Ce ne spun bisericile

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0,7s...

Ştiri şi Evenimente

Ce ne spun bisericile

[2007-01-20]

▲ Trecând pe lângă biserici, ne-am obişnuit să le admirăm grandoarea şi frumuseţea ▲ Dar, cu siguranţă, ne-am întrebat de ce bisericile sunt construite într-un anumit fel şi nu în altul ▲ Fiecare colţişor al unei biserici simbolizează ceva anume, aşa cum, de altfel, toate obiectele de cult din biserică au o anumită semnificaţie ▲ Ne vom opri astăzi la simbolistica bisericii, ca lăcaş de cult, începând de la forma ei până la crucea aşezată deasupra turlelor sale ▲

Noţiunea de „biserică“ are mai multe semnificaţii. Prin „biserică“ se numeşte atât lăcaşul de comuniune şi închinare, cât şi comunitatea de credincioşi adunaţi în numele lui Hristos şi împreună cu Hristos. De asemenea, aceeaşi noţiune desemnează instituţia divino-umană care are rolul şi posibilitatea de a media între fiecare credincios şi Dumnezeu. Între aceste înţelesuri fundamentale există o legătură foarte strânsă. Ca şi construcţie, lăcaş de cult, biserica se aşază, de obicei, în mijlocul parohiei - fie la oraş, fie la ţară -, simbolizând prin aceasta pe Mântuitorul Care stă în permanenţă în mijlocul turmei Sale.

Lumea întreagă este cuprinsă în Biserică

În ceea ce priveşte simbolistica Bisericii în sens mai larg, ea este explicată frecvent prin pilda viei şi a lucrătorilor ei. Stăpânul care a sădit via este Dumnezeu, iar via este lumea aceasta. Gardul care o împrejmuieşte reprezintă Sfânta Scriptură care călăuzeşte şi păzeşte lumea creştină de pierzanie. Teascul săpat în vie este Altarul bisericii din care, pentru viaţa lumii, curge Trupul şi Sângele Domnului.
Turnul clădit în mijlocul viei este Biserica întemeiată în lume, iar lucrătorii cărora li s-a încredinţat via sunt slujitorii Bisericii - episcopi, preoţi şi diaconi - care sunt datori să lucreze via şi să dea lui Dumnezeu roadele ei, adică sufletele credincioşilor mântuiţi.

Bisericile în formă de cruce

De-a lungul timpului, bisericile au fost construite în mai multe forme: corabie, cruce, stea optunghiulară (stea cu opt colţuri) şi cerc. La noi, cele mai întâlnite sunt bisericile ridicate în formă de cruce şi de corabie.
Biserica în formă de corabie simbolizează corabia care ne duce la limanul cel liniştit, adică spre Împărăţia lui Dumnezeu. Precum corabia lui Noe a scăpat de la înecul în noianul apelor potopului universal pe cei ce se aflau în ea, aşa şi Biserica scapă din noianul păcatelor pe cei ce trăim, stăm şi rămânem într-însa, conducându-ne gândurile, vorbirile, faptele, credinţa şi vieţuirea după rânduiala sa.
Bisericile se construiesc în formă de cruce, întrucât Iisus Hristos a întemeiat Biserica prin patima şi moartea Sa pe cruce. Această formă a început să se răspândească în timpul Împăratului Constatin cel Mare, când acesta a primit crucea ca semn de apărare şi scut al imperiului şi al creştinismului. Aşadar, forma de cruce ne arată că la temelia Bisericii stă Sfânta Cruce, prin care am dobândit răscumpărarea şi mântuirea. Este bine de ştiut, chiar dacă la noi în ţară nu întâlnim decât foarte rar astfel de forme, că forma de stea optunghiulară (steaua de la Betleem) simbolizează Biserica - stea conducătoare a oamenilor spre viaţa veşnică. Forma de cerc simbolizează veşnicia Bisericii lui Hristos şi semnul dragostei Lui nesfârşite faţă de lume. Un alt semn distinctiv al bisericilor faţă de alte construcţii este cupola care simbolizează cerul.

