Văduva din Nain - Cum să faci faţă durerii

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Văduva din Nain - Cum să faci faţă durerii

[2005-10-07]

Duminica a III-a după Înălţarea Sfintei Cruci,
a XX-a după Rusalii, 9 octombrie 2005
Lectura: Luca 7,11-16
pr. Anthony M. Coniaris
Cei care au luptat în războaie ne povestesc că pierderea unui camarad este mai dureroasă pentru un soldat decât încasarea unui glonţ în propria carne. Ne putem atunci imagina durerea văduvei din această Evanghelie, aflată pe drumul spre cimitir pentru a-şi îngropa unicul copil - un fiu. "Mulţime mare din cetate era cu ea", spune pericopa. Dar oricâţi erau în jurul ei, ea era acum singură, conştientă doar de durerea ei. Nu mai avea pe nimeni. În frumoasa cetate Nain ea mai avea acum doar două morminte - al soţului, şi acum al fiului ei.

Aceasta este povestea unei femei. S-a întâmplat de mult şi departe de noi. Dar nu este oare povestea fiecăruia dintre noi? Viaţa poate să fie atât de frumoasă pentru o vreme, dar inevitabil vin zilele când nu mai este aşa. Apare suferinţa; apare războiul; apare frica; apare moartea. Rezultatul acestor suferinţe este o mare amărăciune - o experienţă dureroasă cu care fiecare ne-am întâlnit în viaţă cel puţin odată. Cel mai adesea este o experienţă devastatoare. Nu doar moartea aduce durere. Există multe alte experienţe în viaţă, când pierdem ceva, ce ne aduc de asemenea dureri mari. Pierderea unei slujbe, sau a unei promovări aşteptate; renunţarea la un loc drag, plin de prieteni, pentru a te muta într-un loc străin; separarea sau divorţul; pensionarea forţată când trebuie să laşi în urmă munca ce a fost parte vitală a vieţii tale atâţia ani; plecarea copiilor în momentul în care se căsătoresc, sau merg la facultate sau îşi încep slujba; o deteriorare gravă a sănătăţii; o lovitură financiară - toate acestea pot fi surse de mari dureri. Sunt ca nişte amputări - distrug o parte din noi, aduc moarte unei părţi din viaţa noastră.

Cum să faci faţă unor astfel de necazuri? Trăim într-o vreme a medicamentelor miraculoase. Puţine sunt durerile pe care astăzi medicina să nu le poată uşura ori elimina complet, cu ajutorul medicamentelor. Totuşi, nu există nici o pilulă, nici un sedativ care să uşureze angoasele, singurătatea sau suferinţa provocată de o inimă frântă. Medicii ne spun că tratarea necorespunzătoare a necazurilor, mâhnirilor, poate duce la tot felul de boli, de la ulcer la diabet, ba chiar şi la probleme psihice, la sinucidere. De multe ori citim ştiri prin ziare despre sinucideri, care se încheie astfel: "Rudele doamnei Popescu spun că era foarte deprimată de cât i-a murit soţul acum câteva luni."

Unii oameni cred că cel mai bun medicament împotriva durerilor provocate de drame mari este timpul. Şi totuşi, timpul singur nu vindecă. Dimpotrivă, timpul poate transforma urât de tot durerea. O poate transforma într-o amărăciune care otrăveşte trupul şi mintea. Dacă vrem să vindecăm durerea, trebuie să colaborăm cu timpul în moduri constructive - câteva dintre ele le vom menţiona acum.

Exprim-o! Una dintre greşelile cele mai grave pe care le putem face este să refuzăm să ne exprimăm durerea, să o ţinem închisă într-o sticlă. Astfel de dureri neexprimate cauzează tot felul de suferinţe fizice şi mentale. Psihiatria modernă subliniază faptul că atunci când ochii refuză să plângă, alte organe din trup vor începe să plângă rezultând tot felul de boli psihosomatice.

Un preot tânăr care şi-a pierdut soţia din cauza unui cancer a refuzat să vorbească cu cineva despre acest lucru sau să verse lacrimi. Mai mult, el însuşi a celebrat înmormântarea. Unii oameni din comunitate au spus: "Ce credinţă!" Alţii care ştiau mai bine au spus: "Ce nebunie!" Nu a trecut mult şi a leşinat în amvon. Diagnosticul a fost epuizare emoţională datorată durerii nesoluţionate. Internat în spital timp de trei săptămâni, abia când a început să vorbească despre boala şi moartea soţiei sale, şi despre marea pierdere pentru el însuşi şi pentru copii, a început să se refacă. Există o necesitate extremă ca durerea să fie exprimată.

