Un înțelept român, un Papă failibil (dw.de)[2015-01-22]Îl credem pe cuvânt pe Suveranul Pontif? De ce nu, de vreme ce e simpatic, îl adoră mulți și detestăm mai toți ofensa, blasfemia, iar caricaturiștii par chiar să fi hulit! Să fie admisibil pumnul în răspuns la o jignire?Nu-i natural să se aștepte la un pumn toți ce-i ce iau în derizoriu cele sfinte, pe mama, sau își bat joc de D-zeu? E natural! Dar este oare și civilizat? Moral? Legal? Și ce e cu evreii asasinați în magazinul casher? Și ei au ofensat, hulit și blasfemiat? Cine are deci dreptate? Papa? Sau Gabriel Liiceanu care-l critică? Greșește ori minte oricine afirmă că ar avea în buzunar rețeta fericirii. Dar minte și cine crede că promovează sau apără pacea socială suprimând libertatea, ca libertate de expresie, în numele moralei, al faimosului bun simț, al responsabilității, al grijei de a nu ofensa, al dreptului altora de a nu se simți jigniți. Fiindcă satul global e plin de oameni lesne de jignit. Atei, sau religioși. Neînvrăjbirea lor depinde capacitatea tuturor de a evacua nu libertatea din cetate, ci obsesia autovictimizării și pretenția supremației proprii, a intangibilității oricărei ideologii. Panta spre dictatură este lină Chiar dacă nu se dorește suprimarea libertății, limitarea celei de expresie propusă de Suveranul Pontif la pachet cu pumnul presupune instituirea de criterii, în baza cărora se operează îngrădirea și a unei cetăți de tip platonician, condusă de filosofi în stare să stabilească zăgazurile, să judece, să pedepsească încălcarea lor. Dar cine controlează bunul simț al Marelui Inchizitor? Cine-l verifică pe el și stabilește justețea criteriilor marilor potentați? Karl Popper a reliefat convingător că Platon deschide drumul către tiranie. La capătul acestui drum e inchiziția. Ori lapidarea femeii adultere în numele islamului. E împușcarea ei în fața gloatei, pentru cine știe ce delict, e aruncarea în aer de evrei. Cred unii, totuși, că e bună tirania? Că ar aduce pacea? Se înșeală grav. Statul de drept modern a apărut pe ruinele unei Europe apusene pustiite de războaie religioase, din sâmburele viu al Bibliei, dar și prin punerea în paranteze a religiilor și despărțirea lor de stat. La baza civilizației moderne e, între altele, conștiința necesității găsirii unui modus vivendi care să evite prin aranjamente raționale conflictele mortale izvorâte din diferențele de 'Weltanschauung'. Aceste aranjamente nu includ obligația de a nu critica religiile. S-a vărsat mult sânge pentru libertate. Dar a meritat. Democrația n-are sens fără ea. Chiar dacă democratizarea și liberalizarea nu sunt concepte congruente e clar că, fără ambele, în emisfera apuseană n-ar fi fost pace în ultimele trei sferturi de veac. Am obosit de atâta pace? Nu știm că libertatea presupune luptă cotidiană? Vrem să ne lăsăm intimidați de terorism? Să renunțăm la ea? Știm că, în conformitate cu filosoful cu nume de profet, Isaiah Berlin, libertatea nu-i numai pozitivă, precum dreptul de a-i mângâia pe creștet pe alții, ci mai cu seamă dreptul de-a recuza, de-a refuza, de-a critica sau condamna. Dar și credințele sacrosancte ale altora? Desigur. Înseamnă că ne-amuză incitarea? Ne place ura? Câtuși de puțin! Dar să ne punem cămăși de forță în numele unor părelnice valori, a unei teologii insuficient gândite, a speranței în ineficientul împăciuitorism? Sigur, democrațiile occidentale nu sunt identice. Ele tratează diferit problema libertății de expresie. Legislația franceză e mai liberală decât cea germană. În care mai există o incriminare a blasfemiei interzicând, în esență, incitările la ură apte să pericliteze pacea socială. Dar acest paragraf datând din epoca celui de-al doilea Reich, de care practic, în prezent, beneficiază doar credincioșii musulmani, este vădit caduc și-ar trebui eliminat. Ne-am gândit bine în ce lume a nelibertății ne-am reîntoarce, dacă, dimpotrivă, l-am ranforsa? Dacă, de dragul liniștii cu orice preț, am accepta șantajul celor care, din inadecvare identitară tipică