Pr. Lombardi: Papa Benedict al XVI-lea şi-a petrecut viaţa căutând faţa lui Isus - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri
Ştiri de azi
Ştiri Actuale
Arhiva Ştiri 2026
Arhiva Ştiri 2025
Arhiva Ştiri 2024
Arhiva Ştiri 2023
Arhiva Ştiri 2022
Arhiva Ştiri 2021
Arhiva Ştiri 2020
Arhiva Ştiri 2019
Arhiva Ştiri 2018
Arhiva Ştiri 2017
Arhiva Ştiri 2016
Arhiva Ştiri 2015
Arhiva Ştiri 2014
Arhiva Ştiri 2013
Arhiva Ştiri 2012
Arhiva Ştiri 2011
Arhiva Ştiri 2010
Arhiva Ştiri 2009
Arhiva Ştiri 2008
Arhiva Ştiri 2007
Arhiva Ştiri 2006
Arhiva Ştiri 2005
Arhiva Ştiri 1935
Top Toate Ştirile
Top Ştiri Actuale
Ştiri necitite
Sugeraţi Ştiri
eXTReMe Tracker

Ştiri şi Evenimente

Pr. Lombardi: Papa Benedict al XVI-lea şi-a petrecut viaţa căutând faţa lui Isus

[2022-12-31]
pr. Federico Lombardi
„Curând mă voi afla în faţa Judecătorului ultim al vieţii mele. Chiar dacă, privind înapoi la lunga mea viaţă, pot avea mari motive de teamă şi fior, sunt totuşi cu sufletul senin, căci am încredere fermă că Domnul nu este doar Judecătorul drept, ci şi prietenul şi fratele care a suferit deja El însuşi pentru lipsurile mele şi care este astfel şi Avocatul meu, ‘Paracletul’ meu. În lumina ceasului judecăţii, harul de a fi creştin devine şi mai clar pentru mine. Acesta îmi dă cunoaşterea, mai mult, prietenia Judecătorului vieţii mele, şi astfel îmi permite să trec cu încredere prin uşa întunecată a morţii. În acest sens, îmi revine iar şi iar în minte ceea ce Ioan relatează la începutul Apocalipsului: el îl vede pe Fiul Omului în toată măreţia Sa şi cade la picioarele Sale ca mort. Dar El, punându-şi mâna dreaptă asupra lui, îi spune: ‘Nu te teme! Eu sunt…’ (cf. Apocalips 1,12-17)”. Sunt cuvintele Papei Benedict al XVI-lea din ultima sa scrisoare, datată în 6 februarie, la încheierea unor zile dureroase „de examinare a conştiinţei şi de reflecţie” asupra criticismului cu privire la o problemă legată de abuzuri pe când era Arhiepiscop de Munchen, în urmă cu peste 40 de ani.

În cele din urmă, a venit momentul întâlnirii sale cu Domnul. Cu siguranţă nu se poate spune că a fost neaşteptat şi că marele nostru senior a venit la ea nepregătit. Dacă predecesorul său ne-a dat o mărturie preţioasă şi de neuitat despre cum se poate trăi cu credinţă o boală dureroasă şi progresivă până la moarte, Papa Benedict al XVI-lea ne-a dat o frumoasă mărturie despre cum se poate trăi cu credinţă fragilitatea crescândă a bătrâneţii timp de mulţi ani până la sfârşit. Faptul că a renunţat la papalitate la momentul adecvat i-a permis – şi nouă împreună cu el – să parcurgă acest drum cu mare seninătate. A avut darul de a-şi încheia drumul păstrându-şi mintea lucidă, apropiindu-se cu experienţă pe deplin conştientă de acele „realităţi ultime” despre care avusese ca puţini alţii curajul de a gândi şi de a vorbi, graţie credinţei pe care o primise şi o trăise. Atât ca teolog, cât şi ca Papă, ne-a vorbit despre ele într-un mod profund, credibil şi convingător. Paginile şi cuvintele sale despre escatologie, enciclica sa despre speranţă rămân un dar pentru Biserică, pe care rugăciunea sa tăcută a pus pecetea în timpul lungilor ani de retragere „pe munte”.
