Pr. Iulian Negru: „Oamenii apelează la substanţe sau comportamente adictive pentru a anestezia suferinţe profunde”

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Pr. Iulian Negru: „Oamenii apelează la substanţe sau comportamente adictive pentru a anestezia suferinţe profunde”

[2026-01-16]

de Redacţia

Ce se află, de fapt, în spatele unei adicţii? Dincolo de comportamentele vizibile, dependenţele ascund adesea răni emoţionale şi spirituale, lipsă de sens, singurătate şi o căutare profundă a iubirii. Atunci când aceste răni rămân nevindecate, omul caută alinare acolo unde suferinţa nu face decât să se adâncească.
În acest interviu acordat rubricii #vinereapentruviaţă, Părintele Iulian Negru vorbeşte despre lucrul cu persoane afectate de dependenţe şi co-dependenţe, despre rolul familiei şi al comunităţii şi despre vindecare ca proces de reaşezare în adevăr, în relaţia cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Sfinţia Sa este inspector eparhial, consilier în adicţii şi formator, cu o experienţă pastorală de peste trei decenii în acest domeniu. Printre activităţile în care este implicat se numără coordonarea Centrului Ortodox de Recuperare din Adicţii – C.O.R.A. „Sfântul Maximilian” şi a altor programe de prevenţie, terapie şi sprijin.
Alexandra Nadane: Din experienţa pastorală pe care o aveţi cu persoanele afectate de dependenţe, ce se află cel mai des în spatele unei adicţii?
Pr. Iulian Negru: Întrebarea este foarte bine formulată, pentru că noi vedem adicţia nu ca o problemă, aşa cum este văzută de societate, în general, ci ca un simptom al adevăratelor probleme. În cei 30 de ani de slujire pastorală, am observat că oamenii apelează la substanţe sau comportamente adictive ca anestezic al unor stări. Aceste stări, în primul rând, sunt de natură spirituală şi apoi emoţională. Spirituală, în primul rând, pentru că Dumnezeu ne-a creat pe noi, cum spune Fericitul Augustin, cu dorul după El. Este această căutare de a umple golul spiritual cu Dumnezeu.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne-a creat perfecţi, cu excepţia faptului că avem acest gol care nu poate fi umplut cu nimic din lumea aceasta, decât numai cu harul Lui. În lipsa unei relaţii conştiente şi constante cu Dumnezeu, acel gol se cere a fi umplut cu altceva. „Independenţa” de Dumnezeu duce la dependenţă de creaţia Sa. Omul nu poate avea o stare absolută de autonomie. Cei care nu au deprinderea din copilărie, nu au educaţia corectă în a-L căuta şi a-L descoperi pe Dumnezeu, vor căuta să-şi anestezieze această lipsă de sens prin apelarea la tot felul de substanţe sau comportamente adictive. De aceea putem spune că adevărata problemă este, de fapt, căutarea infinitului în lucruri finite.
Vedem aceasta în pilda fiului risipitor unde vedem că el căuta să se sature cu „roşcovele pe care le mâncau porcii”. Această căutare este ca o hrană care nu satisface şi care nu desăvârşeşte. De aceea, tinerii sau persoanele care apelează la un comportament adictiv sunt persoane care încearcă să-şi rezolve problemele, caută cu un zel şi într-un mod aproape religios, am spune, să-şi umple acel gol, dar într-un mod greşit. Ei trăiesc cu amăgirea că prin umplerea în acest mod al golului resimţit vor putea să-şi găsească împlinirea. De aceea, credem că adicţia este mai degrabă o boală a amăgirii minţii, care e o problemă de factură spirituală sau emoţională, şi are mai puţin de-a face cu substanţa sau materia folosită în acest demers.
Astfel, am putea spune că persoanele care merg în baruri, în locuri unde să se drogheze sau în cazinouri, sunt persoane care Îl caută cu disperare pe Dumnezeu, caută să-şi umple acest gol, dar Îl caută unde nu trebuie. Citând un psihoterapeut american, putem spune, că „dependenţa este o urgenţă spirituală”. De aceea, lucrarea cu persoanele afectate de adicţii nu este o lucrare socială adoptată conjunctural de Biserică, ci este însăşi lucrarea prin excelenţă a Bisericii. Aici găsim cele trei deziderate filocalice: curăţirea, iluminarea şi desăvârşirea sau îndumnezeirea.