Altar, naos, pronaos şi pridvor

Atât cele mai vechi biserici ortodoxe, cât şi cele mai noi, păstrează neschimbată, indiferent de stilul şi forma lor, împărţirea interioară a vechilor biserici creştine în altar, naos şi pronaos. Biserica materială, împărţită în trei, preînchipuie pe Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, „Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită“. Preînchipuie, de asemenea, pe toată lumea sau întreg universul în care Dumnezeu este pretutindeni şi peste toate. Mai poate avea înţelesul omului, a sufletului şi trupului lui.
Bisericile mai mari şi, mai ales, cele voievodale vechi, sunt împărţite în cinci încăperi: pridvor (sau tindă), închis sau deschis, pronaos sau exonartex, camera mormintelor voievodale (gropniţă), naos şi altar.
Ca semnificaţie, pridvorul reprezintă lumea de dinainte de Hristos, omul creat de Dumnezeu şi izgonit pe pământ după cădere. Până la Întruparea Domnului, omul aştepta pe pământ mântuirea lui ca într-un pridvor de biserică. Aşadar, tinda sau pridvorul bisericii închipuie pământul.
De asemenea, pridvorul închipuie omul păcătos, aflat sub canon, nevrednic să intre în biserică. Aici, după rânduială, stau cei care au făcut păcate grele care se căiesc şi cer iertare de la Dumnezeu şi de la oameni. Astăzi, în pridvor mai stau femeile aflate în perioada lunară şi cei ce nu sunt încă botezaţi, copiii mici aduşi pentru botez.

Raiul pământesc

Pronaosul închipuie raiul pământesc. În trecut, pronaosul era destinat catehumenilor („cei chemaţi“ pentru botez) şi penitenţilor (adică cei păcătoşi, dar care se căiau). Tot aici stăteau femeile ca să asculte sfintele slujbe. La noi, acest obicei se mai întâlneşte astăzi în Ardeal. Tot în pronaos se săvârşeşte Taina Botezului şi a doua cununie, pentru cei care se recăsătoresc canonic. Aici, sau chiar în pridvor, erau înmormântaţi ctitorii şi marii donatori ai bisericii, iar în bisericile mănăstireşti, tot aici, se înmormântau mitropoliţii, cuvioşii monahi şi marii dregători ai ţării. Bisericile voievodale mai au o încăpere numită gropniţă, locul în care se înmormântau, în trecut, voievozii ctitori, cu toată familia lor.

Lumea oamenilor şi a îngerilor

Spaţiul dintre altar şi pronaos formează naosul, care în limba greacă se traduce prin navă, corabie. Denumirea de naos, navă, vine de la ideea că aici se refugiază credincioşii pentru a se salva de „valurile“ vieţii, precum cândva Noe de valurile potopului universal.
Aflat sub bolta cupolei, naosul reprezintă lumea văzută, întreaga creştinătate care crede în Iisus Hristos înviat din morţi şi care aşteaptă mila lui Dumnezeu. De aceea, pe bolta bisericii se pictează Pantocratorul, adică Iisus Hristos Atotţiitorul, Atotstăpânitorul, Care priveşte cu milă spre lumea creată de El. De asemenea, naosul mai simbolizează cerul în care locuiesc îngerii şi sfinţii care slăvesc pururea şi neîncetat pe Dumnezeu.

Locul cel mai sfânt de pe pământ

Sfântul Altar este zidit pe un loc mai înalt numit solee care în limba greacă înseamnă „ridicătură“. Tot pe solee este fixat şi iconostasul (catapeteasma). În trecut, pe trepetele soleii stăteau ipodiaconii şi citeţii.
Sfântul Altar, din latinescul „altus“ care înseamnă „înalt“, sau „ara“ care înseamnă „jertfelnic“, este simbolul mistic al Împărăţiei cerurilor, unde nevăzut se află Tronul Prea Sfintei Treimi, Maica Domnului cu toţi sfinţii şi îngerii împreună cu slujitorii sfinţiţi ai Bisericii. Este partea principală a bisericii creştine, întrucât aici este locul în care se săvârşesc cele mai importante slujbe, începând cu Sfânta Liturghie. Altarul sau „Sfânta Sfintelor“ preînchipuie cerul cerurilor, Raiul şi locul în care s-a născut Mântuitorul, a predicat, a pătimit, a murit, a înviat şi s-a înălţat la cer.
Acesta este locul cel mai sfânt de pe pământ unde locuieşte în chip nevăzut Dumnezeu şi unde se jertfeşte în timpul fiecărei Sfinte Liturghii, Mântuitorul lumii. Dacă naosul închipuie tainic lumea văzută, a credincioşilor, adică Biserica luptătoare pe pământ, Altarul închipuie cerul, adică Biserica biruitoare de sus, formată din îngeri şi din toţi sfinţii, care se roagă pentru noi şi ne ajută să dobândim mântuirea sufletului.
Altarele sunt construite cu faţa spre răsărit, întrucât la răsărit a fost Edenul, raiul de unde a căzut omul, pentru că la răsărit a avut loc mântuirea lumii. Hristos este Răsăritul cel de Sus, „Luceafărul dimineţii“ şi „Soarele Mântuirii noastre“ care răsare de la răsărit şi „luminează pe tot omul ce vine din lume“. Răsăritul este simbolul luminii şi al Învierii Domnului, care a înviat „pe când se lumina de ziuă“. Ne închinăm spre răsărit pentru că dinspre răsărit Fiul lui Dumnezeu va veni pentru a doua oară în lume să o judece.