Dintre multele lucruri care pot fi amintite despre pontificatul său, cel care, sincer, mi s-a părut şi continuă să mi se pară cel mai extraordinar a fost faptul că în acei ani a putut să scrie şi să finalizeze trilogia sa despre Isus. Cum a putut un Papă, cu responsabilităţile şi preocupările Bisericii Universale, pe care le purta pe umerii săi, să reuşească să scrie o astfel de lucrare? Cu siguranţă, a fost rezultatul unei vieţi întregi de reflecţie şi cercetare. Dar, fără îndoială, pasiunea interioară, motivaţia trebuie să fi fost formidabilă. Paginile sale au ieşit din pana unui erudit, dar în acelaşi timp a unui credincios care şi-a dedicat viaţa căutării unei întâlniri cu faţa lui Isus şi care a văzut în aceasta, în acelaşi timp, împlinirea vocaţiei sale şi a slujirii sale pentru ceilalţi. În acest sens, oricât de bine înţeleg de ce a precizat că acea lucrare nu trebuie considerată „magisteriu pontifical”, continui să cred că este o parte esenţială a mărturiei sale de slujire ca Papă, adică de credincios care îl recunoaşte în Isus pe Fiul lui Dumnezeu şi pe a cărui credinţă putem continua să ne sprijinim şi noi. Astfel, nu pot considera o coincidenţă faptul că momentul deciziei de a demisiona din papalitate, din vara anului 2012, coincide cu momentul încheierii trilogiei despre Isus. A fost împlinirea unei misiuni centrate pe credinţa în Isus Cristos.
Nu există nici o îndoială că pontificatul Papei Benedict al XVI-lea a fost caracterizat mai mult de magisteriul său decât de guvernarea sa. „Ştiam bine că punctul meu forte – dacă aveam unul – era acela de a prezenta credinţa într-un mod adaptat la cultura timpului nostru […]. O credinţă mereu în dialog cu raţiunea, o credinţă rezonabilă; o raţiune deschisă la credinţă.” Pe bună dreptate, Papa Ratzinger a fost respectat de cei care trăiesc atenţi la mişcările de gândire şi de spirit şi caută să citească evenimentele în sensul lor mai profund şi pe termen lung, fără a se limita la suprafaţa evenimentelor şi a schimbărilor. Nu degeaba unele dintre marile sale discursuri în faţa unor audienţe nu numai ale Bisericii, ci şi ale reprezentanţilor întregii societăţi, la Londra, la Berlin, au rămas gravate în memorie. Nu i-a fost teamă de confruntarea cu idei şi poziţii diferite. A privit cu loialitate şi clarviziune la marile întrebări, la întunecarea prezenţei lui Dumnezeu în orizontul umanităţii contemporane, la întrebările despre viitorul Bisericii, în special în ţara sa şi în Europa. Şi a căutat să înfrunte problemele cu loialitate, fără să le ocolească, chiar dacă erau dramatice; dar credinţa şi inteligenţa credinţei i-au permis să găsească mereu o perspectivă de speranţă.