Curăţirea, fără de care nu este mântuire, se referă bineînţeles la curăţirea de patimi, iar rădăcina „cura” al acestui cuvânt, din limba latină, înseamnă „vindecare”. Din această perspectivă, orice preot ar trebui să aibă cunoştinţe şi abilităţi în ceea ce priveşte tratarea adicţiei. De aceea, cursurile de formare profesională pe care noi le oferim pentru consilierea în adicţii nu cred că ar trebui să fie un adaos opţional la diploma de absolvire în teologie, ci o completare absolut necesară a acesteia. Dacă lucrarea Bisericii se reduce sau se epuizează în dimensiunea liturgică sau filantropică şi se pierde perspectiva terapeutică sau taumaturgică, cred că se sărăceşte în mod substanţial.
O altă cauză a adicţiei ar fi anumite răni, traume. Cu siguranţă, în spatele fiecărei adicţii este, de cele mai multe ori, o traumă din copilărie. Din nou, apelul la comportamente sau substanţe adictive nu este decât o formă eronată de anesteziere a acestor răni.
O persoană care la un moment dat opreşte consumul se trezeşte la vârsta emoţională pe care a avut-o atunci când a apărut trauma. Noi încercăm să identificăm cauza, pentru a elimina simptomul. Aşa încât, propriu-zis, alcoolismul, de exemplu, nu are nimic de-a face cu alcoolul, cu substanţa, ci cu nevoia de amorţire a acestor răni. Mi-au spus în repetate rânduri oamenii: „Părinte, beau, mă droghez, viaţa nu are sens” sau au descris probleme care i-au blocat în urma unor tragedii din viaţă, răni care trebuie tratate. De aceea, din această perspectivă, noi considerăm că oameni aceştia nu sunt oameni răi, ci doar oameni răniţi din lipsa iubirii, iar această lucrare de recuperare se află în fişa de post a oricărui preot.
A.N.: De ce încearcă atât de mulţi tineri să vindece răni interioare prin comportamente care îi rănesc şi mai mult?
Pr. I.N.: Intenţia lor e bună, pentru că vor să scape de suferinţă. Însă metoda pe care o folosesc este nu doar lipsită de eficienţă dar e contraproductivă şi, datorită specificului ei, creează şi dependenţă. Poate că e important de subliniat faptul că orice om poate alege la un moment dat să consume un pahar de alcool sau să fumeze o ţigară sau chiar să joace, eventual, un joc de noroc, dar nimeni nu alege să fie dependent de toate acestea. Este ceva care se întâmplă fără ca ei să aleagă, să-şi dea acordul. De aici vine natura de boală a adicţiei.
Pe de altă parte, mai există un fenomen foarte complex pe care l-am analizat şi anume că sunt tineri care, inconştient, simt nevoia să se pedepsească. Am văzut aceasta în mod deosebit într-un caz anume, când un tânăr care juca la jocuri de noroc, dar se şi droga, mi-a zis: „Părinte, luaţi-mă şi închideţi-mă undeva, că ies în stradă şi omor pe cineva să îmi iau banii necesari pentru asta”.
El juca la o sală de jocuri, unde fratele lui era patron. Fratele lui mai mare suferea foarte mult, văzându-l că îşi distruge viaţa, şi i-a explicat: „Tu nu înţelegi că toate aceste aparate sunt făcute în aşa fel încât eu să câştig şi tu să pierzi?”. Şi el a răspuns: „Ba ştiu!”. Atunci m-am întrebat: „De ce ar alege cineva să piardă?”. Şi răspunsul mi-a venit la ceva vreme, când am înţeles că unii oameni vor să sufere, pentru că suferinţa îi scapă de zbuciumul lăuntric şi de tortura conştiinţei şi le dă o oarecare senzaţie de eliberare. Ulterior mi-am adus aminte că şi în penitenciar am văzut oameni care se tăiau şi care îşi produceau rău.
Autoflagelarea intervine, la un moment dat, pentru ca omul să se elibereze de chinul conştiinţei încărcate, de acel conflict intra-personal. Iar aceasta poate lua nenumărate forme. Avem exemplul lui Iuda, care nu a suportat gândul că L-a vândut pe Hristos şi şi-a produs ultima suferinţă: sinuciderea. Deci vorbim aici de un fenomen de autosabotare. Unii oameni, având acest conflict caracterologic, aleg inconştient, de cele mai multe ori, persoane sau aspecte în viaţa lor care le vor perpetua suferinţa. Autosabotarea este o formă pervertită sau nefinalizată a pocăinţei.
