Profetia si caritatea in Biserica

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0,39s...

Ştiri şi Evenimente

Profeţia şi caritatea în Biserică

[2007-01-26]

Cele trei lecturi biblice ale Liturghiei de astăzi sunt astfel aranjate încât toate să se orienteze spre cuvintele lui Isus pe care le ascultăm în Evanghelie. Aceasta pentru a evidenţia că tot cuvântul lui Dumnezeu îşi află aici culmea desăvârşirii sale. Cu atât mai bine este să urmărim şi o altă ordine a lecturii, cea cronologică, care descrie concret revelaţia şi istoria mântuirii. După această ordine, Evanghelia nu se află la sfârşitul ci în centrul atenţiei. Înainte de Evanghelie avem lectura din Vechiul Testament, care reprezintă pregătirea la Evanghelie şi apoi lectura din Scrisoarea Sfântului Pavel (sau a altui apostol) ce reprezintă realizarea Evangheliei. Prin urmare, cele trei lecturi ne permit duminică de duminică să parcurgem istoria mântuirii în cele trei faze ale ei: Epoca lui Israel, Epoca lui Isus şi Epoca Bisericii.
Vechiul Testament ne prezintă astăzi cel mai măreţ dintre toate aspectele posibile: profeţia şi profetul. Prima lectură începe cu pericopa în care Ieremia povesteşte chemarea sa profetică. Este un dialog plin de gingăşie şi de sinceritate, din care apar două adevăruri luminoase: fragilitatea omului şi forţa creatoare a lui Dumnezeu. Ieremia este unul dintre acei oameni care nu ştie să vorbească frumos, cu toate că este încă tânăr, însă Dumnezeu care l-a ales chiar din sânul maicii sale, îi transmite cuvântul Său şi odată cu cuvântul îi transmite şi Duhul Său. El devine ca un zid de bronz, capabil ca în numele lui Dumnezeu să stea în faţa regilor, a preoţilor şi a poporului, fără a se teme de nimeni şi fără a tăcea. Acesta este profetul: un om care, în numele lui Dumnezeu, se prezintă în faţa lumii, pentru a-i transmite cuvintele şi judecăţile lui Dumnezeu, un maestru al istoriei, un semn pentru popor, unul care dezrădăcinează şi demolează, însă numai pentru a răsădi şi a clădi. Unul, care este umil chiar şi atunci când se luptă.
Ieremia va învăţa pe pielea lui proprie ce înseamnă pentru un om a intra în acel foc mistuitor, care este sfera de atracţie a lui Dumnezeu. Nu va fi scutit nici de o vorbă proastă, acuză ori ameninţare, din partea acelora care se simt atinşi de acest cuvânt; i se spune printre altele că ar fi un defetist, un agitator al poporului, unul care îndeamnă la răscoală. Chiar dintru început, tradiţia creştină a văzut în drama lui Ieremia o figură, un simbol al dramei Patimii lui Cristos: Eu [eram] ca un miel blând, dus la junghiere, nici nu ştiam că ei urzesc gânduri rele împotriva mea.
În pericopa evanghelică a lui Luca, Isus vine ca un profet în patria Sa, printre rude şi cunoscuţi, însă aceştia nu-l primesc. Pentru ce nu este primit bine nici un profet în patria lui? Pentru că binele pe care îl vrea profetul pentru ai săi este binele pe care îl vrea Dumnezeu, din care cauză el nu măguleşte pe nimeni, şi nici nu îi îmbată pe oameni cu asigurări mincinoase sau cu minuni, ci este exigent, cheamă la decizii concrete şi la convertire; este tocmai ceea ce vrea Tatăl, iar Tatăl nu doreşte răul creaturii Sale, pentru că o vrea dezvoltată normal şi robustă. Luca a transformat povestirea reîntoarcerii lui Isus la Nazaret şi a plasat-o la începutul misiunii publice a lui Isus, tocmai pentru a evidenţia acest adevăr. A jertfit istoria faptului pentru a reliefa faptul istoric, adică un fapt mai profund şi mai important, pe care evanghelistul Ioan îl introduce la începutul Evangheliei sale: A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit.
Cu toate acestea, un lucru nu trebuie trecut cu vederea, şi anume că Isus este profet. El însuşi, prin cuvintele pe care le adresează concetăţenilor Săi, se plasează pe linia marilor profeţi: Isaia, Ilie, Eliseu. Mai ştim că şi poporul îl considera de profet, socotindu-l chiar profetul aşteptat, de la Moise încoace, de întregul popor al lui Israel. Mai târziu, ucenicii nu s-au mai folosit de acest titlu, pentru a spune că El era mai mult, mai mare decât un profet, era Fiul lui Dumnezeu: După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul. Isus este împlinirea profeţiei, pentru că asupra lui s-a coborât Duhul Domnului. El nu este transmiţătorul cuvântului lui Dumnezeu, ci este chiar Cuvântul lui Dumnezeu. Prin urmare un cuvânt care îşi păstrează toată puterea şi caracteristicile profeţilor; este judecata lui Dumnezeu asupra oamenilor, care distruge minciuna şi împărăţia abuzivă a satanei, pentru a edifica împărăţia lui Dumnezeu, care este împărăţia dragostei şi a adevărului. Evanghelia este profeţia vie şi veşnică, contestarea oricărui idol mincinos şi a toată puterea care nu se bazează pe Dumnezeu, şi ca atare este forţa care propulsează istoria spre escatologie.
Să revenim acum la vremurile Bisericii, la care se referă, aşa cum spuneam, lectura din Scrisoarea Sfântului Pavel. Aici, profeţia pare a trece pe un al doilea plan, cedând locul unui mai mare şi mai desăvârşit dar, care este iubirea. Şi dacă aş avea darul profeţiei... dacă n-aş avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic... Iubirea nu încetează niciodată. Profeţiile vor dispărea.... Da, este adevărat că iubirea este mai mare decât profeţia. Însă cel care a spus pentru prima dată acest lucru nu este Paul, ci Isus Cristos! Profeţia l-a dus pe Isus la moarte, însă măreţia acestei morţi nu stă în faptul că este o moarte profetică, cât mai degrabă în faptul că este o moarte din iubire. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are.... Isus l-a depăşit pe Ieremia şi pe toţi profeţii dinaintea Lui. Ieremia chema răzbunarea lui Dumnezeu asupra acelora ce refuzau profeţia; Isus invocă iertarea: Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac....

pr. Raniero Cantalamessa

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 978, Ultimul acces: 2026-05-15 16:51:06

Timp total: 0,4s...

[]:1