Valoarea intelectuală şi culturală a lui Joseph Ratzinger este prea bine cunoscută pentru a fi reiterată. Cel care a ştiut să îl înţeleagă şi să îl valorizeze pentru Biserica Universală a fost Papa Ioan Paul al II-lea. Timp de 24 de ani din cei 26 de pontificat ai predecesorului său, Mons. Ratzinger a fost prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Două personalităţi diferite, dar – permiteţi-mi să o spun – o pereche formidabilă. Pontificatul Papei Wojtyla nu poate fi gândit în mod adecvat, din punct de vedere doctrinar, fără prezenţa Cardinalului Ratzinger şi fără încrederea acordată acestuia, în teologia sa eclezială, în amploarea şi echilibrul gândirii sale. A slujit unitatea de credinţă a Bisericii în deceniile de după Conciliul Vatican II, prin confruntarea cu tensiuni şi provocări epocale în dialogul cu iudaismul, în ecumenism, în dialogul cu alte religii, confruntarea cu marxismul, în contextul secularizării şi al transformării viziunii despre om şi sexualitate… reuşind să propună o sinteză doctrinară la fel de amplă şi armonioasă precum cea a Catehismului Bisericii Catolice, primită de marea majoritate a comunităţii ecleziale cu un consens neaşteptat, pentru a conduce această comunitate să treacă pragul celui de-al treilea mileniu simţindu-se purtătoare a unui mesaj de mântuire pentru umanitate…
Această lungă şi extraordinară colaborare a fost pregătirea pontificatului Papei Benedict al XVI-lea, considerat de Cardinali drept cel mai potrivit continuator şi succesor al operei Papei Wojtyla. La o privire de ansamblu asupra itinerarului lui Joseph Ratzinger nu scapă – ba chiar impresionează – continuitatea firului său şi, în acelaşi timp, lărgirea progresivă a orizontului slujirii sale. Vocaţia lui Joseph Ratzinger este, încă de la început, o vocaţie preoţească, în acelaşi timp la studii teologice şi la slujirea liturgică şi pastorală. El parcurge diferitele etape ale acesteia, de la seminar la primele experienţe pastorale şi la învăţământul universitar; apoi orizontul are o primă extindere majoră la experienţa Bisericii Universale prin participarea la Conciliu şi relaţiile sale cu marii teologi ai timpului; revine la activitatea academică de studiu teologic, dar întotdeauna în mijlocul dezbaterilor şi al experienţei ecleziale; apoi se lărgeşte din nou în slujirea pastorală a marii Arhidieceze de München; trece definitiv la slujirea Bisericii Universale cu chemarea de a conduce Congregaţia pentru Doctrina Credinţei la Roma; în sfârşit, o nouă chemare îl conduce la guvernarea întregii comunităţi bisericeşti catolice. Orizontul a devenit total nu numai pentru gândirea sa, ci şi pentru slujirea preoţească şi pastorală: să slujească întreaga comunitate a Bisericii, să o conducă cu inteligenţă pe căile timpului nostru şi să păzească unitatea şi autenticitatea credinţei sale. Motto-ul ales cu ocazia hirotonirii sale episcopale, „Colaboratori în Adevăr” (3Ioan 1,8), exprimă foarte bine întregul fir al vieţii şi vocaţiei lui Joseph Ratzinger, dacă se înţelege că pentru el adevărul nu era deloc un ansamblu de concepte abstracte, ci era întruchipat în mod esenţial în persoana lui Isus Cristos.
Pontificatul Papei Benedict al XVI-lea este şi va fi amintit în mod larg ca un pontificat marcat de momente de criză şi dificultăţi. Acest lucru este adevărat şi ar fi nedrept să trecem cu vederea acest aspect. Dar el trebuie văzut şi evaluat nu superficial. În ceea ce priveşte criticile şi opoziţiile interne sau externe, el însuşi a amintit cu un zâmbet că mulţi alţi Papi s-au confruntat cu momente şi situaţii mult mai dramatice. Fără a fi nevoie să ne întoarcem la persecuţiile din primele secole, ne putem gândi la Papa Pius al IX-lea, sau la Papa Benedict al XV-lea când a condamnat „măcelul inutil”, sau la contextele în care au acţionat Papii în timpul războaielor mondiale. Aşadar, nu se considera un martir. Nici un Papă nu îşi poate imagina să nu se confrunte cu critici, dificultăţi şi tensiuni. Acest lucru nu înlătură faptul că, la nevoie, ştia să reacţioneze la critici cu vivacitate şi hotărâre, aşa cum s-a întâmplat cu neuitata Scrisoare trimisă Episcopilor în 2009, după episodul cu ridicarea excomunicării lefebvriştilor şi „cazul Williamson”; o scrisoare pasională care era, aşa cum mi-a spus secretarul său, „Ratzinger în starea sa cea mai pură”.