Omul, dacă nu găseşte direcţia şi calea pentru a se căi, în înţelesul complex de metanoia, evident că, la un moment dat, de cele mai multe ori în mod inconştient, va face acele alegeri care îi vor continua şi îi vor perpetua suferinţa. De exemplu, fata unui alcoolic, care s-a născut şi a copilărit într-o familie disfuncţională, atunci când se căsătoreşte ar putea ajunge să recreeze atmosfera tulburată din familia de origine doar pentru a-i reda sentimentul de „acasă”. Omul preferă un rău pe care-l cunoaşte decât un bine pe care nu-l cunoaşte!
A.N.: Care sunt semnele că o adicţie este un simptom al unei suferinţe emoţionale sau spirituale mai profunde?
Pr. I.N.: Aşa cum am spus mai devreme, noi presupunem că, de cele mai multe ori, adicţia este doar un simptom al unor probleme care ţin din zona spirituală şi emoţională. Dar aceste lucruri ies în evidenţă, într-adevăr, mai bine în anumite cazuri. Îmi răsună în minte cazul unei mame care îşi trata copilul în diferite centre din străinătate şi ea însăşi a concluzionat că problema copilului ei nu este consumul de droguri, ci căutarea lui Dumnezeu.
De aceea, uneori vedem că, în anumite cazuri, unele persoane folosesc substanţa sau comportamentul ca o soluţie rapidă şi dăunătoare pentru a face faţă unor probleme legate de lipsa de conexiune şi de sens. În mod special, semnele spirituale sunt din zona căutării de sens şi de scop şi, neavând un scop, vor simţi mereu nevoia de ceva care le lipseşte, ca un gol interior, o senzaţie persistentă de vid, de goliciune.
Înclinaţia compulsivă spre o substanţă sau un comportament adictiv e ca o foame care nu poate fi satisfăcută în alt fel. Apoi, lipsa de intimitate, incapacitatea de a fi complet prezent şi vulnerabil în raport cu ceilalţi. Perfecţionismul este o altă manifestare sau nevoia de control. Spunem despre unii oameni că sunt bolnavi de control, lucru pe care îl vedem şi la cei codependenţi şi care arată, evident, o slabă maturitate spirituală.
Din punct de vedere emoţional, există la aceste persoane un istoric de traume şi nevoia de automedicaţie. De aceea, aceste persoane, chiar dacă se opresc o vreme, dacă nu tratează rana sau cauza profundă a adicţiei, la ceva vreme poate să înceapă alt comportament compulsiv. Aşa începe drumul spre polidependenţă sau transferul de dependenţă. Apoi, alte simptome sunt stima de sine scăzută, ruşinea, sentimentul că niciodată nu e suficient de bun. Lipsa simţului valorii de sine e un alt indiciu. Vedem că semnele emoţionale sunt un fel de „drive”, de motor care declanşează consumul.
A.N.: Multe femei aflate în criză de sarcină se confruntă, în acelaşi timp, cu relaţii toxice sau cu alte forme de dependenţă. Cum le pot sprijini cei din jur şi specialiştii să depăşească aceste probleme?
Pr. I.N.: Poate că nu ar trebui să ne mirăm foarte tare de faptul că unele femei care au o sarcină nedorită extramaritală au şi probleme legate de adicţii. Însăşi relaţia pe care o au aceste femei poate fi văzută ca o adicţie sau, mai bine zis, o problemă de codependenţă, înţeleasă aici ca o tulburare de ataşament. Aceste femei au anumite răni şi au dificultăţi să facă faţă singurătăţii şi urii de sine sau stimei de sine scăzute şi sunt obişnuite să transfere responsabilitatea pentru aceste sentimente partenerilor lor romantici.
Desigur, să te simţi validat şi iubit aşa cum eşti este un sentiment minunat. A căuta să simţi aceste stări atunci când îţi este greu sau pur şi simplu nu ştii cum să-ţi gestionezi propriile gânduri şi sentimente sau nu-ţi place cine eşti este ca o adicţie, deoarece acele sentimente dispar pentru o perioadă, la fel ca în cazul oricăror comportamente de automedicaţie. Atunci, aceste persoane caută să evadeze din urâtul acestor stări îndrăgostindu-se şi căutând să fie acceptate, să fie iubite. Din acest motiv, în centrele terapeutice sunt interzise, în primul rând, relaţiile cu persoane care şi ele sunt în recuperare, tocmai din cauza tulburărilor de ataşament pe care le au.