Însemnele veşniciei

▲ Şi turlele de biserică au o anumită semnificaţie, nu sunt aşezate întâmplător, ci sunt un simbol. Numărul acestora variază de la una până la 13, chiar mai multe. O singură turlă pe biserică simbolizează pe Hristos întrupat în lume, iar cei patru stâlpi care o susţin simbolizează pe cei patru evanghelişti, care au vestit pe pământ Evanghelia mântuirii. Bisericile cu două turle ne amintesc de cele două firi ale Mântuitorului - dumnezeiască şi omenească. Bisericile care au trei turle închipuie Sfânta Treime. Patru turle pe biserică simbolizează pe cei patru evanghelişti, iar cele cu cinci turle, una mare şi centrală şi patru mai mici în cele patru părţi, simbolizează pe Hristos Mântuitorul lumii şi pe cei patru evanghelişti. Şapte turle preînchipuie cele şapte daruri ale Sfântului Duh revărsate peste creştini, opt simbolizează veşnicia, nouă turle - cele nouă cete îngereşti, douăsprezece -cei 12 apostoli, iar treisprezece - Mântuitorul înconjurat de cei 12 apostoli.
Întâlnim, de asemenea, şi biserici cu două etaje. Această formă de arhitectură bisericească prefigurează Biserica cerească (triumfătoare) şi pământească (luptătoare). ▲

„Crucea este semnul celei mai înalte iubiri a lui Dumnezeu pentru oameni“

▲ Observăm deasupra turlelor de pe biserici, deasupra catapetesmei şi a Sfintei Mese, crucea. De ce aşezăm Sfânta Cruce peste toate acestea? Arhimandritul Ioanichie Bălan, în cartea „Călăuză ortodoxă în Biserică“, ne explică: „Pentru că Sfânta Cruce este Sfântul Altar, primul jertfelnic creştin pe care Fiul lui Dumnezeu a săvârşit singura jertfă sângeroasă şi Liturghie pe Golgota, prin care ni s-au iertat păcatele. Apoi se aşază crucea pe biserici pentru că nu este alt semn mai sfânt pe lume, nici altă armă şi steag de biruinţă a creştinilor împotriva diavolului şi a păcatului mai puternic decât Sfânta Cruce. Crucea, prin cele trei braţe, mai este simbol al Prea Sfintei Treimi, simbol al iubirii şi unirii divine şi semn unic al vieţii veşnice prin Moartea şi Învierea lui Hristos. Sfânta Cruce se aşază biruitoare pe biserici, pe altare, pe pieptul creştinilor, în semn că sunt ortodocşi, că sunt răscumpăraţi de Hristos pe cruce şi iubire, că sunt fii ai Învierii şi moştenitori de drept ai Împărăţiei Cerurilor. Iar cei ce înjură crucea, nu o poartă cu evlavie şi se leapădă de ea, numindu-o «chip cioplit», aceia hulesc pe Dumnezeu, se lipsesc de ajutorul Sfintei Cruci şi dacă nu se pocăiesc vor suferi multe necazuri în viaţă şi îşi vor pierde sufletul. Crucea se înalţă pe biserici şi peste tot, ca să ne amintim de dragostea lui Hristos pentru noi şi de jertfa Lui. Crucea este semnul celei mai înalte iubiri a lui Dumnezeu pentru oameni, este semnul învierii veşnice şi al unirii tuturor creştinilor sub braţele ei mântuitoare“. Crucea este cea care încununează şi cupola bisericii. Uneori, sub cruce întâlnim un semicerc care simbolizează ancora - simbolul speranţei creştine -, dar şi semiluna musulmană înfrântă de Sfânta Cruce, în urma dezrobrii popoarelor creştine, de sub ocupaţia otomană. ▲

Arta bisericească cu specific românesc

Întemeierea statelor medievale româneşti, ca şi organizarea canonică a Bisericii Ortodoxe din fiecare provincie, a dus la dezvoltarea unei arte româneşti, de factură bizantină, pe care s-au grefat elemente de artă populară ori anumite elemente ale artei apusene, ajungându-se la o creaţie nouă, cu trăsături proprii, la o artă specific românească.