Cu toate acestea, cea mai grea cruce a pontificatului său, a cărei gravitate începuse deja să o înţeleagă în timpul său la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei şi care continuă să se manifeste ca o încercare şi o provocare pentru Biserică, de o amploare istorică, este problema abuzurilor sexuale. Aceasta a fost, de asemenea, un motiv de critici şi atacuri personale la adresa sa până în ultimii ani, deci şi un motiv de suferinţă profundă. Fiind şi eu foarte implicat în aceste chestiuni în timpul pontificatului său, sunt ferm convins că a văzut într-un mod din ce în ce mai lucid gravitatea problemelor şi a avut mari merite în a le aborda cu anvergură şi profunzime de viziune în diferitele lor dimensiuni: ascultarea victimelor, rigoare în urmărirea justiţiei în faţa infracţiunilor, vindecarea rănilor, stabilirea de norme şi proceduri adecvate, formare şi prevenirea răului. A fost doar începutul unui drum lung, dar în direcţii corecte şi cu multă umilinţă. Papa Benedict nu s-a preocupat niciodată de o „imagine” a sa sau a Bisericii care nu corespundea adevărului. Şi chiar şi în acest domeniu a acţionat întotdeauna din perspectiva unui om al credinţei. Dincolo de măsurile pastorale sau juridice, necesare pentru a înfrunta răul în manifestările sale, a simţit puterea teribilă şi misterioasă a răului şi nevoia de a face apel la har pentru a nu fi striviţi de el în disperare şi pentru a găsi calea de vindecare, de convertire, de penitenţă, de purificare, de care oamenii, Biserica şi societatea au nevoie.
Când mi s-a cerut să rezum, cu un episod, povestea pontificatului Papei Benedict al XVI-lea, mi-am amintit de veghea de rugăciune din timpul Zilei Mondiale a Tineretului de la Madrid, din 2011, pe marea esplanadă a aeroportului Cuatro Vientos, la care au participat aproximativ un milion de tineri. Era seară, întunericul devenea tot mai dens în timp ce Papa îşi începea discursul. La un moment dat, a suflat un adevărat uragan de ploaie şi vânt. Sistemele de iluminat şi de sunet au încetat să mai funcţioneze, iar multe dintre corturile de pe marginea esplanadei s-au prăbuşit. Situaţia a fost cu adevărat dramatică. Sfântul Părinte a fost îndemnat de personalul său să se îndepărteze şi să se adăpostească, dar nu a vrut. A rămas cu răbdare şi curaj la locul său pe scena deschisă, protejat de o simplă umbrelă care flutura în bătaia vântului. Întreaga adunare imensă i-a urmat exemplul, cu încredere şi răbdare. După un timp, furtuna s-a liniştit, ploaia s-a oprit şi un calm mare şi cu totul neaşteptat s-a instalat. Instalaţiile şi-au reluat activitatea. Pontiful şi-a încheiat discursul şi minunata monstranţă de la Catedrala din Toledo a fost adusă în centrul scenei pentru adoraţia euharistică. Papa a îngenuncheat în tăcere în faţa Preasfântului Sacrament şi în spatele său, în întuneric, imensa adunare s-a unit în rugăciune îndelungată, într-un calm absolut.
Într-un anumit sens, aceasta poate rămâne imaginea nu doar a pontificatului, ci şi a vieţii lui Joseph Ratzinger şi a scopului călătoriei sale. În timp ce el intră acum în tăcerea supremă în faţa Domnului, şi noi continuăm să ne simţim în urma lui şi cu el.
Părintele Federico Lombardi, SJ, este preşedintele Fundaţiei vaticane Joseph Ratzinger-Benedict al XVI-lea

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 573, Ultimul acces: 2026-09-25 23:26:57