Şi, sigur, multe dintre aceste relaţii se destramă atunci când faza „lunii de miere” se termină şi atunci ies, din nou, la iveală acele sentimente neplăcute, iar ca soluţie, bineînţeles, apare foarte la îndemână ideea unei alte relaţii, pentru a simţi acele stări din nou, pentru că separarea sau destrămarea relaţiei seamănă foarte mult cu simptomele de sevraj pe care le-am văzut în dependenţele de droguri şi de alcool. Este mult mai confortabil pentru un dependent să primească o altă doză decât să se confrunte cu motivele care stau la baza dependenţei.
Cei din jur nu prea pot face mari lucruri. Doar să apeleze imediat la centrele care se ocupă de astfel de situaţii. Chiar specialiştii, care au ajutat mii de cazuri, nu şi-au putut ajuta membrii propriei familii, din cauza faptului că intimitatea care se creează în familie, duce la pierderea autorităţii necesare în recuperare. Specialiştii, desigur, vor trebui să aibă în vedere că, în cazul apariţiei unui copil, e nevoie de o echipă multidisciplinară care să aibă grijă şi de copil, şi de mamă, dar şi de vindecarea rănilor. O mamă care nu este vindecată sau matură emoţional, mai degrabă va cerşi ea dragoste de la copilul ei, decât ar putea ea să ofere. Putem vorbi aici de un caz care este foarte complex.
A.N.: În procesul de recuperare, reconstruirea încrederii este esenţială. Ce paşi concreţi ajută o persoană să îşi recapete încrederea în ceilalţi şi în Dumnezeu, mai ales atunci când ruşinea, frica sau recăderile par copleşitoare?
Pr. I.N.: Într-adevăr, fără încredere nu putem considera o relaţie validă. În ceea ce priveşte adicţiile şi relaţiile, oamenii folosesc drogurile cu speranţa falsă că acestea pot înlocui relaţiile, că pot genera stări de comuniune, iar unii speră că în acest mod vor atinge anumite stări spirituale. Relaţia mea excesivă sau preferenţială cu al meu „drug of choice”, îmi afectează în mod automat toate celelalte relaţii. Nu poţi avea două dorinţe arzătoare în acelaşi timp! Ca şi când un pictor, în loc să beneficieze de toată diversitatea şi frumuseţea paletei de culori, devine obsedat de o anumită culoare. Ce se alege de tabloul lui?
Iar adicţia, are prostul obicei de a pune stăpânire încetul cu încetul pe absolut tot ce pigmentează viaţa armonioasă a omului. Ea restrânge toate orizonturile, absoarbe şi confiscă toate pasiunile, hobby-urile, iar focusul este redus, la un moment dat, exclusiv pe drogul preferat. Chiar nevoile biologice fireşti precum alimentaţia sau instinctul sexual ajung marginale. Orice relaţie adictivă, în cele din urmă, din excesivă devine exclusivă. De aceea, într-un mod metaforic, putem spune că adicţia este ca o religie (lat. re-legare), în sensul că te leagă de ceva sau cineva.
O persoană care este afectată de o adicţie se află într-un conflict, nu doar cu ceilalţi ci, în primul rând, cu sinele său autentic. E uşor de observat că, deşi fiecare avem sădită în noi conştiinţa a ce este bine şi ce este rău, deşi ştim ce este bine, uneori facem opusul. De exemplu, ştiu că nu e bine să fumez, dar fumez. Nu e bine să mint, dar mint. Făcând aşa, eu mă aflu într-un conflict cu propria mea conştiinţă, într-un conflict intra-personal. Iar la o persoană care se află în conflict cu sine însuşi apare imediat stima de sine scăzută, sentimentul de vinovăţie şi, în mod paradoxal, mândria, înţeleasă aici ca formă de compensare şi de mascare a stării de zbucium lăuntric.
Apoi, creşte tot mai mult nevoia de cosmetizare, de a întreţine omul ascuns, şi se investeşte efort şi energie în aparenţe, în a părea bun, până la măsura la care efortul de a părea bun, depăşeşte efortul de a fi bun. Acest lucru flămânzeşte sinele autentic, consumă multe resurse de energie spirituală şi aduce senzaţia de goliciune şi de oboseală. Astfel apare nevoia de compensare, de homeostază care, pentru o persoană dependentă înseamnă din nou luarea căii „minimei rezistenţe”, adică cea mai rapidă şi plăcută metodă de refacere a „echilibrului”, iar cercul sau circuitul vicios se repetă într-o buclă din care, aparent, nu mai există ieşire.
