Patriarhul Daniel, cuvânt la proclamarea Anului omagial 2025: Un moment unic în istoria Bisericii Ortodoxe Române

Acasa > Stiri > Arhiva Stiri

Timp stanga: 0.05s...

Ştiri şi Evenimente

Patriarhul Daniel, cuvânt la proclamarea Anului omagial 2025: Un moment unic în istoria Bisericii Ortodoxe Române

[2025-01-01]

de Sorin Ioniţe

Patriarhul României a spus că proclamarea Anului omagial şi comemorativ 2025 reprezintă un moment unic în istoria Bisericii Ortodoxe Române.
Anul 2025 a fost proclamat miercuri, la Catedrala Patriarhală, drept Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române şi Anul comemorativ al duhovnicilor şi mărturisitorilor ortodocşi români din secolul al 20-lea.
Părintele Patriarh spune că această aniversare „nu este doar o celebrare a trecutului, ci şi o chemare la recunoştinţă faţă de înaintaşii noştri şi reflecţie asupra rolului Bisericii noastre în viaţa poporului român”.
În cuvântul rostit la acest moment unic, Preafericirea Sa arată că împlinirea unui secol de la înfiinţarea Patriarhiei Române este o ocazie de a ne adânci în cunoaşterea istoriei Bisericii noastre.
Textul integral:
Patriarhia Română – 100 de ani de slujire a vieţii Bisericii şi a unităţii poporului român
Anul 2025, declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române şi Anul comemorativ al duhovnicilor şi mărturisitorilor ortodocşi români din secolul al XX-lea, reprezintă un moment unic în istoria Bisericii Ortodoxe Române.
Această aniversare nu este doar o celebrare a trecutului, ci şi o chemare la recunoştinţă faţă de înaintaşii noştri şi reflecţie asupra rolului Bisericii noastre în viaţa poporului român. Patriarhia Română a fost, de-a lungul celor 100 de ani de existenţă, o făclie nestinsă a credinţei şi a unităţii naţionale, iar duhovnicii şi mărturisitorii ortodocşi români din secolul al XX-lea au fost adevăraţi apărători ai credinţei ortodoxe în faţa încercărilor şi prigoanelor.
Împlinirea unui secol de la înfiinţarea Patriarhiei Române este o ocazie de a ne adânci în cunoaşterea istoriei Bisericii noastre, care a fost strâns legată de destinul poporului român şi de aspiraţiile lui de unitate şi libertate. În acelaşi timp, este un moment de comemorare a celor care, prin jertfa lor, au apărat şi mărturisit credinţa ortodoxă, chiar şi în cele mai grele timpuri.
Înfiinţarea Patriarhiei Române a fost o realizare bisericească naţională, confirmată de Patriarhia Ecumenică
După patru decenii de la recunoaşterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1885, Patriarhia Română a luat naştere la 4 februarie 1925, într-un context istoric marcat de Marea Unire din anul 1918, care a adunat într-un singur Stat unitar toate provinciile istorice româneşti. Unitatea naţională realizată prin Marea Unire din 1918 cerea, în mod firesc, o reorganizare a Bisericii Ortodoxe Române, pentru a reflecta noua realitate politică şi teritorială a României Mari.
Unirea nu era doar o necesitate administrativă, ci şi o expresie a unităţii spirituale care exista între credincioşii din toate provinciile româneşti. „În vederea întăririi unificării noastre bisericeşti, dar şi pentru creşterea prestigiului Bisericii Ortodoxe Române în toată lumea creştină, s-a pus şi problema ridicării ei la demnitatea de patriarhie”[1].
În 4 februarie 1925, la propunerea mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei (1909-1934), Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înfiinţarea Patriarhiei, propunere votată în unanimitate. În aceeaşi şedinţă, episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului-Noului Severin (1921-1938) a dat citire Actului de Înfiinţare a Patriarhatului românesc şi hotărârea a fost comunicată guvernului spre legiferare. După adoptarea proiectului de lege de către corpurile legislative (12 şi 17 febr. 1925), legea a fost promulgată de către regele Ferdinand I la 23 februarie 1925, fiind publicată în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925.
Patriarhia Ecumenică, reprezentată de patriarhul Vasile al III-lea (1925-1929), a considerat „binevenită şi îndreptăţită […] ridicarea Bisericii surori din România la vrednicia patriarhală”[2] şi a transmis tomosul pentru recunoaşterea Patriarhiei la 30 iulie 1925. Învestirea şi întronizarea primului patriarh, Miron Cristea, la 1 noiembrie 1925, a consfinţit înfiinţarea Patriarhiei Române.
Rolul Patriarhiei Române în lumea ortodoxă
Înfiinţarea Patriarhiei Române a fost recunoscută pe plan internaţional, mai ales prin Tomosul Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. Recunoaşterea oficială a Patriarhiei Române de către celelalte Biserici Ortodoxe autocefale a întărit prestigiul Bisericii Ortodoxe Române şi a contribuit la consolidarea rolului său în simfonia Ortodoxiei mondiale.