pentru ciocnirea în satul global a unor culturi situate la niveluri diverse, ne cer să coborâm ștacheta, să recuzăm democrația? Ne-am gândit la consecințele rătăcirii pe calea recidivelor totalitare? Dar la conceptele aflate în joc? La blasfemie acasă Știm realmente ce e hula? E ea, relativist, ce spune oricine că ar fi? Eu unul îmi asum universalitatea unor valori. Mă întreb, unde-i acasă blasfemia? Nu e în înjosirea aproapelui creat după chipul și asemănarea Sa, acest Sine sfânt aflându-se, în termeni augustinieni, în gândirea liberă a celuilalt? Dar ce să se facă omul insultat? Se adresează unor arbitri democratic validați! În statele de drept, conflictele nu se rezolvă prin violență. Monopolul ei îi aparține statului, conflictele fiind arbitrate de o justiție liberă. Are perfectă dreptate Gabriel Liiceanu să se arate contrariat de un Papă care dă cu pumnul. Îmi pare că ar fi uitat că au trecut veacuri de la martiriul pentru libertate a ultimilor eretici arși pe rug. Este, ce-i drept, simpatic, cu temperamentul său latin. Ne identificăm lesne cu un Pontif care, fie și ex-cathedra, afirmă că ar reacționa la vexația unei înjurături de mamă aplicându-i palme ofensatorului. Nevoia lumii libere de lideri Infailibil însă nu-i. Iar pe de alta nu e fitecine, chiar când vorbește ex-cathedra. E liderul Creștinității. Or, dincolo de faptul că, din unghi catolic, dogma infailibilității lui privește doar doctrina, în speță proclamarea solemnă a învățăturilor, iar în povestea cu pumnul a făcut doar conversație, e fără îndoială clar că Papa a greșit. Căci creștinește, dacă nu omenește, Suveranul Pontif ar fi trebuit să propună întorsul celuilalt obraz. Iar civic, să recomande să se evite disproporția replicii (de a se deschide foc de artilerie într-un grup de rândunici obraznice, de amuțit degrabă, căci ne irită prin ciripitul lor strident) și, mai ales, să se extindă libertatea, (constitutivă și pentru religii, când nu oprimă, și pentru democrație și civilizație, când cea din urmă este bună). Nu să se limiteze. Întrucât nu știm să aibă cineva rețeta fericirii, rămân deschise varii întrebări. Nu însă cele privind efectul caricaturilor de gen Charlie Hebdo. Contează prea puțin că nu ne plac. Nu ele sunt de vină pentru tulburările iscate în lumea musulmană, ci fanatismul și prostia, nelibertatea interioară și exterioară care le atribuie, ca blasfemie, o insuportabilă, în fapt inexistentă contravaloare religioasă. A aplica în acest caz autocenzura și o politică a struțului, a da frâu liber împăciutorismelor și a admite castrarea drepturilor și libertăților frizează nu doar amoralitatea, ci și stupiditatea. Ne-ar încorseta și întunerici, dar n-ar avea asupra agresorilor vreun alt efect decât gratificarea terorismului și încurajarea revendicărilor fanatice. Mai grave, încă, sunt consecințele pe care le-ar avea asupra noastră, cei care, lipsindu-ne de libertate benevol, ne-am despărți concomitent de șansa de a recunoaște adevărul, de a împărți dreptatea și, prin urmare, de a trăi în pace. Sigur, de dragul Papei și al naturaleții ne putem contorsiona. Putem interpreta alegoric și răsinterpreta simbolic vorbele sale, până, ce din toate răstălmăcirile posibile ar reieși cu totul alt mesaj, unul mai luminos decât cel pe care l-a transmis. Întrucât se află sub stare de asediu și în război cu fanatismul, Democrația, Lumea Liberă, unii ar spune: "Apusul", alții: "Creștinătatea" ar avea mai mult decât oricând nevoie de lideri apți să-i orienteze pe cei mulți și nu tocmai subtili. De unii, care să vorbească mereu pe înțelesul tuturor, în clar și nu în dodii, care să condamne extremismul limpede și să refuze orice virtuală justificare sau legitimare, fie și indirectă, prin cotizatul nonșalant la o confuzie ori mistificare, a violenței ilegale. Și, prin extensie, a barbariei teroriste. De-această dată, Papa nu și-a îndeplinit sarcina bine. Autor Petre M. Iancu Sursa: www.Culte.ro Contor Accesări: 1407, Ultimul acces: 2026-08-29 01:36:55
|
Timp total: 0.03s...
[]:1