Din acest motiv, ce vreau să subliniez aici este că o persoană, atâta vreme cât se află în conflict cu ea însăşi, nu poate avea o relaţie autentică cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Doar în momentul în care omul se împacă cu sine, prin alinierea comportamentului la propria-i conştiinţă, doar atunci poate descoperi calea să se împace cu Dumnezeu şi, implicit, cu ceilalţi.
Referitor la paşii concreţi care ajută o astfel de persoană, pot spune că dacă împlineşti cei 12 Paşi ai procesului terapeutic care, în esenţă, reprezintă pocăinţa (metanoia) surprinsă în etape, poţi, indirect, să construieşti încrederea în ceilalţi şi în Dumnezeu. Relaţiile se vindecă în mod natural odată cu încrederea care izvorăşte din propria tămăduire. În viaţă nu trebuie să faci ceva ca să demonstrezi altora, ci e suficient să fii. Sigur, sunt multe de spus în această privinţă, dar, cu siguranţă, armonia cu sinele propriu este garanţia şi premisa armoniei cu ceilalţi.
A.N.: Dependenţele izolează omul şi fragmentează relaţiile. Cum pot familiile şi comunităţile să susţină pe cineva aflat în lupta cu o adicţie fără a ajunge la codependenţă?
Pr. I.N.: Fenomenul codependenţei este, pe cât de neglijat, pe atât de influent. Se spune că, acolo unde există o dependenţă, sunt cel puţin patru codependenţi. A fi codependent înseamnă a fi împreună dependent.
Sunt multe aspecte ale codependenţei care nu pot fi analizate aici, dar o putem înţelege aici, într-un mod limitat, ca dependenţă de persoane. Mai înseamnă a fi un salvator patologic: să suferi de sindromul „Mesia” şi să ai permanent iluzia că poţi să-l schimbi pe celălalt. Aşa cum, în cazul celor dependenţi, ei cred că vor putea singuri să-şi controleze adicţia, tot aşa cei codependenţi cred că îl pot controla sau îl pot schimba pe celălalt. De aceea ajung să facă lucruri care, de cele mai multe ori, nu doar că sunt departe de a fi eficiente, ci sunt contraproductive.
Intenţia lor este bună, şi anume de a-i stopa, de a-i controla comportamentul celui care pare a fi scăpat de sub control. Dar – ca şi în cazul celor dependenţi – metodele sunt, de cele mai multe ori, contraproductive. De exemplu, o femeie care ascunde alcoolul, băutura celui dependent, va stârni în cel dependent instinctul de vânătoare şi va intra într-un joc foarte perfid de căutare a alcoolului. La fel se întâmplă şi în cazul celorlalte adicţii. Putem spune că familiile au nevoie, ele însele, de ghidare sau de terapie.
Cel mai bun lucru pe care îl pot face membrii unei familii în care există un dependent este să intre ei înşişi în terapie. Indiferent dacă celălalt se schimbă sau nu, ei pot să înceapă să-şi trăiască propria viaţă şi doar aşa pot genera o schimbare, eventual într-un mod indirect, în viaţa celui care este afectat de o adicţie. Apelând la specialişti, membrii familiei pot fi ajutaţi de către consilierul în adicţii să se implice în ceea ce se numeşte în limbajul profesional: „intervenţie”.
În cazuri disperate, se poate organiza un fel de „complot”, în care membrii familiei pregătesc nişte scrisori prin care încearcă să-i transmită celui dependent care va fi adus (cu voie sau de nevoie) la o astfel de întâlnire, cât de important este, cât de valoros este, cât de mult îl iubesc şi cât înseamnă pentru fiecare dintre membrii familiei, dar totodată să sublinieze că nu pot fi de acord cu comportamentul său şi trebuie să meargă la un program de terapie.
Cu această ocazie fiecare dintre ei trebuie să ia nişte hotărâri care să-l constrângă să ia o decizie. De exemplu, părinţii să nu îi mai dea bani tânărului care este jucător sau consumă droguri, să îi confişte maşina şi aşa mai departe, toate menite a-l scoate din zona lui de confort şi a-l condiţiona să meargă la un centru de terapie. Aceasta este o modalitate profesionistă de a implica familia în recuperarea unui membru dependent. Dar membrii familiei trebuie să înţeleagă faptul că, de cele mai multe ori, cel dependent nu este singurul responsabil pentru adicţia pe care o are, ci el este doar expresia bolii de familie. De multe ori adicţiile apar tocmai în familiile disfuncţionale, din cauza rănilor pe care aceştia le-au primit, în special, în primii ani de viaţă.
