe, subliniază documentul, modelează identitatea personală şi constituie „aproape o barieră pentru răspândirea globalizării omogenizante”. De fapt, unitatea familială, în special în „uniunea dintre un bărbat şi o femeie în fecunditatea copiilor”, exprimă „plinătatea şi promisiunea” darului vieţii. De asemenea, un popor îşi găseşte împlinirea „în împărtăşirea” unei culturi şi a unui pământ, opunându-se astfel unei viziuni „cosmopolite, anonime şi globalizate” care şterge diferenţele şi identităţile primare. Prin contrast, unitatea în diversitate este principiul invocat de CTI în numele „fraternităţii” şi al „prieteniei sociale”. Acest context include, de asemenea, „poporul lui Dumnezeu, Biserica”, a cărei călătorie este fondată pe credinţă şi deschisă diferenţelor pentru un „proiect unificat mai mare”.
Săracii nu sunt „pagube colaterale” ale tehnologiei
Acest al doilea capitol se concentrează, de asemenea, pe principiul binelui comun, cu un apel către instituţiile financiare să fie „atente la economia reală mai degrabă decât la logica profitului” şi să menţină o abordare etică şi solidaritate faţă de cei mai vulnerabili. Acest lucru se datorează, de asemenea, faptului că „misterul Crucii” atrage atenţia asupra perspectivei victimelor; prin urmare, fără justiţie sau consideraţie pentru cei mai slabi, nu poate exista o „împlinire umană” a istoriei. În acest sens, un punct specific al documentului ne îndeamnă, de asemenea, să ne îndreptăm atenţia către cei mai săraci, care, datorită puterii tehnologice, riscă să devină „victime colaterale” care să fie nimicite „fără milostivire”.
Demnitatea infinită a fiecărei vieţi umane şi rugăciunea
Vocaţia integrală a fiinţei umane este şi chemarea la împlinire în iubire: viaţa fiecărei persoane este rodul „iubirii creatoare a Tatălui”, care a iubit-o chiar înainte de a o forma. Aceasta înseamnă că „fiecare existenţă umană are o valoare infinită în sine”, iar omul nu poate fi supus nici unei măsuri – politice, economice sau sociale – care să diminueze „demnitatea sa infinită”. Percepţia vieţii ca un dar asigură, de asemenea, că nimeni nu ar trebui să se simtă „de prisos” în lume, deoarece toţi suntem chemaţi să răspundem unui plan conceput de Dumnezeu pentru noi, copiii Săi, cei care ne îndreptăm spre El în rugăciune. Ca atitudine care „califică umanitatea”, rugăciunea exprimă umanitatea ce se încredinţează dincolo de sine, fără a se dizolva sau a se proiecta.
Cultura non-vocaţiei le răpeşte tinerilor speranţa
Din nefericire, astăzi, mai ales în Occident – notează documentul – este promovată o „cultură a non-vocaţiei” care îi privează pe tineri de o deschidere către sensul ultim al existenţei, precum şi către speranţă. Astfel, viitorul este redus la alegerea carierei, la câştigul financiar şi la satisfacerea nevoilor materiale. Dimpotrivă, „cultura vocaţiei” este mai necesară ca niciodată pentru a permite maturizarea adecvată a identităţii persoanelor şi a popoarelor.
Identitatea se maturizează în iubire
Identitatea este tema celui de-al treilea capitol: „Nici o fiinţă umană nu poate fi fericită dacă nu ştie cine este”, afirmă CTI; prin urmare, fiecare persoană trebuie să îşi asume „sarcina” de a deveni ea însăşi şi de a transforma lumea conform planului lui Dumnezeu. În plus, în calitate de copii iubiţi ai Domnului, fiinţele umane îşi dezvoltă identitatea mai ales în iubire. Există însă şi alţi factori – culturali, naturali, sociali şi religioşi – care fac identitatea deosebit de complexă. Din acest motiv, ea trebuie căutată mai ales în inimă, „centrul persoanei”, unde se creează unitatea şi se construiesc legături autentice, într-o relaţie adecvată cu lumea.
Corporalitate şi handicap
Pentru a-şi modela identitatea, este necesară şi „acceptarea trupului sexual, văzut ca un dar şi nu ca o închisoare care ne împiedică să fim cu adevărat noi înşine sau ca un material biologic care trebuie modificat”. În acest context, dizabilitatea capătă, de asemenea, o valoare semnificativă: „Deşi dizabilităţile congenitale nu sunt voite direct de Dumnezeu”, explică documentul, este necesar să se apere demnitatea infinită a fiecărei persoane, îmbrăţişând „condiţia sa particulară”, deoarece şi aceasta „poate fi o oportunitate pentru bunătate, înţelepciune şi frumuseţe”.