Patriarhia Română nu a fost doar o instituţie administrativă, ci şi un simbol al unităţii naţionale, spirituale şi culturale. Prin eforturile sale, Biserica Ortodoxă Română a sprijinit Ortodoxia balcanică şi orientală, contribuind la salvarea multor aşezăminte bisericeşti şi la păstrarea credinţei ortodoxe în vremuri dificile.
Duhovnicii şi mărturisitorii ortodocşi români din secolul al XX-lea
Cu prilejul Centenarului Patriarhiei Române, Sfântul Sinod a hotărât proclamarea oficială a unor sfinţi duhovnici şi mărturisitori ortodocşi români din timpul regimului comunist. Aceşti sfinţi au fost canonizaţi pentru modul lor de a-şi păstra credinţa şi demnitatea creştină în faţa opresiunii. Biserica îi cinsteşte pentru că au rezistat cu demnitate persecuţiilor şi au mărturisit adevărul lui Hristos, chiar şi în condiţii de tortură şi moarte, oferind astfel exemplu viu de trăire creştină autentică.
Canonizarea lor este un act de recunoaştere a sfinţirii vieţii şi jertfei lor, care transcende orice context politic, subliniind faptul că adevărata mărturisire creştină nu susţine ideologii lumeşti trecătoare, ci valorile eterne ale credinţei şi iubirii de Dumnezeu.
Chiar dacă unii dintre noii sfinţi mărturisitori ai Bisericii Ortodoxe Române au avut, la un moment dat, anumite simpatii politice sau au fost influenţaţi de contextul istoric şi social în care au trăit, canonizarea lor nu este legată de aceste aspecte, deoarece, prin pocăinţă profundă şi sfinţirea propriei vieţi, aceşti mărturisitori s-au dezis de acele simpatii şi au lucrat necontenit pentru creşterea spirituală a semenilor lor şi pentru binele Bisericii.
În acest fel, ei au devenit exemple vii de pocăinţă, de răbdare, de jertfă şi de iubire pentru Hristos, arătând că adevărata credinţă transcende orice ideologie politică şi se manifestă prin iubirea smerită şi milostivă a aproapelui şi prin trăirea vieţii sfinte în Hristos. Sfinţii au înţeles că desăvârşirea constă nu în lipsa de păcat, ci, mai ales, în strădania constantă de a rămâne uniţi cu Dumnezeu Cel sfânt, prin pocăinţă, rugăciune şi iubire darnică sau milostivă (cf. Evrei 12, 14).
Dascăli ai credinţei şi rugători în cer
Duhovnicii şi mărturisitorii români din secolul al XX-lea, canonizaţi de Biserică, sunt înţelepţi dascăli ai credinţei ortodoxe şi ai vieţii creştine. Prin viaţa lor, ei ne învaţă că nicio putere lumească trecătoare nu poate învinge credinţa adevărată. Fiind mari rugători, paşnici şi răbdători, ei au păstorit pe credincioşi pe calea mântuirii şi au ajutat astfel Biserica Ortodoxă Română să desfăşoare o activitate pastorală şi duhovnicească permanentă în viaţa poporului român.
Moştenirea lor spirituală ne inspiră astăzi să păstrăm credinţa ortodoxă şi să apărăm virtuţile şi valorile vieţii creştine în faţa provocărilor actuale. Aceşti sfinţi mărturisitori sunt icoane vii ale Bisericii noastre, care ne învaţă că iubirea jertfelnică pentru Hristos este cea mai înaltă chemare a fiecărui creştin.
Centenarul Patriarhiei Române este, în acelaşi timp, un moment de mare bucurie şi de recunoştinţă pentru toţi românii ortodocşi. Acest secol de existenţă şi de activitate bogată a Patriarhiei Române a fost marcat de multe binecuvântări, dar şi de unele încercări dificile, pe care Biserica Ortodoxă Română, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-a depăşit cu răbdare, înţelepciune şi speranţă.
Privind înapoi la aceşti 100 de ani, vedem atât o istorie bogată, cât şi o moştenire spirituală frumoasă lăsată de înaintaşii noştri – fie că vorbim de patriarhii care au păstorit Biserica în mod înţelept sau de ierarhii, preoţii, diaconii, monahii şi credincioşii mireni rugători şi mărturisitori, care au apărat şi transmis credinţa ortodoxă în vremuri grele, unind în sufletul lor suferinţa Crucii cu speranţa Învierii, lacrimile pocăinţei cu bucuria întâlnirii cu Hristos Cel înviat.
Acum, la sărbătoarea Centenarului, Patriarhia Română mulţumeşte Preasfintei Treimi, Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor pentru ajutorul primit spre a păstra credinţa apostolică, unitatea spirituală a românilor şi fraternitatea panortodoxă. De asemenea, exprimăm respectul şi recunoştinţa noastră tuturor celor care au contribuit la înfiinţarea, organizarea şi lucrarea Patriarhiei Române ca instituţie slujitoare a credinţei ortodoxe şi a unităţii poporului român. Să ne fie acest centenar un prilej de întărire în credinţă şi de aducere-aminte a celor care, prin iubirea lor jertfelnică, ne-au lăsat o mărturisire şi o moştenire sfântă spre slava Preasfintei Treimi, binele poporului român şi bucuria Ortodoxiei întregi!
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Note:
[1] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, p. 392.
[2] „Tomosul Sfintei Patriarhii Ecumenice, nr. 1579”, în: Arhim. T. Simedrea, Patriarhia Românească. Acte şi documente, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1926, p. 133.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 701, Ultimul acces: 2026-06-23 17:19:19

Timp total: 0.05s...

[]:1