Apoi, comunităţile. Expresia cea mai înaltă a implicării comunităţii în tratarea adicţiilor este sprijinirea oferită prin grupuri de suport, de genul Alcoolici Anonimi, Jucători Anonimi, ş.a. Aceste grupuri reprezintă răspunsul comunităţii la problematica adicţiei. Nu este bine ca adicţia să fie tratată exclusiv în centre scumpe, puţine şi greu accesibile, ci şi comunităţile, până la urmă, trebuie să-şi asume responsabilitatea şi devină ele însele, în cele din urmă, comunităţi terapeutice. Şi cred că, pentru fiecare dintre noi, parohia şi mănăstirea sunt sau ar trebui să fie comunităţi în care ne găsim cu toţii tămăduirea şi, prin aceasta, mântuirea.
Dacă adicţia este o chestiune individuală, o problemă care poate fi „consumată” de unul singur, recuperarea este posibilă doar în comuniune. Noi sfătuim membrii familiei să nu se implice în tratarea celui dependent. Au fost specialişti care au ajutat mii de vieţi să se schimbe, dar nu şi pe membrii propriei familii, aşa cum am amintit mai sus.
A.N.: Care credeţi că sunt cele mai eficiente modalităţi de prevenire a adicţiilor în România?
Pr. I.N.: Sunt, aşa cum ştim, trei forme de prevenire, şi orice formă de prevenire este foarte bună. Într-adevăr, şi activitatea noastră este împărţită pe cele două paliere: prevenţie şi intervenţie. Dar, dacă ar fi să mă refer la cea mai eficientă modalitate de prevenire a adicţiilor, este, fără doar şi poate, familia sănătoasă.
O familie creştină, o familie puternică reprezintă cel mai bun sistem imunitar pentru orice tip de adicţie, oriunde în lume. Desigur, este extrem de importantă şi Biserica. Orice predică de la amvon este o formă de prevenire a adicţiilor. De aceea este important ca noi, ca Biserică, să avem o abordare pro-activă şi nu reactivă, adică să reacţionăm doar atunci când apar probleme vizibile. Această viziune este extrem de importantă pentru că orice lucrare pastoral-misionară trebuie să fie în conformitate cu viziunea şi strategia Bisericii Ortodoxe, iar nu o reacţie emoţională la nevoie imediate ale oamenilor. Acest gen de reactivitate instituţională nu ar fi altceva decât un fel de codependenţă pastorală.
De exemplu, noi în Biserică avem o lucrare clar orientată pro-viaţă, nu anti-avort. Aceasta pentru că abordarea „anti”, nu este nici eficientă, nici suficientă. Observăm în lume că răul creşte proporţional cu atenţia pe care i-o acorzi şi, uneori, poţi ajunge chiar tu la fel ca răul împotriva căruia lupţi. E ca şi cum ai vrea să lupţi împotriva războiului, pornind un alt război. Şi în lucrarea de tămăduire de patimi, ca şi în orice altă lucrare bisericească, nu trebuie să fim reactivi, nu trebuie devenim activişti şi să fim „pompierii de serviciu” ai societăţii, ci trebuie să rămânem în litera şi în duhul Evangheliei.
Sigur, aş mai adăuga un gând, şi anume că prima formă de prevenire este importantă. Prevenirea primară, adică atunci când abordăm un fenomen înainte ca el să apară. Avantajul primului venit este că, dacă un copil află adevărul despre droguri sau alte comportamente în cadrul unei lecţii de prevenire, asta îl va ajuta mai mult şi va fi mult mai precaut când va apărea dealerul local să-i spună că fentanilul sau cocaina ajută memoria, te fac să te simţi ca în rai sau că îţi îmbunătăţesc viaţa sexuală sau altele. Cred că aceste lucruri sunt importante de spus şi trebuie spuse în modul corect, adică să nu stârnească interesul şi mai mult.
A.N.: Ne puteţi spune o poveste de viaţă cu final pozitiv şi una cu final negativ?