Relaţiile dintre persoane şi cu cosmosul
Textul subliniază în mod clar importanţa relaţiilor interpersonale, deoarece, cu cât o persoană le experimentează mai „autentic”, cu atât „identitatea personală” se maturizează mai mult. A fi un dar pentru ceilalţi devine astfel modul în care o persoană răspunde la chemarea unei „comuniuni sociale” care se realizează în „capacitatea de a-i primi pe ceilalţi, stabilind legături solide”, bazate pe dialog, ascultare şi dreptul de a fi sine şi de a fi diferit. O reflecţie suplimentară este oferită cu privire la relaţia dintre umanitate şi cosmos. Se subliniază faptul că aceasta nu poate fi redusă la un simplu „obiect” şi nici nu poate fi „umanizată”, aşa cum se întâmplă mai ales în Occident cu animalele domestice. Mai degrabă, fiinţele umane trebuie să îşi asume rolul de „administratori responsabili” ai Creaţiei, devenind agenţi ai evoluţiei universului fizic, „dar respectând întotdeauna legile sale”.
Tensiunile polare ale identităţii umane
Al patrulea şi ultimul capitol al documentului analizează condiţia dramatică a procesului de realizare a identităţii umane, care trece prin diverse „tensiuni sau polarităţi”, între material şi spiritual, masculin şi feminin, individual şi comunitar, finit şi infinit. Aceste tensiuni, se explică, „nu trebuie interpretate într-o logică dualistă, ci ca o „unitate a celor doi”„ [polii], demonstrând astfel „valoarea justă şi indispensabilă a diferenţei”. Aceasta este o referire la „viaţa trinitară”, o reflectare a relaţiilor interne ale Sfintei Treimi, în virtutea căreia relaţia dintre doi nu este închisă în sine şi nici nu o anulează pe cealaltă; dimpotrivă, relaţia dintre doi „se deschide spre împlinire în cel de-al treilea”. Mai presus de toate, prin opoziţiile polare, „darul originar care precedă şi întemeiază rămâne intact”. „Armonia perfectă” dintre Persoanele trinitare aminteşte de fraternitatea universală şi se exprimă cel mai deplin în Euharistie, care „regenerează relaţiile umane şi le deschide spre comuniune”.
Bărbatul şi femeia sunt un dar de la Dumnezeu, nu o variabilă contingentă
Documentul subliniază două puncte particulare în această privinţă: în tensiunea dintre masculin şi feminin, subliniază că identitatea bărbatului şi a femeii „nu este o variabilă contingentă” care poate fi modelată independent sau în conflict cu sensul său „original şi permanent”; nici nu este „o proprietate care trebuie gestionată” subiectiv. Dimpotrivă, această identitate este un dar de la Dumnezeu. În consecinţă, tendinţa actuală de a „nega sau ignora această diferenţă naturală” devine „un mod periculos de a şterge identitatea corporală reală”, în favoarea unei „autocontemplări endogame”. Din perspectivă teologică, însă, tensiunea dintre bărbat şi femeie îşi găseşte perspectiva adecvată în vocaţia la unitate a celor doi „cu demnitate identică”.
Originile crizei ecologice
Al doilea punct se referă la polaritatea dintre material şi spiritual: atunci când se pierde „armonia” dintre aceste două dimensiuni, toate lucrurile nu mai sunt „semne ale unui mister mai mare”, ci sunt reduse la „material care poate fi manipulat arbitrar doar pentru profit”. Iar acest lucru se află „la originea crizei ecologice actuale”, care reverberează şi în relaţiile dintre indivizi şi dintre popoare, într-o „expansiune a conflictului uman”. Astfel, fraternitatea universală, „înscrisă în originea noastră comună”, nu mai este recunoscută; mai mult, ea este „jignită în mod constant”. Din perspectivă teologică, însă, tensiunea dintre material şi spiritual îşi găseşte „sensul deplin” în înviere: datorită ei, fiinţa umană este salvată până în măduva oaselor, în trup şi suflet.
Exemplul Fecioarei Maria
În concluzie, Quo vadis, humanitas? subliniază în mod clar că „viitorul umanităţii nu se decide în laboratoarele de bioinginerie, ci în capacitatea de a naviga prin tensiunile prezentului”, fără a ne pierde simţul limitelor şi deschiderea către misterul lui Cristos înviat. Un exemplu minunat în acest sens este Fecioara Maria: cea care a acceptat liber darul lui Dumnezeu devine „paradigma” fiinţei umane pe deplin realizate. Adevărata umanizare, aşadar, va consta în a ne lăsa „divinizaţi” de o Iubire care „ne precedă şi ne face protagonişti ai unei noi umanităţi”.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 144, Ultimul acces: 2026-09-27 10:54:58