▲ În Ţara Românească şi Moldova s-au ridicat o serie de biserici în aşa numitul „plan treflat“, în varianta „triconcului“, de origine bizantino-sud-dunăreană. În mare, bisericile construite în acest plan urmează împărţirea tradiţională a bisericilor de rit bizantin ortodox: pronaos – de regulă pătrat, - naos, cu două abside laterale, iar în mijloc se ridica o turlă, - şi absida altarului, spre răsărit. Acestui tip îi aparţin bisericile mănăstirilor Vodiţa, Tismana şi Cozia, din a doua jumătate a secolului XIV, cea din urmă situându-se printre cele mai de seamă creaţii arhitectonice din întreg sud-estul european, servind ca model pentru o bună parte din bisericile de mai târziu.
În timpul lui Ştefan cel Mare (1457-1504) tradiţiile constructive moldoveneşti, ca şi soluţiile noi introduse sub Alexandru cel Bun (1400-1432), au fost preluate şi amplificate. Tipul predominant este cel triconc. De pildă, la biserica Mănăstirii Putna, prima ctitorie a domnitorului, s-a introdus un spaţiu funerar între naos şi pronaos, numit gropniţă (necropolă), element neîntâlnit în lumea ortodoxă, care va fi preluat la Neamţ, Dobrovăţ şi la multe biserici din secolul al XVI-lea. Naosul, pronaosul şi gropniţa (acolo unde există) sunt despărţite între ele prin ziduri groase, străpunse de o uşă. Toate bisericile au o turlă zveltă pe naos, cilindrică în interior, iar în exterior cu 8,12 sau 16 laturi, aşezate de regulă, pe o bază dublă, stelată.
Aproape toate bisericile lui Ştefan au o bogată decoraţie exterioară (firide, arcade, ocniţe, discuri smălţuite), având şi unele elemente gotice (contraforţi, ferestre în chenare gotice etc.). La fondul arhitectonic bizantino-balcanic, prelucrat în spirit autohton, s-au adăugat unele elemente din arta gotică sau din cea populară, ajungându-se astfel la un stil propriu, cunoscut sub numele de „stilul moldovenesc“. Operele reprezentative ale epocii lui Ştefan cel Mare au exercitat o puternică influenţă asupra arhitecturii din secolele următoare.
În secolul al XVI-lea, în Ţara Românească se menţin principalele tipuri de biserici întâlnite în perioada precedentă. Mai evoluată în ce priveşte planul arhitectural este biserica Mănăstirii Argeş, ctitoria lui Neagoe Basarab, construită din marmură, piatră şi mozaic. Naosul este în plan triconc, peste care se înalţă o turlă octogonală, iar pronaosul este dreptunghiular, supralărgit, cu 12 coloane care susţin o turlă şi cu două spaţii laterale cu destinaţie funerară, peste care se ridică alte două turle, spre vest. Întregul exterior, inclusiv turlele, au o bogată decoraţie exterioară, în piatră sculptată, cu motive geometrice şi florale stilizate, de origine armeano-georgiană, persană, arabă şi otomană. Biserica de la Argeş este considerată cea mai desăvârşită expresie a artei medievale româneşti şi una dintre capodoperele artei universale.
În Ţara Românească, în diversitatea de modele arhitectonice care se dezvoltă, se impun elemente specifice. Astfel, este caracteristic pridvorul deschis la intrare, cu stâlpi sau coloane legate prin arcade, la început din cărămidă, apoi din piatră. Pridvorul deschis se generalizează către sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, fiind unul dintre elementele specifice „stilului brâncovenesc“.
În Moldova, aceeaşi notă barocă de diversitate şi somptuozitate se remarcă şi în arhitectura celui mai celebru monument al veacului al XVII-lea, Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Iaşi, ctitoria lui Vasile Lupu. Faţadele ei exterioare sunt acoperite în întregime cu minuţioase sculpturi în piatră, cu motive eclectice sau de inspiraţie orientală (armeano-georgiană, arabo-turcă, persană), dispuse în benzi orizontale. Meşterii decoratori au fost desigur orientali, familiarizaţi cu asemenea podoabe sculpturale. Biserica este în plan trilobat – urmând planul Galatei – cu două turle, una pe naos, alta pe pronaos.
Arhitectura bisericească din Transilvania medievală prezintă o notă aparte. Bisericile româneşti din secolele XIII-XIV, care au supravieţuit până azi – majoritatea ctitorii ale cnejilor locali –, sunt din piatră, de dimensiuni reduse şi au un plan de „biserică-sală“, adică o navă longitudinală, în continuarea căreia se află absida altarului, mai scundă şi mai îngustă, iar în partea vestică un turn-clopotniţă, de regulă cu acoperişul piramidal.
Presupunem că primele biserici de lemn din Maramureş vor fi avut aceeaşi forma pe care o întâlnim în secolele următoare, adică o navă centrală, turn înalt pe latura de vest, cu un pridvor (cerdac) la intrare. Alte biserici din lemn vor fi avut forma caselor ţărăneşti din zona respectivă.
În secolele XVI şi XVII s-a menţinut tipul de biserică-sală, de plan dreptunghiular, cu absida altarului la răsărit şi un turn-clopotniţă pe latura de apus.
O dată cu stăpinirea Habsburgilor catolici în Transilvania şi Banat, se face tot mai simţită prezenţa stilului baroc în arhitectura laică şi bisericească romano-catolică, influenţând însă şi pe cea ortodoxă. S-au ridicat acum şi numeroase biserici de lemn, specific româneşti, pe tot cuprinsul teritoriilor intracarpatice. De regulă, sunt construite într-un plan simplu, dreptunghiular, cu încăperi dispuse în lungime: pridvor, pronaos, naos şi altar. Cele din Maramureş şi Ţara Lăpuşului se caracterizează printr-un turn înalt deasupra pronaosului, terminat cu un coif-săgeată; unele au şi patru turnuleţe la baza coifului. (Biserica Ortodoxă Română, Monografie-Album, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1987) ▲