Pr. I.N.: O să încep cu povestea cu final pozitiv. Doi tineri căsătoriţi, cu doi copii. El lucrează în angro, câştigă mulţi bani, dar a intrat în mreaja jocurilor de noroc. Joacă pe ascuns. Cheltuie foarte mult, ajunge şi la cămătari. Soţia se îmbolnăveşte de cancer; au bani suficienţi pentru tratament, dar el nu se poate opri din jocuri.
Un episod foarte emoţionant, care m-a marcat şi pe mine, a fost atunci când a fost trimis de către dânsa să cumpere medicamente. El s-a dus, dar a intrat în cazinou. A intrat într-o stare asemănătoare cu beţia şi, după multe ore de joc, după ce a pierdut tot, în acest timp soţia a sunat disperată să vină să aducă medicamentele. El, după ce a cheltuit tot, a ieşit afară să plece spre farmacie. S-a întors înapoi în cazinou şi i-a întrebat pe cei de acolo: „Nu ştiţi unde mi-am lăsat maşina?”. Iar cei de acolo i-au răspuns: „Dar ai uitat că, în urmă cu două ore, ai dat-o pe nimic, ca să continui să joci?”. Uitase că îşi vânduse maşina, care, de fapt, era o dubă pe care o folosea în afacerile lui. A dat-o pe nimic, ca să aibă bani cu ce să joace. Într-adevăr, mulţi spun că, în momentul în care joacă, banii nu mai reprezintă decât o sursă de a produce plăcerea, iar adrenalina pe care o primesc atunci devine o adicţie.
Prin mila Domnului, a fost trimis de duhovnic la noi la Centru, iar în prezent are cinci ani de când s-a oprit. Încă mai are datorii, dar câştigă destul de bine şi îşi chiverniseşte mai bine viaţa, deşi el năruise visul soţiei de a avea o casă a lor. Stau şi acum în chirie, dar el a cheltuit foarte mult, în jur de 500.000 de euro. Cred că nu am auzit de la nimeni să fi pierdut o sumă atât de mare, dar soţia mi-a zis: „Părinte, la cum îl ştiu, suma este mult subdimensionată faţă de cea reală”.
În prezent, el coordonează grupul de jucători anonimi din Iaşi. De cinci ani îi ajută pe alţii. De multe ori, când vin persoane la noi, le recomand să meargă la dânsul, iar el se ocupă îndeaproape să-i sprijine. Iar soţia lui, prin mila Domnului, a biruit, în mare măsură, cancerul, deşi îşi pierduse părul în urma tratamentelor. Ea şi-a revenit într-un mod minunat după ce el a devenit abstinent. A făcut cursul nostru de formare profesională şi este consilieră în domeniul adicţiilor. Ea a înfiinţat un grup de sprijin pentru familii. De la 1 decembrie este directorul Centrului Ortodox de Recuperare din Adicţii (CORA) „Sfântul Maximilian” din Iaşi. Cu ajutorul lui Dumnezeu, iată cum cei doi, ajunşi în iadul acestei dependenţe a jocurilor de noroc, sunt acum amândoi implicaţi în lucrarea de tămăduire a celorlalţi.
Şi povestea cu final negativ. Una dintre ele. La fel, o familie tânără. Soţia nu ştia cum să-l ajute pe el să scape de dependenţa de alcool. A venit ea la terapie timp de un an de zile, întrucât el refuza. Am sfătuit-o să lase prin casă pliante cu testul de evaluare a gradului de dependenţă de alcool sau cartea despre Alcoolicii Anonimi. Şi le-a lăsat acolo, fără să-l mai critice, fără să-l mai acuze, iar el, pe ascuns, când ea pleca, nu mai muncea, ci doar consuma alcool.
Deşi era încă tânăr, avea în jur de 40 de ani, avusese nenumărate tentative de sinucidere. Umbla cu frânghia în geantă, dar, pentru că era întotdeauna prea beat, nu reuşea nici să se sinucidă. Avea depresie şi tot cortegiul de probleme grele. Însă, făcând testul şi citind cartea, prima dată a avut impresia că cineva îl urmăreşte şi a scris cartea văzându-l cum trăieşte. Şi-a dat seama că ceea ce scrie acolo este adevărat. Şi-a dat seama că adicţia este o boală şi că o mai au şi alţii. Atunci a scăpat de ceea ce noi numim „mitul unicităţii” – impresia greşită că doar lui i se întâmplă. A aflat că, iată, este o problemă pe care o au şi alţii. Şi atunci a venit la centru. A înconjurat de nu ştiu câte ori clădirea, pentru că încă mai avea un pic de paranoia.