Lasă lacrimile să curgă

Un mod foarte constructiv de a exprima durerea este de a lăsa lacrimile să curgă. Filozofii stoici obişnuiau să sfătuiască: "Nu jeli. Auto-controlul este răspunsul la durere". Isus a învăţat opusul: "Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia". Cu alte cuvinte: "Fericiţi cei care trec prin dificila experienţă a jelirii, pentru că vor găsi mângâiere vindecătoare".

În cultura noastră adesea echivalăm lacrimile cu slăbiciunea. "Băieţii mari nu plâng", spunem noi. Mai spunem chiar: "Dacă ar avea suficientă credinţă ca şi creştin(ă), nu ar plânge". Totuşi lacrimile nu au nimic de-a face cu slăbiciunea sau lipsa de credinţă. Când Lazăr a murit, Sfântul Ioan scrie în Evanghelia sa: "Isus a plâns" (11,35). Şi următorul verset spune foarte simplu dar profund: "Şi ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea". Faptul că Isus a plâns ne învaţă că durerea este naturală. Isus a plâns deşi ştia că viaţa este veşnică. Lacrimile sunt o expresie a iubirii. Nici chiar cunoaşterea sigură a vieţii veşnice nu va lua toată durerea din inimă atunci când pierdem pe cineva drag. Sfântul Paul spune: "să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde". El nu spune că nu ar trebui să ne întristăm; el spune că trebuie să ne întristăm cu speranţă creştină.

În zilele lui Isus, evreii aveau câteva obiceiuri foarte sănătoase legate de jelire. După cum vedem în Evanghelia de astăzi, prietenii înconjurau persoanele îndoliate pentru a le ajuta în durerea lor. "Mulţime mare din cetate" era împreună cu văduva din Nain. Doliul adânc dura şapte zile. Primele trei erau zile de plânsete. În timpul primei săptămâni ruda celui decedat nu se putea unge, nu se încălţa, nu studia şi nu făcea afaceri, nici măcar nu se spăla. Acest timp trebuia să fie petrecut în totală jelire. Nimic ce ar fi putut distrage de la acest obiectiv nu era permis. Urmau apoi 30 de zile de jelire mai uşoară. Până în ziua de astăzi fraţii evrei nu îşi fac griji în a-şi exprima durerea.

Grecii erau mult asemenea evreilor în acest sens. Cea mai mare sărbătoare ortodoxă este Paştele, când se celebrează Învierea lui Cristos, precum şi credinţa în învierea noastră personală. Şi totuşi, poporul grec jeleşte zgomotos la funeralii şi vorbeşte despre cei plecaţi dintre noi cu lacrimi în ochi. Dacă nu ar face aşa, nu ar fi natural. Pentru a facilita exprimarea sănătoasă a durerii, Biserica are slujbe speciale în sâmbetele de peste an sau în aniversările morţii celor dragi nouă. Biserica a ştiut dintotdeauna că o persoană îndoliată este ca un boiler sub presiune. Dacă nu dai drumul la abur să iasă în mod controlat, presiunea din boiler va creşte şi mai devreme sau mai târziu va exploda.

Vina

Rare sunt persoanele care să fi suferit o pierdere mare prin moarte şi să nu trăiască un sentiment de vină. Ne amintim de multe lucruri pe care nu le-am făcut, sau de lucrurile pe care i le-am făcut celui decedat. Soţii simt că ar fi trebuit să îşi respecte mai mult soţiile; părinţii simt că ar fi trebuit să petreacă mai mult timp cu copiii; soţiile simt că ar fi trebuit să fie mai puţin cicălitoare cu soţii. O parte din vină vine din faptul că, după ce o persoană s-a dus, nu mai putem face nimic pentru a o ridica din morţi.

Problema cu astfel de vinovăţii este că aşteptăm de la noi să fim perfecţi. Ne aşteptăm să fim super-oameni sau chiar dumnezei. Trebuie să realizăm că suntem fiinţe firave şi imperfecte. Trebuie să acceptăm iertarea lui Dumnezeu, să ne iertăm pe noi, aşa după cum cei dragi ai noştri din altă lume cu siguranţă ne-ar ierta, şi, mai presus de toate, să fim blânzi cu noi, nu critici.