Primele bazilici pe pământ românesc

▲ Creştinismul românesc este de origine apostolică. De vreme ce existau preoţi, diaconi şi credincioşi încă din a doua jumătate a primului veac creştin, care se adunau pentru „frângerea pâinii“, rugăciune şi predică, aceştia au ridicat şi lăcaşuri anume pentru cult, numite bazilici (din latinescul „basilica“ s-a format românescul „biserica“, termen necunoscut în celelalte limbi neolatine). Astfel de bazilici s-au descoperit mai cu seamă în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră – Dobrogea de azi – care în anul 297 s-a constituit într-o unitate politico-administrativă aparte, şi anume în provincia Scythia Minor.
Cercetările arheologice, începute încă din ultimele decenii ale secolului trecut şi continuate până azi, au dus la descoperirea a peste 30 bazilici în Dobrogea, toate din secolele IV-VI. Astfel, la Tomis, metropola provinciei (azi - Constanţa) – deşi cercetările arheologice sunt destul de dificile, din cauza că oraşul nou este suprapus peste cel vechi – s-au descoperit până acum şase bazilici. La Tropaeum Traiani (azi - Adamclisi) s-au descoperit cinci bazilici, cele mai interesante sub raport arhitectonic fiind cea de „marmură“, de tip elenistic, înzestrată cu un atrium şi un baptisterium, şi bazilica zisă „cu transept“ sau în formă de T, singura de acest gen din Dobrogea, dar şi cea mai mare (33, 80 X 13,70 m), având un nerthex, naos, baptisteriu, transept cu criptă şi absidă.
Săpăturile arheologice de la Histria au scos la lumină fundaţiile a şapte bazilici, toate din secolele V-VI. La Piatra Frecatei – j. Tulcea – anticul Beroe – s-au dezgropat fundaţiile unei bazilici ce pare să dateze din timpul lui Constantin cel Mare, fiind considerată cea mai veche din tot sud-estul Europei.
În teritoriile nord-dunărene, în special în fosta provincie Dacia Traiana, s-au descoperit bazilici la Sucidava (azi - Celei – Corbia) şi una la Morisena (azi - Cenad – jud. Timiş), ambele datând din secolele IV-VI. Dar populaţia autohtonă rămasa aici după retragerea autorităţilor şi armatei române în sudul Dunării (271-275) a amenajat lăcaşuri de cult rudimentare în fostele clădiri publice romane.
Trecerea unor populaţii migratoare pe teritoriul ţării noastre, îndeosebi marea migraţie avaro-slavă de la Dunăre de Jos din anul 602, a dus nu numai la destrămarea organizaţiei bisericeşti a strămoşilor noştri daco-romani, dar şi la distrugerea lăcaşurilor de cult existente. (Biserica Ortodoxă Română, Monografie-Album, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1987) ▲

Narcisa BALABAN

Sursa: www.ZiuarulLumina.ro

Contor Accesări: 1858, Ultimul acces: 2026-04-10 22:39:08

Timp total: 0,81s...

[]:1