La început mi s-a părut chiar că o să fie agresiv cu noi, cei de acolo, pentru că, efectiv, cam asta transmitea prin limbajul nonverbal. Dar a doua zi, la a doua şedinţă, primul care a venit a fost el. Şi a fost omul cel mai determinat să îşi menţină abstinenţa. Datorită lui am reuşit să facem primul grup de Alcoolici Anonimi în urmă cu 20 de ani.
De ce este aceasta o poveste negativă? Eu consider că este aşa întrucât, deşi ea şi-a continuat terapia, iar el a rămas în abstinenţă până în ziua de astăzi, cei doi au divorţat. Şi, într-adevăr, foarte multe dezechilibre apar după ce persoana cuprinsă de o adicţie oarecare devine abstinentă. Dacă nu lucrează foarte adânc la problemele pe care le are, atunci sigur că ele vor ieşi la iveală şi pot apărea probleme. Este dovedit statistic că cele mai multe divorţuri au loc după ce alcoolicii se opresc din băut şi, de asemenea, mai există şi ispita celor care, odată intraţi în abstinenţă, pot să ajungă la polidependenţă, pot să îşi deschidă ochii pentru alte aspecte care pot duce la dependenţa încrucişată. Aici a apărut un ataşament romantic, care a dus la desfacerea acestei căsnicii.
A.N.: În încheiere vă rog să adresaţi un mesaj celor care sunt confruntaţi cu problema adicţiilor în familia lor.
Pr. I.N.: Aş vrea să încep a răspunde aici cu îndemnul Mântuitorului Hristos: „Nu vă temeţi!” Adaptând la situaţia noastră concretă, am putea detalia astfel: Nu vă pierdeţi nădejdea! Nu disperaţi! Există vindecare! Există viaţă şi după adicţie! Problema pe care o aveţi are o rezolvare, haideţi s-o căutăm!
Primul pas este să înţelegem adicţia ca pe o boală. Persoana care vă provoacă suferinţă nu este un om rău, nu este un ratat şi nici cineva care nu vă iubeşte şi căruia nu-i pasă de nimic, ci o persoană profund rănită. Ca orice bolnav, nu îşi poate controla pe deplin comportamentul.
De aceea, vă îndemn să nu mai încercaţi să îl „reparaţi”, să îl schimbaţi. Dacă aţi fi putut, aţi fi făcut-o deja! Acest atribut aparţine exclusiv Lui Dumnezeu. Datoria dumneavoastră este, înainte de toate, să faceţi efortul de a-l accepta aşa cum este.
Acceptarea nu înseamnă resemnare, nu înseamnă renunţare, ci înseamnă să îl luaţi de acolo de unde se află. Pentru că şi Dumnezeu ne acceptă şi ne iubeşte astăzi aşa cum suntem şi nu aşteaptă să fim perfecţi pentru a ne iubi.
Al doilea pas: Nu vă supra-responsabilizaţi! Dacă va avea loc minunea schimbării vieţii lui, acest lucru nu depinde în totalitate de dumneavoastră, ci de mila şi harul Lui Dumnezeu. Având în vedere că nu dumneavoastră aţi cauzat boala, nu e bine să purtaţi povara auto-învinovăţirii pentru comportamentul celuilalt. De multe ori, membrii familiei nu trebuie să mai facă ceva, ci mai degrabă să se oprească din a mai face ceva. Acel „ceva” trebuie descoperit prin consiliere.
Al treilea pas este să apelaţi fără întârziere la centrele de specialitate ale Bisericii, la preotul de familie, la preotul duhovnic, pentru a primi îndrumarea cea mai potrivită. Mai există astăzi diferite grupuri de suport în preajmă la care puteţi apela. Iar acest ajutor să-l cereţi în primul rând pentru a vă gestiona frământările sufleteşti ale dumneavoastră şi nu ale celui dependent.
În felul acesta puteţi începe aventura cea mai palpitantă a vieţii, adică minunea înnoirii sufleteşti, atât a dumneavoastră cât şi a celui dependent, şi care poate să ducă la naşterea „omului nou în Hristos”. Dacă procedăm aşa, putem spune că „folosim” adicţia sau o transformăm, din ceva ce părea răul absolut, într-un mijloc sau motiv de a experimenta „Hristo-terapia”, de care cu toţii avem nevoie pentru propria mântuire.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 211, Ultimul acces: 2026-09-26 15:15:48

Timp total: 0.04s...

[]:1