Auto-compătimirea

Una dintre modalităţile cele mai neconstructive de a trata durerea este să o laşi să te conducă la auto-compătimire. Soluţia pentru auto-compătimire este să îţi muţi gândul de la tine asupra semenilor. Să luăm un exemplu. O doamnă îşi pierde fiul, student la medicină. Ea îşi pune casa la dispoziţia studenţilor la medicină şi face tot ce poate pentru ei în memoria fiului ei. Ea transformă pierderea fiului ei în câştig pentru fiii altora. S-a acomodat situaţiei şi este fericită. Dar o altă femeie care şi-a pierdut fiul se închide faţă de lume şi se lasă pradă durerii. Se simte mizerabil. Nu este de mirare că auto-compătimirea a fost numit sentimentul cel mai dezintegrator dintre toate.

Credinţa

Pentru a vedea cum credinţa ne poate ajuta în durere să ne întoarcem pentru un moment la lecţia Evangheliei. O putem vedea pe văduvă mergând în spatele sicriului fiului ei, în drum spre cimitir. Speranţele ei, aspiraţiile ei, visele ei sunt toate îngropate în sicriu. "Iată scoteau un (copil) mort" să îl ducă la cimitir, spune Evanghelia. Procesiunea cu mortul îşi făcea drum spre porţile cetăţii. Dar mai exista în acea zi o procesiune: Isus cu discipolii, "şi multă mulţime" cu El. Cele două procesiuni se întâlnesc la "poarta cetăţii". Durerea mamei îl impresionează pe Isus, care îi spune: "Nu plânge!" Apoi şi-a pus mâna pe sicriu şi i-a poruncit mortului: "Tinere, ţie îţi zic, scoală-te". Şi cel care fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească. Isus l-a redat mamei acestuia.

Două procesiuni! Într-un capăt este procesiunea unui cadavru, simbolizând disperarea, durerea, regretul, neajutorarea omului. În celălalt capăt este Cristos, Mântuitorul, trimis să oprească tragicul drum al omului către mormânt, să îi ofere salvarea, speranţa, pacea şi viaţa eternă. Audienţa este uimită "şi frică i-a cuprins pe toţi". Această audienţă uimită strigă: "Dumnezeu a cercetat poporul Său!" Aşa după cum Dumnezeu a cercetat poporul Său, aşa ne cercetează El şi astăzi pentru a ne da speranţă şi mângâiere în durerile noastre. Datorită lui Cristos nu suntem întristaţi ca şi cum ceea ce s-a întâmplat unei persoane dragi nouă ar fi chiar sfârşitul poveştii. Nu este! Prezenţa lui Cristos, promisiunea învierii, iubirea lui Dumnezeu de care nimic nu ne poate despărţi, certitudinea iertării, încrederea în viaţa eternă, toate înseamnă speranţă. O speranţă care schimbă însăşi structura durerii noastre.

Pentru a arăta cum Cristos este prezent şi astăzi pentru a ne mângâia, permiteţi-mi la final să vă împărtăşesc textul unei scrisori a unei fiice către tatăl ei, după ce şi-a pierdut un copil:

Dragă tati,

M-am gândit la ce mi-ai spus ultima oară când ai fost aici. Spuneai că sunt cea mai adaptabilă persoană pe care ai văzut-o. A fost un mare compliment şi m-a făcut foarte fericită. Dar cu toată sinceritatea trebuie să îţi spun că nu îmi pot asuma nici un merit pentru felul în care m-am adaptat la faptul că am pierdut-o pe Sharon a noastră. Pentru că fără prezenţa foarte apropiată a lui Isus Cristos, nu aş fi putut niciodată, niciodată să mă adaptez în vreun fel.

Vezi tu, totul a fost lucrarea Sa. Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să mă arunc cu adevărat la picioarele Lui într-o disperare totală, şi aceasta a fost doar slăbiciune din partea mea, nu tărie. Apoi iubirea şi tăria Lui au început să inunde sufletul meu îndurerat, şi am început să văd din nou frumuseţea şi sensul vieţii. Fără ajutorul lui Cristos, aş fi încă tot acolo, plângând disperată. Aşa că vezi tu, nu este vorba despre faptul că eu m-am adaptat bine, Cristos a făcut acest lucru pentru mine.

Am simţit că trebuie să îţi pun acest lucru, pentru că mi-ai acordat mie meritul care îi aparţine Lui. Îţi mulţumesc însă, tată, pentru că mi-ai făcut acest compliment, deoarece mi-a dat ocazia de a împărtăşi cu tine motivul pentru care mi-am găsit liniştea.

Fiica ta iubită, Elaine

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 971, Ultimul acces: 2026-09-23 16:13:51

Timp total: 0.04s...

[]:1